LOADING

Type to search

Despre post, moarte şi Înviere cu Maica Siluana Vlad (II)

Ortodoxie si traire

Despre post, moarte şi Înviere cu Maica Siluana Vlad (II)

Share
  1. Spunea Părintele Constantin Galeriu ca cea mai mare minune nu este Învierea Domnului, ci moartea Sa. Cum a putut Cel ce este Viața să moară?

Mărturisitorul lui Dumnezeu, părintele Constantin Galeriu, nu numai că spunea acest lucru, spus de Sfinții Părinți, ci trăia și ne transmitea această trăire a minunării, această trăire a minunării în ființa noastră și în viața noastră. Domnul zice: Eu sunt viața! Păi dacă Viața este Dumnezeu, cea mai mare minune este moartea Lui. Aici este cutremurătoarea revelație a iubirii lui Dumnezeu și a milostivirii Lui. S-a pogorât până sub Sine, până sub noi, până la condiția noastră de muritori și, Și-a însușit-o fără păcat, pentru că moartea este plata păcatului, este consecința păcatului. Mântuitorul S-a făcut om, Și-a asumat firea omenească, fără de păcat, fără nici un păcat. Deci, El ca persoană liberă, din dragoste S-a coborât în noi, în păcatul nostru, în neputința noastră și Și-a asumat moartea noastră și a trăit moartea noastră.

Domnul a murit moartea noastră. Aceasta este moartea care a dispărut, gata, este biruită, moartea omenească, moartea omului a fost biruită prin moartea și Învierea Mântuitorului.

Da! Era normal să învieze, odată ce El e viața, dar a fost cu totul anormal să moară și acesta este o mare minune de care avem nevoie să ne minunăm, să ne gândim așa din când în când la asta să repetăm: „Doamne, mare minune este moartea Ta; Doamne, primește-mă și pe mine în mirarea, în uimirea acestei realități mântuitoare.” Cum a putut Cel ce este Viața să moară?

Conținutul uimirii noastre este schimbarea întrebării (iscoditoare sau îndoită) în exclamație: „Ai putut, Viață, să mori pentru mine! Tu, Viața mea, tu, Viața lumii, ai vrut și ai putut să mori pentru mine ca eu să nu mai mor, ci să trăiesc în Tine și să biruiesc moartea în Tine, cu Tine!”

La această întrebare aș insista să conștientizăm minunea și să ne minunăm, să trăim cu adevărat în uimire. Suntem abrutizați, morți, amorțiți, nu ne mirăm, nu ne mai minunăm de nimic. Să repetăm dară acest adevăr până când zgura nesimțirii se va crăpa de pe inima noastră și vom simți acea tresărire de uimire în fața lui Dumnezeu şi a Mântuitorului, care este viața și care a ales să moară pentru mine, pentru tine, pentru noi.

Slavă Sfintei Învierii Tale, Doamne!

 

  1. Ce trece din noi dincolo de moarte?

Da, noi trecem prin moarte de aici, dincolo.

Când încetăm să viețuim pe pământ, în această formă, în care suntem acum, trecem într-un dublu dincolo prin despărțirea sufletului de trup Sufletul trece dincolo, la Dumnezeu, în lumea spirituală, iar trupul se întoarce în țărâna din care a fost luat, trece de pe pământ, dincolo, în pământ. Dar despărțirea aceasta nu rupe definitiv legătura uluitoare dintre trup și suflet. Această legătură este atât de mare și atât de profundă încât, de fapt, despărțirea aceasta nu este totală. Sfinții Părinți spun că trupul păstrează o memorie a sufletului, astfel încât fiecare element care a aparținut trupului rîmâne marcat de însușirile, trăsăturile sufletului și, invers. Sufletul poartă o memorie a trupului, sunt rădăcini, spun Părinții, niște rădăcini ale memoriei, memoriile sufletului în trup și, invers.

