Despre post, moarte şi Înviere cu Maica Siluana Vlad (I)

1. Ce înseamnă postul şi cum ar fi bine să postim, în vremurile noastre?

Postul este o atitudine a miresei Lui Dumnezeu, care este Sfânta Biserică; o atitudine insuflată ei, de Mirele ei Hristos, Domnul nostru.

Ca urmare, postul este, în primul rând, lucrarea Sfintei Biserici în care noi intrăm şi suntem vii. Sau ne băgăm câte un picioruş, sau fugim…

Primul pas important pentru noi este să renunțăm să credem că postul este o atitudine, un gest sau o serie de gesturi individuale. Dimpotrivă, eu ca individ renunț la micimea mea, la individualitatea mea, la funcțiile mele, la poftele mele şi mă unesc cu Biserica, întru în Duhul ei. Postul înseamnă în primul rând acest lucru. Și, ca se ne fie ușor, e nevoie să intrăm mai întâi în hrana duhovnicească a postului, a Sfântului şi Marelui Post cum e acum. Intrăm prin participarea la slujbe, acum în aceste condiții, prin lectura canoanelor din Triod, sau să le ascultăm folosind tehnica actuală de comunicare. Ascultarea, asumarea, întruparea acestor rugăciuni ale Sfintei Biserici face parte din post. Altfel postul, va fi, mă repet, o atitudine individuală, o lucrare a mea, chiar dacă mă rog şi vreau să fiu împreună cu Dumnezeu, rămâne a mea pentru că nu intru în lucrarea divino-umana a Sfintei Biserici.

Desigur, postul înseamnă şi ceea ce înțelege toată lumea: o privațiune, o privare de mâncare, de anumite mâncăruri, de distracții, adică de hrănirea minții și a trupului cu cele obișnuite, cu cele care ne afundă în simțirea celor din afară… Și, mai ales acum, în vremurile noastre, renunțăm la modul de alimentare lumesc şi toxic. Pentru că, orice hrană, fără Dumnezeu devine toxică. Chiar dacă îmi asigură supraviețuirea, ea de fapt este toxică, pentru ca noi o luăm din lumea aceasta, făcută bună de Dumnezeu, dar îmbolnăvită prin păcatul nostru şi asimilăm, atât părțile ei hrănitoare, dar şi, iertați-mă, blestemul, care apăsă asupra ei. Făptura geme sub blestemul fărădelegilor noastre. Hrănindu-mă doar cu făptura chinuită de blestemul, pe care eu l-am adus asupra ei, mă îmbolnăvesc. Ca să devină hrană, făptura dăruită nouă de Dumnezeu pentru asta, trebuie să redevină euharistie. Legătură vie cu bunătatea lui Dumnezeu. E nevoie să o luăm cu mulțumire, cu gândul la Dumnezeu. Când mâncăm, cu rugăciunile înainte de masă şi după masă, să facem din fiecare aliment şi element al alimentului, care ne intră în gură, un loc de întâlnire cu harul. Să nu înghițim înainte de a uni aceste produse, aceste elemente, cu Numele Domnului nostru Iisus Hristos. Mâncăm şi mestecăm şi zicem: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, „Doamne Iisuse Hristoase binecuvântează lumea Ta”, „Doamne Iisuse Hristoase, Slavă Ție Doamne, Slavă Ție!”. În felul acesta sfințim mâncarea, activăm harul Lui Dumnezeu în aceste elemente ale alimentelor şi hrănirea devine post.

În privința hranei trupești să mâncăm cele recomandate de Sfânta Biserică şi calitativ şi cantitativ, fiecare după măsura lui şi după putința lui, a fiecăruia. Această precizare referitoare la „putința fiecăruia” face parte din atitudinea iubitoare a Sfintei Biserici pentru noi, este tandrețea Duhului Sfânt. Dar avem nevoie să fim onești cu noi înșine ca să vedem care ne este putința, să nu exagerăm, nici în dreapta, nici în stânga.

Mai departe cred că știe toată lumea care sunt cele mai bune indicații. Să mănânci după ceasul al nouălea, să mănânci după Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, să mănânci după apusul soarelui, să mănânci hrană uscată, sau legume fără ulei. Avem o mulțime de precizări care pot fi benefice, dacă şi numai dacă respectăm ce am zis până acum, dacă acestea devin întâlniri binecuvântate cu Dumnezeu şi creația Lui, dată nouă, nu numai să ne hrănim. Creația ne-a fost dată nu doar ca s-o folosim ca pe un complex de condiții de viață, ci și ca scară, ca o o multitudine de scări, care ne îndreaptă către Dumnezeu.

