LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

Despre raportul intelectualilor cu Biserica

Share

Omul zilelor noastre se luptă pentru a nu pierde sentimentul transcendenţei. Ideea că este pe pământ pentru un sens care depăşeşte viaţa lui precară de aici, e zbuciumul lui. El se adaptează imanenţei, veacului. Efortul luptei spre a nemuri îi ia locul o practică, pe care o ideologizează, în vederea realizării fericirii terestre.

La el, acţiunea capătă un primat asupra contemplaţiei. „Homo Faber” triumfă asupra lui „Homo Sapiens”. Nu în zadar substituie Faustul lui Goethe, mărturisirii despre întâietatea Cuvântului Lui Dumnezeu, mărturisirea modernă: La început era: Fapta ! Dar strădania lui, fapta lui, nu sunt desăvârşite, nu sunt o mântuire în sine. Dacă ai pretenţia aceasta îl înlocuieşti pe Dumnezeu. Nu degeaba teologul de marcă al secolului Iustin Popovici, spune că societatea de azi e ariană, ce se pretează în a fi propria-i mântuire, tăgăduind mâna providenţei în istorie, chiar pe Iisus Hristos. Despre o asemenea filosofie a umanului nimic nou, este idealul sofistic, care a existat şi în antichitatea creştină, mai exact în gnosticism, care se preta în a fi o religie intelectualistă, a elitelor culturii. Era greu de respins pentru că se dădea drept religia însăşi, o falsă religie care parazita ortodoxia credinţei, pentru că îi folosea schemele teologice, metodele exegetice, dar această pervertire intelectualistă a creştinismului era o atitudine faţă de dogmă, revelaţie, credinţă.

Ea venea cu o teorie: Evanghelia Bisericii era o formă superficială a revelaţiei, există o altă revelaţie profană, accesibilă doar gnosticilor, deci esoterică. Uitând că Revelaţie înseamnă totul pe faţă. O structură de gândire întâlnită la secte: a fi pocăit, a face pocăinţă înseamnă a veni la noi, un act ce aparţine nouă, cu alte cuvinte grupări esoterice. Şi aici un idealism sofistic.

Un alt concept clasic de „intelectual” apare în Evul Mediu sub forma intelectualului scolastic (sumele teologice) care supune analizei raţiunii adevărurile credinţei. Acest tip de intelectual apărut în Biserica Apuseană s-a transformat în nominalism, într-o perspectivă antibisericească: de la dogmă reflecţia s-a oprit numai la natură, univers, punând bazele ştiinţei moderne fără o raportare la dogmă.

O nouă ipostază a intelectualului: este aceea a intelectualului revoluţionar, tipice revoluţiei franceze şi nazist-feministe. Marx din Tezele despre Feurbach, conştient de rolul intelectualităţii, ca forţă politică, postuleză schimbarea lumii, prin crearea unei intelectualităţi care să schimbe realitatea. Dar ce însemna realitatea în planul social? O conformare cu ideile marxiste, promovată de o intelectualitate ce promova utopia, gândirea în ficţiuni, în sistematizări ale idealului.

Intelectualul marxist a început să critice totul, să se facă suprainterpretul istoriei, şi, în sfârşit, mobilizând mase de oameni, a adus, în sfârşit, pe toate acestea în robirea voinţei, a libertăţii.

Faţă de aceste minciuni ideologice să analizăm, izolat, atitudinea unui filosof şi gânditor creştin: Soren Kirgegard care în anul 1848 scria în jurnalul său, în care se face autorul unei diagnoze şi a unei răspândiri a răului istoric întruchipat în comunism, cărora istoria ulterioară le-a confirmat deplin.

Succesul revoluţiei burgheze i-a revelat faptul că, de acum victoria comunismului este inevitabilă, această „catastrofă” urmând să reveleze esenţa adevărată a epocii: tirania maselor, a fricii, nu de Dumnezeu, ci de om, ruina adevărului, a moralei şi a religiei, declinul omului ca fiinţă spirituală. Cu clarviziune remarcabilă Kirgegard surprinde exact esenţa spirituală, pseudoreligioasă, a comunismului. El notează: „Forţa, tăria comunismului stă evident în ingredientul demonic, conţinut în el, ca religiozitate, căci, demonicul conţine şi el adevărul, numai că e răsturnat.”

Comunismul este o mişcare religioasă cu aparenţe politice. El este politicul devenit religie, finitul convertit în infinit, comunismul este hybris-ul total. În condiţiile instaurării lui istorice, lumea nu va mai putea fi guvernată lumeşte, răsturnarea valorică şi confuzia spirituală generate de el făcând imposibilă ordinea tradiţională ca mijloc de afirmare a valorilor spirituale anterioare, care nu vor mai putea fi restabilite decât de martiri, afirmă Kirgegard într-o profetică anticipare a „anti-revoluţionarilor” est europene din anul 1989.

Utopia marxistă a creat intelectualitatea de masă. Este produsul unei tentaţii, a ispitei originalităţii sale. Ea a exclus autentica intelectualitate. Însă a exclude înseamnă, după Bergson, a înlocui. Unii au fost înlocuiţi alţii au cochetat cu marxismul.

Prototipul intelectual compatibil cu creştinismul este intelectualul profetic având sensul biblic al cuvântului, cu două profunzimi: – şi înainte (care anticipează), – locul cuiva: în locul Lui Dumnezeu, a fi vocea acestuia, a adevărului pe pământ.

Profetul adevărat nu este urmat de cei mincinoşi, nu-şi duce până la capăt ideile prin minciună, nu clădeşte o rânduială comunitară prin minciună. Ce intelectual este acela care „ucide” în numele iedeologiei. Intelectualul profetic îşi dă viaţa pentru aproapele, el îmbracă aura martiriului. Aceasta este o responsabilitate. Al. Soljeniţîn e o altă particularizare a intelectului profetic, e una dintre marile conştiinţe ale sec. Al XX – lea şi, în acelaşi timp, fervent pravoslavnic drept credincios.

Educat în stilul şcolii sovietice, cursant al Şcolii Militare, luptă pe front, e decorat, dar în anul 1944 este degradat. Este condamnat şi închis într-un lagăr de lângă Moscova, unde scrie romanul: „Primul cerc”. Ajunge în Kazastan, unde este supus unui regim mai dur. Aici scrie lucrarea: „O zi din viaţa unui lagărean”… şi toate celelalte, astfel încât activitatea lui subversivă pentru sovietici determină expulzarea din U.R.S.S., el a avut curajul să spună ceea ce milioane nu au avut curajul să o facă, a demascat ceea ce alţii încercau să mascheze. În occident, cărţile lui au reuşit să demoleze mitul societăţii sovietice, să spargă zidul în care se complăcea intelectualitatea occidentală de stânga şi marxistă. Ţine conferinţe, discursuri celebre, primeşte Premiul Nobel în anul 1970.

A fost una din cele mai importante mesaje, intelectuale şi spirituale, ale secolului XX.

Occidentul l-a mediatizat, a vrut să-i creeze nimbul de campion, dar Soljenîţin a criticat şi scăderile morale ale liberalismului şi democraţiei occidentului. Reacţia nu a întârziat să apară: este respins din partea unui important segment american care nu s-a recunoscut în puritanismul moral şi teologic a lui Soljeniţîn. El pledă pentru o reformă morală, acuzând societatea occidentului de complicitate cu regimul sovietic, cerea intransigenţă morală,… şi, foarte interesant, şi pe cea militară. A prevăzut căderea comunistă, o profeţise prin viaţă, prin operă, încă din anul 1960.

În 1970 trimite o scrisoare guvernului sovietic, în care postulează că Rusia e în pragul unei iminente catastrofe, vorbeşte de prăbuşirea internă, a moralei, a spiritualităţii. În anul 1973 se adresează Patriarhului. În 1974 lansează un manifest: „a trăi şi a nu minţi” în care arată că singura cale pentru salvare e schimbarea internă, din temelii. Arată că orice situaţie cât de perfectă se prăbuşeşte odată ce omul se prăbuşeşte în interior.

În mesajul din anul 1989 apără, de altfel de multe ori, libertatea religioasă, aceasta fiind singura cale de salvare a Rusiei. O face el, ca intelectual, o atitudine ce mustra letargia clerului rus… Pune accentul pe reconstrucţia morală a societăţii. Prin tot ce a făcut, Soljeniţîn a manifestat un statut de profet. La momentul potrivit şi-a asumat un destin de martir. Atunci eşti un profet adevărat când îţi asumi să spui oamenilor ceea ce nu le place, pentru a vădi minciuna ideologică. A arăta cu curaj oamenilor ceea ce este. Întâi denunţi minciuna, apoi să-l arăţi şi pe mincinos. Toate că este ţin de responsabilitate.

Închei, pentru a cinsti pe cei vrednici, cu câteva versuri ale lui Soljeniţîn, adunate într-un poem ce rezumă în el forţa şi crezul acestei mărturisiri:

Rugăciune

Cât de uşor îmi e să trăiesc cu Tine, Doamne

Cât de uşor îmi e să cred în Tine

Când mintea mea slăbeşte sau se pierde în neînţeles,

Când cei înţelepţi nu văd dincolo de seara ce cade

Şi nu ştiu ce trebuie să facă mâine,

Tu îmi trimiţi de sus certitudinea clară

Că tu eşti şi vei lucra în aşa fel

Încât să nu fie închise toate căile binelui.

Pe culmea slavei pământeşti

Mă întorc cu uimire pe această cale

Pe care n-aş fi putut-o descoperi singur niciodată,

Această uimitoare cale care,

Dincolo de desnădejde, m-a condus acolo

De unde am putut trimite umanităţii, reflexul Luminii Tale.

Şi cât timp va trebui să o reflectez

Tu îmi vei da puterea

Şi tot ceea ce eu nu voi avea timpul să fac

Tu vei încredinţa altora.

Stelian Gomboş

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *