Despre lepădarea de sine

(Cuvânt de învăţătură la Duminica a III – a din Postul Mare)

La  jumătatea  Postului  Mare  Biserica  a  rânduit  să  auzim  şi 
noi  această  chemare  a  Mântuitorului: „ Dacă  vrea cineva să  vină  după 
Mine, să  se  lepede de  sine, să-şi  ia  crucea  sa şi  să-Mi  urmeze 
Mie.”  (Mt.16,24)
Ce înseamnă însă  a-i  urma    lui  Hristos? Sau, la  ce  ne  cheamă  Domnul
când  spune „să vină după Mine”  , „să-mi  urmeze Mie”?
Sf.  Grigorie  Palama  ne  tâlcuieşte astfel: „A  urma  lui  Hristos   
înseamnă  a  trăi  potrivit  Evangheliei  Sale, dând  pildă  de  toată 
virtutea  şi  cucernicia.” (Omilii,I,Ed. Bizantină, Buc., p.156). La 
aceasta  ne  cheamă  Domnul: la  o  viaţă  virtuoasă  şi  evlavioasă. La  o 
viaţă sfântă, dacă  se  poate  spune  aşa.
Dar  cum  se poate ajunge la  o  astfel  de  viaţă? Numai prin  lepădare 
de  sine. „Cel  ce vrea să  vină după Mine  să  se  lepede  de  sine…”.
Fără  lepădare de  sine  nu  se  poate atinge sfinţenia, mântuirea.
Dar, oare, ce înseamnă  lepădarea de  sine?
Cu adevărat  în  timpurile  noastre este o  problemă  cu  înţelegerea
acestui  cuvânt. Nu  de  puţine  ori  auzim  explicaţii  care de  care mai 
savante şi  mai  încâlcite. Mulţi  din  predicatorii moderni  mai  mult 
stârnesc  confuzie  atunci  când  vor  să  explice  această  sintagmă. Ei 
spun, de  pildă, că lepădarea  de  sine  înseamnă  lepădare de  „eul”
fiecăruia. Dar  arată că lepădarea  de  sine  nu  înseamnă  a  te  lepăda 
de  propria  personalitate, de  propriile  idei, etc. Şi  se  învârt  în 
jurul  acestei  „tâlcuiri”  pînă când  ascultătorii  lor  mai  mult  se 
zăpăcesc  decât  se  lămuresc. Şi aceasta  din  pricină că  aceşti 
predicatori  filozofează, teoretizează prea  mult, încântaţi  de  propriile
lor  sclipiri  speculative în  loc  să fie  cât  mai  concreţi.
Dar  o  astfel  de  abordare nu o întâlnim  la  Sfinţii  Părinţi.
Ce spun, oare, Sfinţii  Părinţi  că înseamnă  a  te lepăda  de  sine? A  nu 
te  cruţa pe  tine  însuţi! Simplu  şi  limpede şi  eficient.
A  nu  te  cruţa pe  tine  însuţi! Aşa  cum  mama  şi tata  nu  se  cruţă 
pe  ei  înşişi  pentru copilul  lor. Aşa  cum  aceştia  îşi  rup pâinea  de 
la  gură  ca s-o  dea  fiului  lor. Cum  muncesc  zi  şi  noapte  fără  să 
aibă milă  de ei  înşişi, de  istovirea  trupului  lor, de  împuţinarea 
sănătăţii  lor. Cum  nu  dorm  nopţi  întregi  stând  lângă  căpătâiul
copilului  bolnav, şamd.
Cam  aşa  ar  trebui  şi  creştinul  să nu se  cruţe  pe  sine  atunci 
când  e  vorba  de  a  dobândi  virtuţile.
Şi  încă  ceva. Când  Sfinţii  Părinţi  spun  că e  vorba  de  a  nu  te 
cruţa  pe tine  însuţi se  referă  în  primul  rând  la  trup. La 
necruţarea faţă de  trup. Căci, în  primul  rând,  trupul  nostru  stă 
împotriva  lui  Dumnezeu. Cine  şi-a  învins  trupul  poate face voia  lui 
Dumnezeu. Şi  aici  Sfinţii  Părinţi  sunt  iarăşi  foarte concreţi. Nouă,
celor  de  azi  ne-ar  plăcea  foarte  mult  să  teoretizăm  la  nesfârşit 
despre  „lepădarea  de  sine”, să  născocim  tot  felul  de  interpretări 
şi  mai  ales  să  ne  referim  la  lepădări  spirituale, de  idei, etc.
Dar  nu  cumva  să  ne  atingem  de  trup. Nu  cumva  să  începem  ceva 
concret.
Iată  cum  tâlcuieşte Sf. Ioan Gură  de  Aur  lepădarea de  sine  în 
Omiliile  sale  la  Matei. „ Să  vedem  ce  înseamnă  a te lepăda de  tine.
Mai  întâi  însă  să  vedem  ce înseamnă  a  te  lepăda  de  altul,şi 
atunci, vom  şti    ce  înseamnă  a  te  lepăda  de tine. Ce  înseamnă, dar
a te  lepăda de  altul?  Cel  care se  leapădă  de  altul  se  înstrăinează 
complet  de  acela; nu-l  mai  ajută, nu-l sprijină, n-are  milă,nu  suferă 
de-l  vede  biciuit,legat,întemniţat, chinuit  pe  cel de  care s-a 
lepădat, de  i-ar  fi  frate, prieten  sau  orice. Aşa  de  străini  vrea 