Un alt aspect important al postului, mai ales în vremurile noastre, este să renunțăm sau să limităm la minimum, contactul cu Internetul și căile lui. Desigur, cei care lucrează pe aceste căi, să le folosească cu dicernământ, fără alunecări sau lăcomiri laterale… Ceilalți, mai ales acum când ne limităm contactele fizice, să folosim aceste căi cu „post”, adică doar cu gândul de a cere ajutor, de a-l sluji pe aproapele şi pe Dumnezeu. Aproapele mă cheamă prin whats app, Doamne dă-mi cuvânt, dă-mi putere, şi mai ales vino Tu, cu Harul Tău şi fă din această cale tehnică, o cale duhovnicească de întâlnire. Să postim desăvârșit de știrile care ne risipesc mintea și ne tulbură sufletul. Să folosim doar căile sigure de informare. Dacă îți „alunecă” ochiul, pentru că atunci când vrei să răspunzi la întrebarea cuiva, apare într-un colț că nu știu cine a murit într-un accident de circulație, imediat să zici: „Doamne Iisuse Hristoase miluiește, odihneşte, mângâie şi dacă Tu, Doamne, crezi că eu pot să fac ceva pentru această persoană, luminează-mă ce să fac”. Și să nu fugi la vestea următoare, ca să vezi cine a a mai murit, sau ce s-a mai întâmplat.

Apoi, în vremurile noastre, în vremurile acestea de pandemie, a posti, înseamnă a nu ne lăcomi, a ne limita la grijă de astăzi. Asta nu înseamnă să nu ne facem rezerve, dar să ne gândim întotdeauna şi la ceilalți. Dacă vrem să postim în duhul Mântuitorului, să ne încredințăm Lui şi să avem încredere că vom găsi ce să mâncăm şi mâine şi poimâine… Și dacă noi nu vom mai găsi, El ne va aduce la uşă, ceea ce avem noi nevoie, ne trebuie puțină credință. Lăcomia, alergarea după rezerve nu este doar o încălcare a postului, ci și o batjocorire a credinței noastre care ne spune Cine este Dumnezeu, cum ne iubește şi cum ne poartă de grijă.

Să postim de cuvinte, să postim de gesturi inutile, în principiu să ne purtăm de parcă am fi în fața Lui Dumnezeu… De fapt, suntem mereu în fața lui, dar să ne purtăm de parcă ne-am da seama că suntem în fața Lui.

Repet însă, să fim conștienți, că postul acesta este postul Sfintei Biserici, Mireasa, care Îl așteaptă pe Dumnezeu pregătindu-se prin curățirea de petele păcatelor. Postul acesta este postul meu ca mădular viu al acestei Mirese care așteaptă Învierea Domnului şi apoi Lumina aceea care va veni cu venirea Duhului Sfânt.

Acest post, Postul Mare, e diferit de oricare alt post, în esența lui, pentru că este această pregătire, această curățire a sufletului şi a hainelor de piele, pe care le purtăm, pentru a întâmpina Învierea. Pocăința este această pregătire. Ne spovedim, dar este important să ne privim cu atenție viața, ce-am făcut cu viața mea, cum am trăit-o? Ce rău am făcut? Să ne pocăim și de binele pe care nu l-am făcut, să ne pocăim.

Și dacă nu simțim pocăință, ceea ce se întâmplă multor credincioși, cu bunăvoință, să ne dăm seama că simțirea noastră este amorțită și să ne folosim, tot de darul Lui Dumnezeu care constă în rugăciunile sfinților. De exemplu dacă vom citi cu multă atenție şi mai ales dacă citim doi sau trei împreună, dar chiar şi singuri, Canonul de pocăință al Domnului nostru Iisus Hristos, încet, încet, vom simți pocăință, vom trăi pocăința, în Duhul, în Harul, în energia Lui Dumnezeu, care este Duhul pocăinței, în energia aceea pe care ne-o dă Duhul Sfânt, ca să trăim pocăința aşa cum înseamnă ea la Dumnezeu.

 

2. De câte feluri poate fi postul, în viziunea Bisericii şi a Sfinților Părinți?

Într-un fel am răspuns la această întrebare. În primul rând postul este în funcție de sărbătoarea pentru care ne pregătim, prin post. E diferit postul Crăciunului, când ne pregătim sufletul și trupul pentru trăirea bucuriei Nașterii Domnului. E diferit Postul cel Mare și Sfânt în care ne pregătim pentru învierea Domnului. Este diferit postul Sfinților Apostoli, unde ne pregătim să fim și noi martori vii ai credinței și ai unei vieți creștinești. Este diferit Postul Adormirii Maicii Domnului unde ne pregătim și noi să ieșim din lumea aceasta, ajutați, curățați, luminați de Măicuța Domnului. Și în același timp și cât mai trăim, să trăim duhul ei.

Apoi, diferit este și postul săptămânal de miercuri și vineri, sau de luni miercuri și vineri pentru călugări. Prin acest post retrăim evenimente din viața Mântuitorului nostru, dar care sunt trăiri astăzi, acum, în Biserică, trăiri ale trăirilor Lui, prin care vine Harul Lui la noi.

Toate aceste forme de post intră în ceea ce în învățătura noastră se numeşte post ascetic sau postul ca pregătire pentru bucurie, ca pregătire pentru celebrarea unei sărbători în care sfințenia ni se arată, ni se dezvăluie, ni se împărtășește, în mod simțit, pentru că simțirea noastră devine fină, devine sensibilă, prin post și prin nevoințele legate de post.

Al doilea fel de post este postul euharistic, care cuprinde seara dinainte de Sfânta Împărtășanie, de la apusul soarelui și până a doua zi când ne împărtășim. Pentru sfânta Înviere, postul euharistic cuprinde perioada Sfintei şi marii Săptămâni a Patimilor, inclusiv ziua de sâmbătă, singura sâmbătă de post sever din an. Ne pregătim prin el să participăm la Patimile Mântuitorului și să ne împărtășim cu Trupul și Sângele Mântuitorului înviat, în ziua de Paști pe care noi o trăim mereu, mereu, ca un astăzi.

 

3. Ce este moartea şi cum ne putem pregăti pentru ea?

Moartea este viața fără Dumnezeu. Moartea este o realitate a sufletului, când sufletul nu este lipit, hrănit, infuzat, de Dumnezeu, de viața lui Dumnezeu, de harul, de energia necreată a Lui Dumnezeu. El este mort, muribund, somnambul. E adevărat că noi oamenii credincioși suntem botezați, ne împărtășim, ne spovedim, primim harul şi nu suntem morți, dar totuși, de multe ori ne purtăm ca nişte morți sau muribunzi, pentru că nu activăm harul primit prin Sfintele Taine. Harul intră în noi prin Sfintele Taine, dar el se activează și devine lucrător în noi, prin lucrările noastre. Adică activând Harul, cuvântul meu va fi cu energia mea și cu energia harului, gesturile mele vor fi cu energia mea și cu energia harului. Nici o mișcare a sufletului și a trupului nu vor mai fi doar gesturi ale mele, gânduri ale mele.

Cum activăm harul? Cum îl metabolizăm și-l manifestăm în viața noastră, în actele noastre, în cuvintele noastre? Prin împlinirea poruncilor și rugăciune. Rugăciunea, ea însăși o poruncă a Domnului, este cea care face această lucrare în noi.

Când ne rugăm și activăm harul, intrăm și trăim o altă dimensiune a morții: moartea morții. Viața noastră fără Dumnezeu e moarte, o moarte treptată, până la îngropare. Activând însă harul în noi, moare moartea aceasta din noi. Murind acestui stil de viață care este viața spre moarte, omorâm moartea. Ca urmare, ajungem să trăim moartea ca despărțire a sufletului de trup ca pe o naștere la viața de dincolo, ca pe ziua naşterii în Cer. Atunci ne vom elibera definitiv de moartea care ne-a omorât, care ne amenință și vom trăi moartea ca naștere în viața cea adevărată. Dar pentru asta e nevoie să ne nevoim, să trecem prin poarta cea strâmtă și să avem mereu curajul să omorâm moartea din noi murind plăcerilor pătimașe, omorând patimile care ne omoară.

Cum ne pregătim pentru moarte? Alegând clipă de clipă să murim pentru poftele noastre, să murim pentru atracțiile noastre, acestea zadarnice, risipitoare. Să ne răstignim poftele cele ucigătoare.

Dar, atenție, nu ne ajunge să murim astfel ca să înviem în Hristos. E nevoie să dorim viața Lui, să-L dorim pe El, să ne hrănim cu hrana pe care ne-o dă el și să transformăm orice fel de hrană în loc de întâlnire cu El, cu mila Lui, cu  bunătatea Lui. Nu ajunge să nu mănânc ceva de care mi-e poftă, ci e nevoie să-L doresc pe El cu dorirea care se orienta spre cele poftite. Să-i cer să mă hrănesc și eu cu voia Tatălui ceresc. Să aleg să-mi fie foame de voia Lui! Și să aleg să mănânc ce am de mâncat cu Hristos, în gând şi în gură. Să unesc ce am în gură cu numele Lui, cu chemarea lui.

Așa biruim moartea, metabolizând Viața care este Domnul nostru Iisus Hristos. Harul lui, energia Lui necreată, pe care ne-o dă şi care ne şi învață cum s-o folosim.

 

4. Cum putem să-L urmăm pe Hristos, Cel care a biruit moartea?

Mâncându-L, întrupându-L, întrupându-ne în El şi întrupându-L pe El în noi, trăind după voia Lui, urând păcatul și lipindu-ne de mila Lui. Așa Îl urmăm, pentru că noi nu biruim moartea decât prin biruința Lui. Dacă nu ne lipim, nu ne integrăm în biruința Lui, vom muri de moarte omenească, de moarte dobitocească.

Prima metodă prin care facem lucrul ăsta este să împlinim poruncile Lui, pentru că în poruncile Lui se află puterea Lui, energia Lui dumnezeiască, care a pătruns în firea noastră umană cu care s-a unit El în ipostasul său și care pătrunde și în noi, dacă noi, ca persoane, ne deschidem acestei pătrunderi prin primire, dacă Îl primim.

Îl primim, în primul rând, prin Botez, prin Sfintele Taine. Și primindu-L primim puterea Lui. Apoi activăm în noi această putere lucrând poruncile Lui, adică făcând, trăind viața, gândind, vorbind și făcând gesturile și activitățile pe care energia Lui ni le inspiră, energia Lui le hrănește și le împlinește. În felul acesta noi Îl urmăm pe El. Pentru că El ca persoană, ca ipostas, ne dăruiește lucrările Lui care pătrund în noi și sunt ca ale noastre şi atunci pe această cale Îl urmăm.

Repet, biruind moartea, intrând, beneficiind de biruința Lui asupra morții – moarte și Înviere. Asta presupune întâi să credem că El a biruit moartea. Să credem că biruința Lui e și a noastră, dacă noi Îl primim pe El. Primindu-L pe El dobândim puterea să ne facem și noi fii în El, Fiul lui Dumnezeu întrupat. Lucrarea noastră cea mai importantă acum este primirea, să-L primim pe El, să primim puterea Lui, să cerem și să primim puterea Lui de a face voia Lui, de a urî păcatul, de a iubi binele, de a ne depăși egoismul.

Aceasta este a-L urma pe Hristos. Aceasta înseamnă să intrăm în biruința Lui și numai astfel vom birui moartea.

Am văzut cât suntem de neputincioși în împlinirea poruncilor – uităm, nu putem, cădem. Apoi, presiunea acestei lumi care se îndepărtează cu o viteză maximă de Hristos e din ce în ce mai copleșitoare. Presiunea vieții acestei lumi, duhul acestei lumi e foarte puternic asupra noastră și efectiv ne face slăbănogi, ne facem neputincioși în a împlini poruncile. Dar există o poruncă pe care nicio forță din lume în afară de reaua mea voință nu mă poate împiedica s-o împlinesc. Chiar dacă nu desăvârșit. Este cea mai ușoară poruncă posibilă, care, pentru început, nu cere niciun efort, dar, uluitor,  cea mai puțin împlinită de om. Acest miracol este pocăința.

„Nu pot, Doamne, să fac nicio poruncă, nimic vrednic de mântuire nu fac.” Așa cântă, strigă, suspină, Sfânta Biserică, mai ales în acest Sfânt și Mare Post. Și Sfinții suspină și plâng în felul acesta, sigur, mai mult pentru noi decât pentru ei, dar și ei simțeau această neputință de a face poruncile, de a împlini poruncile lui Hristos în mod desăvârșit. Dar când spun: „Doamne, nimic vrednic n-am făcut, Doamne, nu am pocăință; Doamne, sunt în nesimțire; Doamne, iartă-mă; Doamne, miluiește-mă” pun începutul pocăinței. Aceasta este pocăința cea ușoară. Oricât de neputincios aș fi pot să fac asta.

Da, ne e greu să împlinim celelalte porunci. De exemplu, pentru a-l iubi pe aproapele, trebuie să investesc niște energii care sunt robite în alte direcții: îndreptățirea de sine, iubirea de sine, repulsia fașă de acela… Trebuie să-mi smulg energia aceasta a mea, care e robită acolo, s-o smulg eu, neputincioasă şi să o transform în iubire, să o smulg de acolo și să i-o dau Mântuitorului și zic: „Doamne, prefă Tu această invidie, aceasta ură, acest sentiment negativ, prefă-l Tu în dragoste.” Or, la început, nu pot face asta. Și nici nu ne îndurăm să facem asta pentru că prin patimi ne-am identificat cu ura, cu invidia, etc.

E foarte greu să împlinim poruncile, pentru că ne este greu să-L chemăm pe Dumnezeu în neputința noastră, pentru că puterea noastră este captivă în acele patimi, în acele păcate.

Dar, putem să strigăm și să zicem: „Doamne, iartă-mă; Doamne! Recunosc că sunt păcătoasă, că nu am făcut nimic bun, că n-am nimic bun în mine și că merit iadul cel veșnic și sunt departe de Tine, eu m-am îndepărtat și tot ce mi se întâmplă este pe drept, pentru că am fugit de la Tine, viața mea, bucuria mea și nădejdea mea.” Asta punem. Avem nevoie de puțină bunăvoință pentru a ne  întoarce mintea către El. Mintea mea se poate întoarce ușor de la păcatul meu, la mila lui Dumnezeu. E un act de bunăvoință să zic: „Doamne, iartă-mă; Doamne, miluiește-mă.” E foarte ușor.

Da, e foarte simplu și ușor, dar, în același timp ni se pare imposibil de făcut. De ce? Pentru că aici intervine demonul și cu ancora pe care o are în noi, cu cârligul pe care îl are, mândria luciferică din noi, de a nu recunoaște că am greșit, pentru că, pentru orice greșeală a noastră, mintea noastră întunecată de păcat, întunecată de necredință, dar isteață foc, va găsi un vinovat anterior. Da, am făcut lucrul ăsta, dar pentru că m-a bătut mama când eram mic, pentru că m-am născut într-o familie de alcoolici, pentru că am avut în neamul meu criminal pentru că… pentru că… Această răsucire, strâmbare a minții omului a avut loc prin Cădere, când Adam I-a răspuns lui Dumnezeu: „femeia pe care mi-ai dat-o m-a învățat și eu am făcut! Și noi am moștenit acestă boală a minții, această strâmbare a ei, această mutare de la asumarea răspunderii pentru faptele noastre, şi mutarea responsabilității pe celălalt prin acuzare. Așa actualizăm noi, repetăm liber, fiecare, căderea lui Adam. De aceia a venit Mântuitorul şi ne-a propus și dăruit pocăința, întoarcerea minții, înnoirea ei prin harul Lui. Îmi întorc mintea cu bunăvoință de la acuzarea celuilalt, de la scuzarea de sine, către acuzarea de sine. Nu-i nevoie, pentru început, să mergem noi, păcătoșii, noi, neputincioșii, până la a spune că „sunt cel mai rău dintre oameni”. E nevoie atât să spui: „Doamne, iartă-mă, n-am făcut nimic bun cu adevărat!”. A, ai făcut niște fapte bune, i-ai luat pe cei de pe stradă și i-ai culcat în camerele goale pe care le ai în casa ta? Nu? Atunci cum să te lauzi, cum să te justifici că i-ai dat unuia cinci lei, de câteva ori. Oricât am face, nu facem ceea ce ne cer poruncile. Și atunci dacă noi ne justificăm că n-am făcut rele, apoi să ne gândim cât bine a rămas nefăcut de noi, şi tot avem motive de pocăință.

A-L urma pe Hristos ca să intrăm în biruința Lui e nevoie de această pocăință, de această întoarcere a minții. La început, putem s-o facem doar cu cuvântul. Alte porunci nu putem să le împlinim doar cu cuvântul, te iubesc, te iubesc. Acest cuvânt n-are nicio putere, dar cuvântul „iartă-mă”, cuvântul „îmi pare rău”, „am greșit, iartă-mă” sunt cuvinte care nu pot să fie formale, sunt cuvinte care mă zguduie. De aceea nici nu-l spun cu una, cu două. Mă zguduie şi mă așează în poziția celui responsabil, care își asumă responsabilitatea pentru fapta lui. Atunci în această întoarcere a minții, noi ne deschidem milostivirii lui Dumnezeu, pe care altfel nu vrem s-o primim, pentru că nu ne simțim, de fapt, vinovați, ci victime. Deschizându-ne astfel, ne deschidem harului, biruinței lui Hristos Domnul. Aceasta este o moarte adevărată prin care biruim moartea acestui orgoliu și deja Îl urmăm pe Hristos care ne-a dat puterea să ne eliberăm.

 

(VA URMA)

 

Interviu “Despre post, moarte şi Înviere, cu Maica Siluana Vlad”

Realizat de Anca Revnic, împreună cu Maica Siluana Vlad

Transcriere:  Lilia Caraush, Anca Revnic

sursa foto: radiorenasterea.ro