Despre ignoranță
Share
„Aşadar, aceasta zic şi mărturisesc în Domnul, ca voi să nu mai umblaţi de acum cum umblă neamurile, în deşertăciunea minţii lor, întunecaţi fiind la cuget, înstrăinaţi fiind de viaţa lui Dumnezeu, din pricina necunoştinţei care este în ei, din pricina împietririi inimii lor” (Efeseni 4: 17-18).
Ce este deşertăciunea, fraţilor?
Ea este tot ceea ce este în afara lui Dumnezeu, tăiat de la El şi lucrat fără frică de El.
Ce este deşertăciunea minţii, fraţilor?
Ea este a trăi şi a interpreta viaţa un prin lumina legii lui Dumnezeu, ci prin întunecimea propriilor cugete şi pofte ale minţii noastre trupeşti.
Dar de unde ne vine nouă acest rău, fraţilor?
El ne vine de la împietrirea inimii şi de la ignoranţa cea lăuntrică.
Dar ce înseamnă împietrirea inimii, fraţilor?
Ea înseamnă că inima este lipsită de dragostea lui Dumnezeu şi de frica de Dumnezeu şi este în loc plină de pofte şi de spaima de toate cele care pot face vreun rău trupului.
Fraţilor, dar ce se naşte din împietrirea inimii?
Ignoranţa se naşte dintru aceasta, necunoaşterea desăvîrşită a lucrurilor dumnezeieşti, a căilor dumnezeieşti şi a legilor dumnezeieşti; inima împietrită nu cunoaşte deloc viaţa duhovnicească sau ce sînt cugetările dumnezeieşti.
Dar care este consecinţa finală, fraţilor, a împietririi inimii şi necunoaşterii crase a adevărului dumnezeiesc?
Ea este înţelegerea întunecată a toate şi înstrăinarea de Dumnezeul Cel Viu. Înţelegerea întunecată vine atunci cînd mintea omului este la fel de întunecată precum îi este şi trupul, iar lumina din om se preface atunci întru întuneric.
O, cumplit întuneric! Căci înţelegerea întunecată arată întunecarea cu totul a minţii. Iar mintea întunecată nu mai poate pricepe înţelesul nici unui lucru sau neagă înţelesul oricărui lucru. Într-o asemenea stare, omul este cu totul străin de viaţa lui Dumnezeu şi se usucă şi moare ca un mădular tăiat cu totul din trup.
Aceasta sînt păgînii, aceasta sînt cei fără de Dumnezeu, aceasta sînt toţi cei cu credinţă puţină şi falşii creştini.
Dar chiar şi lemnul uscat, dacă este udat cu Apa Vieţii care vine de la Domnul Hristos, învie şi dă mlădiţe şi verdeaţă. Chiar şi lumea păgînă cea asemenea băţului uscat a fost ridicată şi readusă la viaţă de Hristos Domnul. Cu atît mai mult este posibil acest lucru pentru creştinii care se pocăiesc!
Să privim la noi înşine, fraţilor. Să facem aceasta în fiecare zi. Să ne întrebăm în fiecare zi dacă nu cumva ne-am înstrăinat cu totul de viaţa lui Dumnezeu din pricina deşertăciunii noastre.
Iată ceasul morţii noastre se apropie mereu, împreună cu sfîrşitul şi cu judecata. Iată în curînd lemnul uscat se va arunca în focul cel nestins.
O, Stăpîne lisuse Hristoase, Cela Ce eşti Mintea noastră şi Viaţa, ajută-ne nouă numai la Tine pururea să cugetăm şi cu Tine pururea să vieţuim. Căci numai Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!