Domnul  să  fim  faţă  de  trupul  nostru; să  nu  ne  fie  milă  de el  de
este biciuit, surghiunit, ars  sau  în  alt fel  chinuit! Dacă  ne  purtăm 
aşa  cu  el, atunci  avem  milă  de  el. Că  şi părinţii  atunci  au  milă 
de  copiii  lor  când  poruncesc  dascălilor, cărora  îi  încredinţează, să
n-aibă  milă de  ei. Tot  aşa  şi  Hristos  n-a  spus  numai: „Să  n-ai 
milă  de  tine  însuţi!” ci ceva  mai  mult: „Să  te  lepezi  de  tine 
însuţi”, adică „Să  n-ai  nimic comun  cu  tine  însuţi, ci  să  te dai
primejdiilor, muncilor; aşa  suflet  să  ai, ca  şi  cum  n-ai  suferi  tu 
acestea, ci  altul!”. Şi  n-a  spus:  „Să se  tăgăduiască”, ci  „Să  se 
lepede”. Iar te lepăda e  mai  mult  decât  a  te tăgădui.” (Scrieri,
Partea  a treia, PSB 23, Omilii  la  Matei, p.635)
Aşadar, să  ştim  foarte bine: de  cele  mai multe  ori  trupul  ne  stă 
în  calea  împlinirii  voii  lui  Dumnezeu, în  calea  mântuirii. Aşa  ne 
spune  şi  Domnul:  „Căci  duhul  este  osârduitor, dar  trupul este
neputincios” (Mt.26,41). Iar Sf. Pavel: „ Căci trupul  pofteşte  împotriva 
duhului, iar  duhul împotriva  trupului; căci  acestea  se  împotrivesc 
unul  altuia, ca  să  nu  faceţi  cele ce  aţi  voi ” (Gal.5,17).
Oare  nu  din  pricina  trupului  ne  scurtăm  adesea  rugăciunile? Suntem 
prea  obosiţi, ne  dor  genunchi, ne  dor  tălpile  de  atâta  stat  în 
picioare!
Oare  nu  din  pricina  trupului  prea  îmbuibat de mâncăruri  ne  vine 
moleşeala, somnul la  rugăciune?
Oare nu  din  pricina  trupului  vrem  să  scurtăm  slujbele  sfinte 
rânduite  de  Sfinţii  Părinţi (care nu  şi-au  cruţat  trupul!) , oare  nu 
din  pricina  trupului  introducem  bănci  în  biserici  şi  fel  de  fel 
de  alte înlesniri? Şi  apoi  aducem  motivaţii  de  tipul: nu  conteză 
mătăniile, statul în  picioare, ci  ceea  ce  ai  în  suflet. (Ce  poţi  să
ai  în  suflet  când  stai  aşezat pe  bancă  înaintea  lui  Dumnezeu,
înaintea  căruia  se  cutremură  heruvimii  şi  serafimii. Şi  tu  stai  în 
fund, iertată-mi  fie  expresia. Ce  poţi  să ai  în  suflet  altceva 
decât … nesimţire?!)
Oare  nu  din  pricina  trupului  cârtim  împotriva  postului? Şi  păcătuim 
şi  faţă  de  cuvântul  Scripturii  aducând  motivaţia: „nu  e  păcat  ce
bagi  în  gură  ci  ce  scoţi  din  ea”, ştiind  bine  că  Domnul nicidecum 
nu  se  referea  la  post  în  textul  respectiv  ci  la  spălarea mâinilor.
Oare  nu  din  pricina  trupului  nu  împlinim  porunca dragostei  faţă  de 
aproapele, căci  suntem  prea  comozi să  deschidem  cerşetorului  ce  bate
la  uşă tocmai  când  ne-am  aşezat  la  odihnă?
Oare  nu  din  pricina  trupului minţim  aducând  tot  felul  de  motive 
inventate  când  de  fapt adevărul  e  că nu  vrem  să  ne  ostenim 
mergând  până  în  cutare loc …
Oare nu  din  pricina  trupului  minţim, furăm,înşelăm? Ca să  dobândim cât 
mai  multă  avere  şi prin  asta  să  avem  viaţă  uşoară, comodă, în  lux 
şi  îmbuibare?
Şi  câte  exemple  am  putea  da. Dar  ni  le  ştim fiecare. De  aceea 
zicem: când  ai  terminat  cu  cruţarea  trupului  ai  terminat cu  multe
păcate!
*
Un  părinte din  pustia  Egiptului alerga  prin  arşiţă  cu  un  sac  de 
nisip  în  spate. Cineva, văzându-l, i-a  spus: Ce  te chinuieşti  atâta 
părinte? Acesta  i-a  răspuns: Îl  chinuiesc pe  cel  ce mă chinuieşte!
Adică  pe  trup.
*
Să  înţelegem, aşadar, corect lepădarea de  sine. Şi  nu  numai  s-o 
înţelegem  cu  mintea. Ci  să  începem  prin  necruţarea  trupului. Să 
stăm  mai  mult  în  genunchi, mai  mult  în  picioare  la sfintele  slujbe,
să  postim cu adevărat, să  ne  ostenim  trupul la  muncă, să  îl  punem 
să  alerge  spre  ajutorarea  fraţilor necăjiţi, şamd. Gata  cu  filozofia,
speculaţiile, „studiile  teologice”! E  vremea  faptelor. Amin.

                            Pr. Florin  Moldovan
                            Rodna, 2010