Trebuie să luăm aminte, nu doar ce ducem dincolo, în sus, ci ce ducem dincolo, în jos. Mai mulți părinți au afirmat că trupul nostru, mineralitatea lui, substanțialitatea lui fizică, nu mai este pur şi simplu țărâna din care am fost luați, ci este, cum am mai spus, impregnată de o memorie a sufletului, a vieții, o înscriere a vieții în ea şi mai mult decât atât – este impregnată de prezența lui Dumnezeu din noi, prezență pe care am dobândit-o prin mila lui Dumnezeu, cu care am trăit, trăind în Hristos, în viața aceasta. Astfel încât, trupul nostru de dincolo, acel dincolo prin care intrăm prin mormântul nostru, devine, prin descompunere, un misionar: El Îl mărturisește fizic pe Hristos elementelor pământului. Ne-am împărtășit, ne-am transfigurat, chiar dacă noi nu percepem această materie transfigurată, va transfigura toată materia pe care o întâlnește dincolo, în pământ. Mă gândeam chiar, că și viermişorii se vor împărtăși din trupul meu care a trăit bucuria, miracolul de a fi în comuniune cu energia necreată, cu Creatorul, cu Dumnezeu. Așa că iată, să avem grijă și ce ducem dincolo, un trup rămas murdar, necurățat prin pocăință, înnegrit şi el de păcat, de acele unde ale răului, urâtului, ale urii, acela va răni elementele pământului, va răni făpturile care ne întâlnesc şi care metabolizează în acest dincolo, în mormânt.

În plus, cum ne învață Sfântul Calist Patriarhul, trupul trebuie să se „topească prin moarte în mormânt ca într-un cuptor” pentru că în forma actuală nu se poate împărtăși de „desfătările și vederile dumnezeiești”.

Iar sufletul?

Mai întâi, participă și el la suferința trupului care se „topește” astfel. Spune Părintele Dumitru Stăniloae în nota 561 la Sfântul Calist Patriarhul: „În mod direct se topește trupul. Dar întrucât din conviețuirea cu trupul au existat și s-au dezvoltat în suflet niște simțiri, ba întreg sufletul a fost influențat prin ele, acestea, topindu-se și ele, implică o moarte și o suferință și pentru suflet sau un fel de „retopire” sau refacere a sufletului. Aceste simțuri nu dispar fără urmă, și deci nici sufletul nu devine ca unul care n-a trăit în trup. Căci pecețile sau întipăriturile puse de simțurile trăite de suflet datorită conviețuirii cu trupul, rămân în suflet. Dar ele se transfigurează prin suferință, prin crucea prin care trece și sufletul odată cu desfacerea trupului. Când sufletul va primi din nou trupul în care se vor prelungi simțurile con-trupești ce s-au înființat în el, aceste simțiri transfigurate vor transfigura și trupul primit.”

Da, trecem în ambele sensuri dincolo dar această trecere este o jertfă, o durere pe care noi avem nevoie să o transformăm în durere de naștere.

Plecăm așadar de aici cu un memorial, cum zice părintele Ghelasie. Trecem dincolo cu un memorial şi cu o simțire. Cu o memorie, cu o simțire, pentru că dacă ar dispărea simțirea, atunci noi n-am mai ști dacă suntem la bine sau la rău, n-am mai simți nimic, pentru că prin această simțire cunoaștem.

De aceea avem nevoie să înțelegem de aici că trebuie să dăm atenție fiecărui aspect al vieții noastre, fiecărui gând. Să dăm atenție tuturor aspectelor vieții noastre, nu atât într-o încordare năucitoare și zăpăcitoare de a nu face rău, ci printr-o încordare dătătoare de viață, de a ne lipi gândul de Dumnezeu, de a ne aminti mereu de El, de a-L chema mereu în ale noastre: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”; ”Doamne, Iisuse Hristoase, binecuvântează salata aceasta pe care o mănânc”; „Doamne, Iisuse Hristoase, binecuvântează bucuria pe care o simt acum privind cerul albastru”. „Doamne, Iisuse Hristoase, iartă-mă pentru gândul necugetat care mi-a trecut acum prin cap”. „Doamne, iartă-i pe toți cei care mi-au greșit”… Toate, toate, să le lipim de Dumnezeu și mai ales să-L întrupăm în noi, să aducem numele Lui în toate simțirile noastre, să-L chemăm în simțirile noastre.

Eu tot insist pe această vindecare și înduhovnicirea simțirii noastre. Și zic așa, simțirea este o cunoaștere: prin ea cunosc, de exemplu, că-mi e frică, că mă aflu în pericol real sau imaginar, eu sunt într-un pericol. Dar tot prin acestă simțire a fricii cunosc faptul că nu sunt cu Dumnezeu, pentru că în El, cu El, nu am de ce să mă tem. Doar de păcat. Prin această cunoaștere mă pot îndrepta imediat către Dumnezeu și să strig: „Doamne, vindecă sufletul meu! Doamne, Tu ești viața mea, Tu ești Stăpânul meu, n-am de cine mă teme, vindecă sufletul meu!”

Aici avem nevoie de vigilență, de veghere, de starea de trezvie, ca nu cumva, cum zic eu de multe ori, să ni se urce sentimentul la cap. Emoția aceea pe care o simțim în trupul nostru, în inima noastră, degrabă să i-o dăm lui Dumnezeu, să-L chemăm în ea, să nu lăsăm să se urce la cap, unde se transformă în „vai de mine, vai de mine, ce să fac, ce mă fac, să fac asta, să fac asta” adică în gânduri urmate de decizii și fapte care ne ne prăbușesc în iad, care ne fac, de fapt, iadul vieții noastre de aici, de acum.

Să avem grijă să ne curățim în felul acesta și să ne pregătim să trecem dincolo cât mai curați.

Dar să nu uitați că Sfânta Biserică are multă învățătură despre pocăință, despre cum să ne curățăm de păcate și cum să trecem dincolo cu mai multă nădejde. Să ne hrănim cu aceste comori dătătoare de viață.

 

  1. Cum putem gusta din viața veșnică încă de aici de pe pământ?

Așa cum ne-o oferă Dumnezeu în Sfânta Lui Biserică.

Aici, în Biserică, noi am gustat-o și o gustăm mereu. Aici, prin Sfântul Botez, prin Sfânta Spovedanie, prin Sfânta Împărtășanie, prin sfintele slujbe. Aici L-am gustat și-L gustăm ori de câte ori ne rugăm. Și rugăciunea zisă „particulară” e tot în Biserică. Dar, de ce nu știm asta? De ce nu simțim asta? Pentru că dimensiunea de suprafață a gustului nostru este bolnavă, este murdară, este virusată. Așa cum atunci când ai o ciupercă pe limbă, nu simți gust. Nimic din cele bune pe care le bagi în gură nu au gust, nu simți gustul. Ele sunt bune, dar noi nu simțim, așa şi aici. Noi mâncăm cu mila lui Dumnezeu, cei care suntem în Biserică și suntem credincioși, mâncăm și intrăm în viața veșnică și viața veșnică intră în noi, dar simțirea noastră e bolnavă, gustul nostru duhovnicesc e parazitat. E parazitat, este mort, e amorțit. Avem nevoie de vindecarea simțurilor noastre duhovnicești. Pentru asta e nevoie să ne retragem, să învățăm să ne retragem din simțirea celor din afară și să intrăm cât mai mult și cât mai des înăuntrul nostru și să ne rugăm în tăcere, îndreptându-ne către inimă: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă” sau „Doamne Iisuse Hristoase Fiul Lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul / păcătoasa”. Prin această rugăciune ne curățim simțirile duhovnicești, ne curățim simțirea inimii. Dar, bineînțeles, dacă trăim în duhul Bisericii, dacă împlinim poruncile după putere, dacă ne pocăim pentru orice poruncă neîmplinită.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

 

  1. De ce spun Sfinții Părinți să te gândești mereu la moarte?

Motivele sunt foarte multe și toate minunate și întemeiate.

Un folos din gândul la moarte este că ne vindecă de boala numită prostie. Omul şi-a îngăduit, şi-a dat voie să fie prost. E cutremurător! Gândul la moarte te deșteaptă, te vindecă de prostie. Ce zice prostul? „Asta-i viața!” Or, viața asta a noastră nu e viața cea adevărată, deplină. Ea este o pregătire pentru viață și o pregustare a ei. Viața noastră actuală este sănătoasă când este așteptare: „aștept învierea morților și viața veacului ce va să vină”. Viața mea e adevărată aici când este o stare de primire activă, adică o așteptare în care nu stau cu mâinile în sân sau cu gura căscată ca Nătăfleață. Ci e nevoie să știu, să simt cine așteaptă? Eu, Doamne! Eu, această minunată făptură care se poartă mai mereu abject. Eu această făptură pe care Tu ai chemat-o și ai primit-o în Sfânta Ta Biserică, pe care o hrănești, pe care o iubești, pe care o îngrijești. Eu sunt cea care acum vin la Tine și-Ți spun că doresc viața veșnică. Te doresc pe Tine, Viața mea! Eu, care eu? Eu, Vasile, Eu Ion; eu, Maria din satul cutare, din orașul cutare, din cartierul cutare, având slujba cutare, eu Cutare de pe patul de spital, eu Cutare de la catedră, eu Cutare din guvern, eu! Eu sunt acesta care cu viața mea, cu soțul meu, cu soția mea, copiii mei, fără copii, cu evenimentele mele, cu trecutul meu, cu tot ce am eu, tot ce am făcut eu şi tot ce mă înconjoară, eu cu această grădină, eu cu acest pământ, eu cu acest cer, pentru că toate acestea intră în mine şi mă întregesc pe mine, cea care strig la Tine, eu cu toată viața asta a mea, dinăuntru și dinafară, eu vin la Tine şi spun: „Doamne, fă din această viața a mea căușul în care să vină viața cea adevărată, viața veșnică. Dă-mi, Doamne ca din viața aceasta eu să intru în viața veșnică. Dă-mi, Doamne să simt că deja viața veșnică trăiește în mine, în Sfânta Biserică, în Sfintele Taine, în sfintele rugăciuni. Și dă-mi, Doamne să simt şi să-Ți mulțumesc pentru asta”.

Dar atâta timp cât zicem: „asta-i viața, n-avem ce face”, rămânem în boală numită prostie, care este de fapt moarte.

Gândul la moarte ne deschide ochii la cei din jur. Vom muri, ne vom despărți de cei dragi, mor eu sau mori tu, ne despărțim. Oare timpul pe care l-am petrecut împreună a fost un timp al dragostei? Oare ți-am spus că te iubesc? Oare ți-am arătat că te iubesc? Oare ți-am cerut iertare, pentru că te-am rănit de atâtea ori? Oare ți-am mulțumit pentru tot binele și toate mângâierile pe care mi le-ai oferit?

Fără gândul la moarte rămânem în nesimțire, nu simțim viața pe care o ucidem și o îmbolnăvim, viața din relațiile noastre.

Gândul la moarte ne face să ne uităm mai atent la lumea din jur – la flori, la copaci, la animale, la cer, la pietre şi le vedem pe toate ca fiind lucrarea mâinilor lui Dumnezeu, Creația Lui, adresată mie. Să nu murim, Doamne înainte de a Te vedea în toate acestea. Atâta timp cât eu văd într-o piatră doar o piatră, nu sunt pregătită pentru viața veșnică, doar dacă văd în această piatră prezența Ta, dragostea Ta, mila Ta, frumusețea Ta, dacă văd în această pară, iubirea Ta, bunătatea Ta, deliciozitatea Ta, doar atunci mă apropie de viață, ori gândul la moarte mă face să fiu mai atent la asta și să Te caut și să Te chem, Doamne, ca să să Te văd și eu în cele ce sunt în jurul meu.

Dă-ne Doamne gândul cel bun la moarte ca să fim vii în Tine!

 

  1. Ce ne aduce nouă tuturor Învierea lui Iisus din moarte?

Viață, înviere, bucurie. Bucuria aceea după care tânjește sufletul nostru, după care tânjește inima noastră și șansa de a intra în această bucurie, șansa de a întâmpina vii această bucurie și nu a o gândi și trăi ca niște morți. „Doamne Iisuse Hristoase deschide inima noastră ca să vedem, să simțim şi să gustăm ce ne-ai adus și ce ne aduce învierea Ta. Amin!”

 

  1. Cum să ne pregătim cât mai bine pentru Săptămâna Patimilor, pentru moartea şi Învierea Domnului?

Trăind în pocăință, așa cum ne învață sfintele slujbe din perioada Triodului, din perioada Postului Mare. Trăind în pocăință, rugându-ne pentru toți și pentru noi, cerând iertare de la toți și pentru toți și postind după cum ne învață și Sfânta Biserică, după cum am mai discutat.

Mereu însă și mereu cu gândul că noi facem acest post ascetic pentru a ne pregăti pentru postul euharistic din sfânta Săptămâna a Patimilor. Atunci nu mai postim noi, ci postul nostru este o deschidere a simțurilor și a vieții noastre pentru a trăi împreună cu Hristos trăirile din Săptămâna Patimilor, din Săptămâna minunată a patimilor și apoi Învierea Lui.

Aceasta este pregătirea: mereu să știm că ne pregătim pentru postul euharistic, ne pregătim pentru acea săptămână în care este post euharistic, postim pentru ca să ne împărtășim în noaptea de Înviere, chiar dacă, Doamne ferește, acum n-o să putem să ne împărtășim direct, bisericile vor fi închise, dar ne împărtășim în Duh. Domnul nu va lipsi de la noi, cei flămânzi de prezența Lui, că așa ne-a făgăduit. Să credem și să ne pregătim cu jertfelnicie, pocăință, dor și dragoste!

 

  1. Cum să răspundem în fața valului de frică şi moarte, cauzate de virusul Corona? Ce putem face, ce ne sfătuiți?

Valurile pot fi întâmpinate în mai multe feluri. Putem să ne păzim de ele, rămânând în camera de hotel. Putem să le admirăm de pe malul mării. Dar putem să și înotăm în mare și să le întâmpinăm înotând într-un anume fel.

În mare, important este ca atunci când ne întâlnim cu valul să nu înghițim apă. În valurile de frică ce se revarsă acum peste noi, important este să nu înghițim frica. Dacă o înghițim ne vom sufoca, ne va îneca. Frica paralizează, frica ne îngustează mintea, frica ne paralizează mintea. Să nu înghițim această frică. Da, puterea cu care ne lovește valul este mare. O simțim pe pielea noastră, o simțim în mușchii noștri, o simțim în sufletul nostru, în tăria noastră. Dar puterea pe care ne-o dă Dumnezeu este infinit mai mare. Să ne deschidem ei!

Să primim frica ce vine peste noi ca frică a lumii care nu s-a încredințat lui Dumnezeu și s-o primim, s-o receptăm ca s-o dăm noi lui Dumnezeu. O prindem când vine la noi, când ajunge la noi, şi-L chemăm pe Dumnezeu în ea: „Doamne, miluiește poporul Tău; Doamne, miluiește-i pe toți oamenii; Doamne, cu rugăciunile sfinților Tăi, cu rugăciunile Sfântului Siluan, ajută-i pe oameni, vindecă-i, dăruiește-le duh de pocăință și Duhul Tău cel Sfânt că să nu se mai teamă de moarte, să nu se mai teamă de cele vremelnice, ci să Te caute pe Tine, viața noastră și mântuirea noastră. Transformă Tu, Doamne, această frică în energie mântuitoare. Vindecă-i Doamne pe toți cei care se tem de frică acolo unde nu este frica cea adevărată!” Și ce ne mai învață Duhul.

Noi prindem un capăt al acestui balaur care este frica lumii și îl oferim lui Dumnezeu. Puținul pe care eu îl prind și îl accept de la frica lumii în acest puțin eu chem numele Lui care va infuza apoi întreaga frică a omenirii. Important e ca eu să n-o ignor, să nu stau închis în hotelul meu şi să mă prefac că nu e furtună pe mare. Și dacă stau pe balcon și privesc valurile, să le privesc și să primesc această furtună atât cât pot să simt în ființa mea, ca s-o pot da lui Dumnezeu. Nu putem să-i dăm lui Dumnezeu ceea ce nu simțim. Avem nevoie să ne deschidem simțirea către aceste trăiri ale lumii atât cât să putem să-L chemăm pe Dumnezeu în ele ca El să le vindece.

Așadar, ce  putem face este să ne rugăm. Asta este soluția, să ne rugăm, să ne rugăm pentru noi, pentru familia noastră și pentru lumea întreagă. „Doamne, miluiește; Doamne, miluiește-ne pe noi şi pe toată lumea Ta. Dă-ne, Doamne, Duh de pocăință ca să ne întoarcem la Tine!”

Să ne rugăm și cu rugăciunile Sfinților pentru lume. Eu am scos din scrierile Sfântului Siluan rugăciunile lui pentru lume și le citesc cât pot de des. Astfel mă lipesc de rugăciunea acestui mare sfânt pentru întreaga lume și particip și eu după slabele mele puteri la această rugăciune.

Insist, rugăciunea pentru întreaga lume este cea care ne ajută. Aici, cum ne învață Sfântul Sofronie Saharov, ne putem folosi de toate simțirile noastre: ne doare, să ne rugăm pentru toți cei care au dureri. Ne doare, să ne rugăm pentru toți cei pe care i-am făcut noi să sufere. Nu eu am produs durere de atâtea ori atâtor oameni și eu nu am simțit acea durere? Acum, iată, simt durere în trupul meu, în sufletul meu „Doamne, primesc această durere ca pe durerea necunoscută pe care n-am cunoscut-o, n-am trăit-o, pe care am produs-o eu celor din jurul meu. Iartă-mă, Doamne, şi vindecă-mă, Doamne, și mângâie-i pe ei, pentru ca eu Îți dau această durere Ție.”

Și cu frica și cu toate simțirile, așa să facem, să le primim ca să-L chemăm pe Dumnezeu în aceste trăiri. În felul acesta împlinim porunca: „pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră să i-o dăm lui Hristos”. să-l dăm și pe aproapele Domnului tot pe această cale. Degeaba zic „Doamne, miluiește-l pe Gheorghe”, dacă nu fac un un salt cu mintea și cu simțirea de aici până la Gheorghe. Când Gheorghe face parte din viața mea, când grija mea pentru el și dorința mea de mântuire și de viață și de sănătate îl include și pe el, atunci rugăciunea mea este primită. Cum eu nu sunt în această stare mereu, în acest fel de stare de rugăciune, mă lipesc de rugăciunea sfinților pentru oameni și acesta ne va fi foarte de folos în aceste vremuri.

Să fim cât mai cuminți şi să ne dăm seama că nu suntem destul de credincioși și să ne pocăim mereu și mereu mai profund.

 

  1. Cum ar trebui să privim înspre Sfânta Împărtășanie, în aceste vremuri tulburi, în care oamenii sunt speriați la gândul că pot să fie infectați inclusiv prin lingurița cu care se împărtășesc credincioșii?

Noi, ortodocșii, nu privim înspre Sfânta Împărtășanie, ci-L dorim și primim pe Hristos care ni se dă, care ni se împărtășește. Noi nu adorăm ostia, noi nu adorăm Trupul și Sângele Mântuitorului, aflate pe Sfânta Masă sau în linguriță, ci Îl dorim și îl primim pe El viu în Sfânta Taină. Taina e întreagă prin împărtășire, prin înghițire. Noi Îl chemăm, Îl dorim, îl râvnim cu teamă și cutremur pe Hristos Cel întrupat, mort şi înviat, ca să vină în noi. Să nu privim cumva Sfânta Împărtășanie ca pe un obiect, fie el sfânt, sfințit. Sfânta Împărtășanie este o lucrare a lui Dumnezeu cu noi, în noi. Este o întâlnire de dragoste, de moarte și de viață în care eu, fiecare eu, mă întâlnesc și mă unesc cu Hristos Viața mea, cu Dumnezeu Viața mea cea adevărată. Să privim Sfânta Împărtășanie ca pe această lucrare împreună-lucrarea lui Dumnezeu Care vine la mine, în mine, și a mea care mă deschid venirii lui. Aceasta este Sfânta Împărtășanie.

Mergeam odată spre biserica din sat cu mama mea bătrână, Dumnezeu s-o odihnească. Ea mergea greu, încet. Dar când a început să sune clopotul mama a mărit pasul, cât putea ea, că era mai gârbovă şi a zis: „venim, Doamne, venim!”. Atunci mi-am dat seama că mama mea nu se duce „la biserică”, nu se ducea în clădirea bisericii, nu se duce la o slujbă, ci se ducea la Dumnezeu. Așa să facem și noi: să-L privim pe Dumnezeu care vine la noi și pe noi cei care ne pregătim și cerem mereu și mereu să ne învrednicească, să-L primim împărtășindu-ne.

Da, unii oameni au astfel de spaime.

Uite ce le spun: dacă nu cred că acolo e Dumnezeu, să nu se apropie, să nu se apropie pentru că nu nu credem cu adevărat. Să stea deoparte și să ceară pocăință, să ceară credință. Să spună Crezul, de zeci de ori cu inima zdrobită și Domnul ne va dărui credința Sfinților Martiri, credința Sfinților Apostoli, credința celor care au trăit în preajma Mântuitorului și a celor care le-au urmat.

Credința sfinților noștri ni se va transmite nouă și ne vom apropia cu frică și cu cutremur, nu ca să ne îmbolnăvim, ci cu frică și cu cutremur pentru că noi gunoaiele, noi neputincioșii, noi bolnavii, noi cocoşații, noi coronavirusații, noi Îl primim pe El, viața noastră şi vindecarea noastră şi nădejdea noastră.

Nu avem ce să le facem decât să ne rugăm, să-i sfătuim să vorbească cu Dumnezeu, să-I arate lui Dumnezeu frica lor și să strige: „Doamne, uite ce-mi trece prin cap, uite ce gânduri, uite ce frică am, vindecă-mă, Doamne de frica asta. Doamne, dă-mi credința cea adevărată.” Dar să ceară de la Dumnezeu această credință, pentru că altminteri vor sucomba în psihismul lor, mintea lor redusă la gânduri psihice, la gânduri raționale. Vor cădea în fața acestei încercări dacă vor face din bravadă. Să spovedească frica și să se roage, iar noi să trăim frica lor și să i-o dăm lui Dumnezeu, să nu-i judecăm, să nu-i disprețuim, să nu ne comparăm cu ei, să ne rugăm şi să-i includem în îndrăzneala noastră.

Celor care se tem de molipsirea prin icoane? La fel Domnului, pe Sfinții care mă iubesc și pe care îi iubesc!

 

  1. Ce putem face ca să ajungem să trăim cu adevărat Bucuria Învierii?

Bucuria a venit prin Cruce, a venit bucurie la toată lumea, bucuria Învierii vine prin crucea Mântuitorului, asumată de noi și prin crucea noastră pe care noi o primim, o luăm cum zice Mântuitorul și-L urmăm pe El.

Viața noastră, aici pe pământ, în aceste condiții, de când e lumea căzută și până astăzi, este grea. Unii spun că astăzi e mai grea. Poate că da, mereu au fost vremuri destul de grele încât omul să se poată plânge. Viața aceasta a noastră este viața mea cu evenimentele ei, cu trăirile ei, este o cruce. Întâmplările noastre, căderile noastre, rănile noastre, ne așează pe o cruce, nu crucea Mântuitorului, ci crucea tâlharului.

Noi toți suntem tâlhari, dar important pentru noi este pe ce cruce ne așezăm: pe cea din stânga sau pe cea din dreapta?

Îl hulim pe Dumnezeu strigând la El de ce îngăduie să moară copiii, de ce îngăduie să se întâmple atâtea rele? De ce să sufere și plantele și animalele pentru păcatul nostru și așa mai departe? Aceasta este crucea tâlharului de-a stânga, care ne îndepărtează de Dumnezeu, care ne rupe de Dumnezeu.

Crucea tâlharului din dreapta este crucea pe care ne așezăm recunoscând că pe drept suferim ceea ce suferim. E drept, chiar dacă copilul a murit total nevinovat, s-a îmbolnăvit total nevinovat, pe drept prin condiția lui umană prin povara păcatelor părinților lui, strămoșilor lui. El pe drept suferă ceea ce suferă, dar suferă ceea ce suferă, nu ca pedeapsă, ci ca poartă a bucuriei.

Suferința noastră când ne așezăm pe crucea aceasta a asumării responsabilității și când recunoaștem că pe drept suferim ceea ce suferim, această cruce este poarta bucuriei pentru noi. Pe aici vine bucuria, prin această asumare a dreptății Dumnezeiești, pentru că Dumnezeu nu ne da El suferința, El fiind drept ne îngăduie să facem rău, îngăduie să ne facem rău și îngăduie ca răul pe care ni l-am făcut să se întoarcă la noi, să se întoarcă asupra noastră, să-l simțim. De ce? Nu ca să ne pedepsească, ci ca să ne pocăim și să strigăm Iartă-mă, Doamne! Pomenește-mă, Doamne întru Împărăția Ta! Luminează-ne, Doamne să ne asumăm crucea cu adevărat și să participăm în Săptămâna Patimilor la crucea Ta”.

Bucuria a venit în lume prin Crucea Domnului. Intrăm în această bucurie dacă suntem credincioși Lui purtând cu smerenie propria cruce și urmându-L pe El.

Dar, mai cu seamă e nevoie ca în acestă Săptămână să uităm de noi și să trăim patimile Lui ca apoi, să intrăm cu El în bucuria Sfintei Sale Învieri.

 

  1. Ce mesaj de final vreți să transmiteți oamenilor şi în special tinerilor, pe care îi iubiți atât de mult?

Opriți-vă și cunoașteți că Dumnezeu e Dumnezeu. Opriți-vă și cunoașteți că sunteți făpturi minunate, chemate la sfințenie, la bucurie, la minunare. Nu vă risipiți viața, nu vă risipiți nicio fărâmitură de viață.

Viața noastră cuprinde bucurii, să le trăim cu Hristos. Să-i mulțumim pentru ele.

Viața noastră cuprinde necazuri, să mulțumim pentru ele, să le trăim cu Hristos să ne lărgim inima ca să învețe să iubească și când nu simte plăcere, să iubească și în necazuri.

Viața noastră e plină de temeri, să le trăim cu Hristos, să ne lepădăm de ele, trăind-le, chemându-L pe Hristos în temerile noastre.

Viața noastră e plină de căderi. Să cădem și să-L strigăm pe Hristos „Doamne, ridică-mă! Doamne, scapă-mă! Doamne, vindecă-mă! Doamne, dă-mi să învăț din această cădere”. Pentru că El mă urmează oriunde mă duc, oricât de jos cad, oricât de mult rău fac, pentru că mă iubește și așteaptă să mă întorc la El să zic: „Doamne, iartă-mă! Doamne, știu că mă iubești, iartă-mă! Iartă-mă Doamne! Doamne, învață-mă să mă pocăiesc! Doamne, învață-mă să iubesc! Doamne, învață-mă să postesc! Doamne, învață-mă să-Ți slujesc! Doamne, învață-mă să învăț! Doamne, învață-mă să-mi trăiesc viața cu Tine! Doamne, învață-mă să-mi trăiesc tinerețea cu Tine!”

Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toți, vă iubesc mult, cu adevărat!

Doamne, miluiește! Doamne, binecuvântează!

 

 

Interviu “Despre post, moarte şi Înviere, cu Maica Siluana Vlad”

Realizat de Anca Revnic, împreună cu Maica Siluana Vlad

Transcriere:  Lilia Caraush, Anca Revnic

sursa foto: doxologia.ro

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *