Despre Viaţa Duhovnicească a Preotului după Tratatul „Despre Preoţie” al Sfântului Ioan Gură de Aur
24 august 2020
Share
Cu ajutorul lui Dumnezeu ne bucurăm în aceste vremuri sufletele de pacea ce izvorăşte din înălţătoarea şi duhovniceasca prăsnuire a Dascălului Teologiei Universale – Sfântul Ioan Gură de Aur, de la a cărui naştere în ceruri, unde slujeşte Arhiereului Celui Veşnic, s-au împlinit 1600 de ani. Cu alte cuvinte, s-au împlinit şaisprezece veacuri cu folos pentru Biserica Ortodoxă, de la trecerea în vieţuirea eternă cu Dumnezeu a Sfântului Ioan Hrisostom, care a lăsat moştenire o operă teologică impresionantă şi mult folositoare, ce cuprinde tâlcuiri la textele evanghelice şi apostolice, îndeosebi epistolele pauline, interpretând diversele teme care se află în aceste “De Dumnezeu inspirate cărţi”, la care se adaugă alte multe cuvântări, scrisori, omilii, cateheze şi tratate, într-un cuvânt: o activitate teologică foarte vastă, bogată şi profundă sau mai bine zis, determinantă!…. Dintre toate acestea, am ales să mă gândesc şi să meditez la importanţa şi la valoarea vieţii duhovniceşti a noastre, a credincioşilor şi, cu atât mai mult a preotului – de care ne vom şi ocupa – drept urmare, vreau ca în rândurile ce urmează să scot puţin în evidenţă acest fapt, prin intermediul învăţăturii acestui mare Dascăl, Teolog şi Ierarh al Bisericii, cuprinsă în Tratatul său „Despre Preoţie” nu înainte, însă, de a prezenta comparaţia şi elogiul pe care le aduce vrednicul de pomenire Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Fecioru – cel care în cadrul colecţiei PSB a realizat traducerea, a întocmit introducerea şi a elaborat aparatul critic al acestei lucrări – atât preoţiei cât şi autorului acestui tratat, căci „despre preoţie s-a scris şi s-a vorbit mult. Au scris şi au vorbit şi sfinţi şi teologi. S-a scris cu drag şi cu dorinţa de a ridica tot mai mult spre culmile sfinţeniei pe slujitorii preoţiei, pe preoţi. Dar oricât s-ar scrie despre preoţie şi oricât s-ar vorbi, niciodată nu este de ajuns. Preoţia are atâtea înălţimi, atâtea adâncimi, atâtea taine, încât cu foarte multă greutate poate fi cuprinsă şi descrisă după cuviinţă. Preoţia este întocmai ca un munte mare, ce-şi înalţă cu maiestate vârful spre ceruri, cu mult dincolo de nori. Alpiniştii îl explorează, se caţără pe el. Unii ajung de cunosc văile şi adâncimile de la poalele lui; alţii ajung până la jumătate; alţii se caţără pe înălţimile care fac coroană piscului celui mai înalt; alţii reuşesc de a se urca până unde fruntea muntelui se îngeamănă uneori cu norii, alţii, rari, rari de tot, ating piscul cel mare. Dar nici unul din aceşti alpinişti nu pot spune că a străbătut toate cărările muntelui, că i-a cunoscut toate frumuseţile, că i-a admirat înălţimile, că a ascultat muzica tuturor izvoarelor lui, că şi-a desfătat privirile cu toată bogăţia florilor lui. Toţi spun că muntele este frumos, fiindcă este frumos chiar şi în puţinul ce l-au cunoscut; toţi spun că muntele este grandios, că este măreţ, fiindcă este grandios, este măreţ chiar şi la înălţimea la care au ajuns. După părerea mea şi după credinţa mea, cunosc un singur om, care a putut cunoaşte muntele în întregime; iar acel om este un mare sfânt, care, după mărturia altui sfânt, slujeşte acum chiar la treptele tronului Dumnezeirii; iar acel om este autorul Sfintei Liturghii, al Sfintei Liturghii care se săvârşeşte de cele mai multe ori pe an.
Acest om este Sfântul Ioan Gură de Aur. El, singurul, după părerea mea şi după credinţa mea, urcând acest munte maiestuos al preoţiei, l-a cunoscut în întregime. A fost un vultur, care, cu ajutorul aripilor lui, a explorat muntele în întregime, iar cu ochii lui vultureşti, şi din zbor şi de pe piscul cel mai înalt al muntelui, a văzut toată frumuseţea muntelui, toată maiestatea lui. A văzut celelalte piscuri ale muntelui, care-i fac coroană muntelui celui mare; a văzut cele de jur-împrejurul lui; şi-a scăldat privirile în lacrima izvoarelor lui. El singur, Sfântul Ioan Gură de Aur, el singur a cunoscut toate înălţimile muntelui, toate adâncimile lui, toate tainele lui. A cunoscut toate frumuseţile lui, dar i-a văzut şi prăpăstiile şi strâmtorile şi primejdiile. Din pricina asta, el singur a putut scrie, a putut să ne lase ghidul acestui munte frumos, grandios şi măreţ. De acolo de sus, de la acea înălţime ameţitoare a muntelui, a scris povăţuitorul, îndrumătorul acesta minunat: „Despre Preoţie”, care a ajutat pe mulţi să urce piscul muntelui. Mulţi, foarte mulţi, cu ajutorul celui întru sfinţi Părintele nostru Ioan Gură de Aur, au urcat până în vârful muntelui şi şi-au dat seama de frumuseţea şi de maiestatea muntelui. Dar nici unul, de la el şi până astăzi, n-a putut să descrie atât de frumos, atât de exact şi de complet, nici toate tainele muntelui, nici toate înălţimile lui, nici toate adâncimile lui. Fiecare din cei care au încercat să descrie ascensiunea făcută de ei au descris numai cărarea ascensiunii, numai cărarea urcuşului lor. N-au putut îmbrăţişa tot muntele; le-a lipsit perspectiva, le-au lipsit aripile şi ochii de vultur ai Sfântului Ioan Gură de Aur. Pentru că a fost vultur, Sfântul Liturghiei noastre de fiecare zi a putut să ne dea ghidul acesta complet, ghidul acesta desăvârşit, numit „Despre Preoţie”.
Acest îndrumător ne descrie grandiosul munte al preoţiei în toată frumuseţea lui. Sfântul Ioan Gură de Aur ne ia de mână şi ne duce spre piscul lui. Ne arată toate potecile care duc sus; ne îndreaptă privirile, în drumul spre înălţime, spre toate frumuseţile lui. Şi are muntele acesta al preoţiei frumuseţi chiar la poalele lui! Ne arată frumuseţile, dar ne atrage luarea aminte şi asupra primejdiilor. Poteca urcă, dar e alunecoasă! Trebuie să înfigem bine piciorul în pământ; să ne uităm şi în dreapta şi în stânga. În dreapta, să nu cădem în prăpastie; în stânga, să nu ne vină cumva de sus o piatră sau o stâncă desprinsă din munte. Să nu fim nici totdeauna cu ochii pe sus, dar nici numai cu ochii la picioare. Şi aşa, Sfântul Ioan Gură de Aur, de mână cu noi, ne arată toate tainele, toate înălţimile, toate adâncimile preoţiei. Nici unul din noi, oricât de sfântă i-ar fi viaţa, oricât de consumat teolog ar fi, oricât de rugător ar fi, de-ar încerca să scrie despre preoţie, nu poate scrie niciodată complet şi nici desăvârşit. Lipsesc aripile de vultur şi ochii vultureşti cu care harul lui Dumnezeu a înzestrat numai pe unul singur dintre toţi Sfinţii Părinţi, dintre toţi scriitorii bisericeşti, pe Sfântul Ioan Gură de Aur. Au scris despre preoţie şi alţi Sfinţi Părinţi, ca să amintesc de ei. A scris Sfântul Grigorie de Nazianz, a scris Sfântul Efrem Sirul, a scris Sfântul Ambrozie al Milanului, a scris Sfântul Grigorie Dialogul. Da, dar nici unul din ei nu se urcă la înălţimea la care s-a urcat Sfântul Ioan Gură de Aur, nici unul din ei nu priveşte preoţia în toată înălţimea ei, în toată întinderea ei, în toată frumuseţea ei. Fiecare priveşte numai câte o latură. Fiecare descrie numai cărarea pe care au reuşit să ajungă până la vârf. Fiecare priveşte numai câte o latură. Fiecare descrie numai cărarea pe care au reuşit să ajungă până la vârf. Fiecare ne împărtăşeşte numai experienţa urcuşului său, a ascensiunii lui…”
Abordând, în cele ce urmează, latura duhovnicească ce se desprinde din această deosebită operă vom susţine faptul că şi în acest context tratatul „Despre Preoţie” al Sfântului Ioan Gură de Aur este o podoabă de mare preţ a literaturii patristice, o lucrare ce se adresează în primul rând clerului sacramental, dar are o deosebită însemnătate chiar şi pentru laici, şi ei la rândul lor „preoţie împărătească”. Hirotonia, una din cele mai importante taine ale Bisericii, este prin urmare un act eclesial, comunitar, ce priveşte atât păstorul cât şi turma. Conform concepţiei Sfântului Ioan Gură de Aur, punctul de plecare spre această slujire este vocaţia iubirii faţă de Dumnezeu şi, în aceeaşi măsură, faţă de cei păstoriţi: „Petre, Mă iubeşti?… dacă Mă iubeşti paşte oile Mele”. Viitorul preot trebuie să răspundă odată cu Sfântul Petru: „Tu ştii Doamne că Te iubesc!” Dar nu numai atât, ci el trebuie să poată răspunde mereu „eu” şi la cealaltă întrebare a Domnului: „Cine este sluga cea credincioasă şi înţeleaptă?” După acest răspuns Iisus Hristos „îl va pune pe dânsul peste toate oile câte sunt ale sale. În această ipostază, preotul, bunul păstor, trebuie să fie gata a-şi da viaţa pentru turma sa (Ioan XV, 12-13).
Din capitolul VIII al tratatului înţelegem că slujba preoţiei întrece şi nevoinţele aspre ca: postul, dormitul pe jos, privegherea, apărarea celor nedreptăţiţi, ocrotirea orfanilor şi văduvelor. Această slujire este selectivă şi exclude total femeile şi mare parte dintre bărbaţi. Bineînţeles, este foarte cunoscută, astăzi, poziţia protestantă şi anglicană, care, sub presiunea vremurilor foarte vitrege în care trăim, azi, din punct de vedere spiritual, a mişcării feministe de tip new age, a purces la „ordinarea” (căci acolo nu poate fi vorba de hirotonie) femeilor, sfidând şi prin această măsură iresponsabilă tradiţia şi învăţătura Bisericii. Ba chiar şi din punctul de vedere al dialogului ecumenic interconfesional se constată un mare regres în relaţia acelora cu ortodocşii, romano-catolicii şi monofiziţii!… Superioritatea sufletească a păstorului faţă de păstoriţii săi trebuie să fie asemănătoare cu cea a omului faţă de necuvântătoare (1 Tim. IV, 13). Să insistăm, o clipă cutremuraţi, asupra acestei aserţiuni. Oare zilele noastre ne mai oferă în mod „realist” această posibilitate? Sau ea rămâne un deziderat asimptotic?!… Cert este că în cele ce se pot constata astăzi, clerul se prezintă ca nivel duhovnicesc şi moral foarte asemănător cu nivelul credincioşilor săi, fără a generaliza, însă!… Diferenţa decisivă rămâne preoţia harică şi nivelul cunoştinţelor teologice de specialitate, dar în rest!… Editorialul, şi astăzi foarte actual, „De ce este atacată Biserica?” din revista „Vestitorul Ortodoxiei” nr. 197 din Februarie 1998 confirmă această observaţie. Aşa ajungem să ne pască pericolul protestant de sola gratia, adică să-l respectăm pe cleric numai pentru harul preoţiei sacramentale, ignorând trăsăturile sale de caracter personale şi duhovniceşti!… Dar pentru cei ce ridică pretenţii şi critici la adresa Bisericii şi ierarhiei sale există şi răspunsul scripturistic amar, la Osea IV, 9 care zice foarte limpede: „Cum va fi poporul aşa va fi şi preotul!”. Nu ne rămâne decât să ne plângem, smeriţi, slăbiciunile şi păcatele noastre – cler şi credincioşi deopotrivă – purtându-ne sarcinile unii altora având nădejde în mila şi harul lui dumnezeu ce plinesc neputinţele noastre!…
Responsabilitatea preotului are în vedere mulţimea sufletelor ce nu pot fi preţuite în lumea aceasta. Turma cuvântătoare este atacată de duşmani de natură morală cum ar fi: „adulterul, necurăţenia, neruşinarea, idolatria, înveninarea, vrăşmăşiile, certurile, mânia, clevetirile, murmurele, îngâmfările, neînţelegerile şi altele, toate numite faptele cărnii”. Însă există o mare deosebire între păstorul oilor şi cel al oamenilor: oamenii nu pot fi nicidecum trataţi cu aceeaşi autoritate cu care sunt tratate animalele. Preotul nu poate folosi violenţa nici în acel mod în care o pot face judecătorii laici. Aşadar este nevoi de convingere, nu de constrângere. Trebuie păstrat şi echilibrul între acrivie şi iconomie în funcţie de situaţia şi de starea sufletească a credinciosului respectiv cu toate predispoziţiile ei. Şi aici, autorul acestei însemnate lucrări, face comparaţia cu recuperarea „oii pierdute”: omul rătăcit este mult mai mult greu de adus înapoi fără forţă, ci numai prin sfaturi (2 Tim. II, 25; Tit. I, 9; Tim. IV, 20). Dacă vom pune faţă în faţă primele dintre faptele milosteniei trupeşti şi sufleteşti, şi anume: a sătura pe cel flămând, respectiv a îndrepta pe cel ce greşeşte, vedem de îndată superioritatea milosteniei sufleteşti (cap. X). Revenind la cele afirmate mai sus cu privire la dragostea faţă de păstoriţi, se aminteşte că: „Prin aceasta vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei dacă vă veţi iubi unul pe altul până la sacrificiul propriei vieţi: căci cea mai mare dovadă de iubire este de a muri pentru cel pe care-l iubeşte cineva”. Sfântul Ioan Hrisostom compară, apoi, preoţia creştină cu cea a lui Aaron. Diferenţa radicală constă în aceea că preoţia creştină a fost instituită de Însuşi Duhul Sfânt. O altă deosebire decurge din jertfa adusă la altar de slujitor: preotul creştin oficiază jertfa cea fără de sânge în care prin pogorârea duhului Sfânt pâinea şi vinul se prefac în chip tainic în Trupul şi Sângele Mântuitorului. Comparaţia cu jertfa făcută de proorocul Ilie ne dă, iarăşi, dimensiunea înfricoşată a preoţiei creştine (cap. XIV). Desigur că sufletele omeneşti create nu pot să suporte vederea acestor minuni, drept care ele se petrec aşa cum am arătat sub forma văzută şi gustată a pâinii şi a vinului. Să nu uităm, aşadar, că minunea prefacerii din cadrul Sfintei Euharistii este cea mai mare de pe pământ!
Nu numai atât, dar preoţilor creştini li s-a dat o putere care covârşeşte toate făpturile create, văzute şi nevăzute: „Aceia ale căror păcate le veţi ierta vor fi iertate; şi pe ale cărora le veţi ţine vor fi ţinute”. Acest lucru petrecându-se atât pe pământ cât şi în ceruri preoţii devin conlucrători în iconomia mântuirii cu Însuşi Dumnezeu (1 Cor. III, 6-9; XV, 10; 2 Cor. VI, 1). Dacă adăugăm la aceste două taine (Spovedania şi Împărtăşania) şi Taina Botezului, poarta de intrare în comuniunea cu Dumnezeu şi cu Biserica Sa, vedem că puterea şi răspunderea preoţească nu au asemănare nici în cer, nici pe pământ. Cât de puerile, ca să ne exprimăm cu prea multă blândeţe, ne par prin comparaţie „minunile” OZN-iste şi „puterile” paranormale cu care suntem asediaţi în mass media contemporană. Acestea pot avea aderenţă şi succes numai la acei la care legătura cu Biserica, Tainele – deci Harul – învăţătura şi liturghia s-au diluat la extrem prin fenomenul secularizării. Doar în condiţiile acestea se poate explica şi pierderea acelei facultăţi esenţiale dobândită în chip haric la Taina Mirungerii: – darul deosebirii duhurilor (diakrisis). Aceasta s-a petrecut, desigur, în mod treptat pe parcursul ultimelor veacuri, şi s-a datorat, în cea mai mare măsură, percepţiei distorsionate de tip nestorian şi augustinian, conform cărora cele cereşti rămâneau tot mai mult „acolo şi apoi”, oamenii gândind, din ce în ce mai mult, în sensul eshatonului iudaic de tip liniar-mesianic. Şi astfel în locul contactului cu Împărăţia şi Tainele ei, acel eshaton adevărat creştin, care este un veşnic prezent s-a instaurat, gradual, acea percepţie filosofică idealistă şi abstractă, culminând cu necredinţa, agnosticismul şi chiar ateismul de care am amintit, fie el de tip marxist, fie de tip new-age.
Revenind la comparaţia cu preoţii Legii vechi, observăm că preoţia levitică putea constata curăţia de lepră (boală trupească), în timp ce preoţii creştini pot vindeca prin Taina Sfântului Maslu atât trupeşte cât şi sufleteşte, ceea ce este cu mult mai presus. Şi din acest motiv preoţii sunt numiţi de către creştini „părinte”, fiind părinţi duhovniceşti, cu valoare mult mai mare decât părinţii trupeşti (cap. XV). De aceea nivelul duhovnicesc al preotului ar trebui să se ridice la înălţimea Sfântului Apostol Pavel care prefera să fie anatematizat odată cu cei întru Hristos fraţi ai săi (cap. XV). Urmează, în continuare, avertismente puternice faţă de pericolele duhovniceşti care-l pot paşte pe preot. În primul rând slava deşartă, disimulată adesea sub forma modestiei exterioare, totodată lipsind smerenia interioară (cap. XVII). Cu toate că femeile au fost excluse de la oficiul preoţiei harice şi chiar de la predica în biserică, ele compensează uneori prin ceea ce numim astăzi „trafic de influenţă”. Astfel se ajunge la proverbul care spune că: „supuşii îl conduc pe regele lor!”
Sfântul Ioan Hrisostom continuă prin a arăta virtuţile duhovniceşti ce trebuie să împodobească pe slujitorii altarelor. Prima se enunţă printr-o afirmaţie negativă, din punct de vedere gramatical, dar pozitivă logic şi apofatică, din punct de vedere teologic: „a nu dori această cinste!” (Cap. XVIII). Odată ajuns totuşi în această lucrare, trebuie să-şi facă datoria chiar cu riscul de a intra în conflictul cu mai marii săi şi chiar de a fi depus din treaptă. De altfel acest lucru i s-a şi întâmplat autorului nostru după cuvântul: „Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni, şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi căci plata voastră multă este în ceruri!” A doua virtute afirmativ-negativă este aceea de a nu avea ambiţie. Aceasta este valabilă în toate domeniile, dar cu atât mai mult în slujirea sacerdotală. Sfântul insistă asupra tăriei sufleteşti de nezdruncinat, în stare să suporte insulta, persecuţiile, supărările, ironiile, plângerile nemotivate. Virtutea constă, de fapt, în capacitatea de a nu se mânia. Vârtejul acestei patimi – şi totodată păcat de moarte – atrage după sine aroganţa, orgoliile personale, acuzaţiile fără temei, ura şi răzbunările, insultele şi provocările obraznice care aduc foarte multe tulburări sufleteşti celor în cauză cât şi celor din jur. Prin aceasta se vede influenţa covârşitoare pe care o are preotul ca pildă vie pentru enoriaşii săi, pe care îi poate influenţa atât în bine cât şi în rău, din păcate.
Totodată, preotul este expus şi unui alt păcat de moarte: – invidia, ce se abate asupra sa din partea celor din jur, colegi şi credincioşi. Întrucât este omeneşte a cădea, fie cât de puţin, adversarii pot specula imediat slăbiciunile inerente spre a-l defăima şi judeca. Încă o dată se atrage atenţia candidatului la preoţie să-şi cerceteze cugetul şi conştiinţa pentru a vedea dacă este vrednic de hirotonie, spre a nu deveni acel orb care îi atrage şi pe ceilalţi după el în groapă (cap. XXI). Deoarece preotul are în grijă Trupul lui Iisus Hristos – Biserica el poate fi comparat cu un medic, însă bolile cu care se confruntă sunt de natură duhovnicească, cu mult mai dificil de diagnosticat şi de tratat (cap. XXII). Singurul medicament de care dispune preotul în această privinţă este rugăciunea, cuvântul, sfatul şi predica. Pentru aceasta este atât de necesară arta elocinţei, în care Sfântul Ioan Gură de Aur a rămas neîntrecut, atât atunci când era avocat laic cât şi ca Arhiepiscop (Patriarh) al Constantinopolului. El compară plastic confruntările retorice cu adversarii cu lupta dusă pe câmpurile de bătălie militare, cu armele ostăşeşti. Sfaturile acestea, ca de altfel şi tot restul lucrării, cu foarte mici excepţii, se dovedesc a fi foarte ziditoare şi preotului de azi, confruntat cu ereziile mai vechi şi mai noi, cu păcatele şi patimile mai vechi şi mai noi, cu ateismul, cu secularizarea, cu sectele ce ne invadează şi cu fenomenul neognostic sincretist new age. Acestea toate trebuie foarte bine cunoscute pentru a putea fi combătute cu mult succes. Drept armă folositoare şi temelie de granit în această luptă ne stă Sfânta Scriptură. „Toată scriptura fiind insuflată de Dumnezeu este folositoare pentru învăţătura adevărului, pentru combaterea erorii, pentru îndreptarea abaterilor şi pentru formarea omului după dreptate ca el să se apropie de Dumnezeu şi să fie desăvârşit” – a zis Sfântul Apostol Pavel. Tot de la el ne-a rămas îndemnul dat preoţilor din Efes: „Vegheaţi şi aduceţi-vă aminte că timp de trei ani n-am încetat nici ziua nici noaptea de a învăţa pe fiecare din voi cu lacrimi”. Preoţilor li se cere atât puritatea vieţii cât şi puritatea credinţei (cap. 24, p. 153). O atenţie deosebită trebuie acordată mai ales pentru faptul că vin mulţi în biserică pentru a urmări talentul oratoric al preotului ca la un recital, fiind mai puţin preocupaţi de valoarea soteriologică, mântuitoare a învăţăturii (cap. 25, p. 156). Aşadar predicatorul trebuie să contracteze această pornire defectuoasă necăutând a dobândi un succes „de galerie” şi slavă deşartă (cap. 26, p. 157). Este necesar a se îmbina aceste două calităţi ce nu sunt tocmai consonante: modestia şi talentul, precum şi o altă pereche antinomică: indulgenţa şi severitatea.
Echilibrul moral al preotului nu trebuie să se clatine nici în faţa laudelor nici în faţa criticilor nemeritate pe care le primeşte de la credincioşii şi, mai cu seamă, de la colegii săi (cap. 27, p. 159). Scopul predicii nu este asemenea discursului electoral al politicianului populist, acela de a-şi atrage simpatia şi voturile ascultătorilor. Nu laudele lor trebuie urmărite ci a plăcea lui Dumnezeu (cap. 28, p. 164). Toate faptele şi acţiunile preotului au consecinţe atât în viaţa aceasta cât, mai ales, în cea viitoare. El nu poate ridica sub nici o formă la judecată argumentul ignoranţei care l-ar mai disculpa cumva pe simplul credincios (cap. 28, p. 170). Prin faptul că vieţuieşte în lume, înconjurat de viforul ispitelor, preotul trebuie să aibă o grijă de sine sufletească mai mare chiar decât a monahului (cap. 30, p. 171). Este necesară păstrarea cumpenei între cele două tendinţe extreme: sărăcia şi bogăţia, luxul şi simplitatea. Sfântul Ioan Gură de Aur ne avertizează tot în termeni dialectici de a ne feri de cele două patimi opuse ce ne pot stăpâni în relaţia cu credincioşii: linguşirea servilă şi neroada aroganţă. El a cunoscut deopotrivă starea monahicească şi pustnicia, de aceea este îndreptăţit a face comparaţia sihastrului cu preotul de mir ce are a se îngriji şi de sufletele celorlalţi aflându-se în mijlocul ispitelor lumeşti (cap. 31, p. 174).
Preotul se roagă pentru toţi cei din Biserică, deci trebuie să fie mai presus de ei din punct de vedere moral. La rândul lor enoriaşii aparţin unor diverse categorii: bogaţi şi săraci, culţi şi ignoranţi, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, părinţi şi copii, diversitate ce implică o mare mobilitate sufletească din partea păstorului duhovnicesc care nu trebuie să fie nici prefăcătorie nici linguşire (cap. 32, p. 178). După cum în medicină nu există boli ci bolnavi, tot aşa oamenii trebuie trataţi în mod personal în privinţele duhovniceşti conform predispoziţiilor lor. Comparând, în continuare, situaţia preotului de mir cu cea a monahului autorul ne arată că preotul se găseşte în faţa enoriaşilor în lumina care nu-şi poate ascunde cusururile, mânia, neglijenţa, vanitatea şi celelalte (cap. 33, p. 184). În legea veche preoţii erau datori să aducă jertfe animale deosebite pentru curăţarea păcatelor lor. Aceasta ne arată gravitatea greşelilor personale şi în cadrul preoţiei celei noi (cap. 34, p. 177).
Acelaşi mare dascăl al teologiei ortodoxe româneşti – Părintele Profesor Dumitru Fecioru – în încheierea introducerii sale la această lucrare atenţionează preotul din toate timpurile spunându-i: „Ia aminte, dar! Harul lui Dumnezeu te-a suit pe piscul cel mai înalt al slujirii preoţeşti. Eşti puternic. Poţi lega şi dezlega sufletele. Poţi scoate din iad sufletele şi le poţi băga în rai. Ai o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor. Ţie ţi-a dat, cât eşti pe pământ, puterea aceasta de a ierta păcatele credincioşilor tăi. Eşti puternic. Poţi, cu fărâma ta de trup, în care pâlpâie sufletul, poţi pogorî pe Dumnezeu din ceruri, ca să te sfinţească şi să te mântuie şi ca şi tu, la rândul tău, să sfinţeşti şi să mântui pe credincioşii tăi. Sfinţeşte-te, îndumnezeieşte-te cu trupul lui Dumnezeu cât mai des. Sfinţeşte şi îndumnezeieşte la fel pe credincioşii tăi. O, poţi1 Toată puterea aceasta este în mâna ta. Ţi-a dat-o Dumnezeu. Dar fereşte-te! Ia aminte că eşti pe cel mai înalt pisc. Ia aminte şi fereşte-te! Eşti înconjurat de ispite. Te bat furtuni mari. Ştii, doar, că piscurile cele mai înalte sunt cele mai bântuite de furtuni. Acolo, pe piscul ameţitor de înalt pe care te găseşti, suflă vântul cel mai puternic. Acolo, pe piscul acela ameţitor de înalt, tunetele se slobozesc chiar în preajma ta. Acolo, pe piscul acela ameţitor, este gheaţă şi zăpadă, când la poalele muntelui înfloresc crinii, înfloresc trandafirii. Eşti pe loc înalt, sublim! Dar tocmai de aceea, ia aminte! Fereşte-te!”
Cu aceasta am dorit, fără a avea pretenţia de a fi şi reuşit, să enunţ pe scurt şi concis aspectele morale ale vieţii preotului şi chiar ale episcopului, deoarece în această carte ele se împletesc aproape în fiecare capitol. Autorul lucrării a dovedit atât o deplină cunoştinţă de cauză în calitate de monah şi diacon cât şi cunoştinţe scripturistice şi retorice temeinice, toate acestea plus vocaţia şi harul dumnezeiesc l-au făcut pe neîntrecutul predicator al bisericii să fie numit Gură de Aur. Mulţi vor spune că cele spuse în aceste rânduri nu enunţă noutăţi deosebite dar să nu uităm faptul că autorul acestor ziceri este nimeni altul decât Sfântul Ioan Gură de Aur!… Şi, caatare, învăţăturile transmise prin tratatul său despre preoţie rămân un îndreptar de nepreţuit atât pentru cei ce urmează să intre în preoţie cât şi pentru cei ce au căpătat dumnezeiasca slujire, până la sfârşitul veacurilor!…
Am convingerea că tot ceea ce se mărturiseşte, în această perioadă despre Sfântul Ioan Hrisostom, reprezintă nu numai o contribuţie importantă la cunoaşterea vieţii şi slujirii Sfântului, cât mai ales o actualizare şi o aşezare folositoare a moştenirii lăsate nouă de acest mare părinte al Bisericii, în contextul existenţei noastre de oameni ai începutului de mileniu III. Dumnezeu să ne ajute în slujirea la care am fost chemaţi şi aşezaţi fiecare dintre noi, iar Sfântul Ioan să ne învrednicească prin rugăciunile sale la scaunul ceresc, pentru a-i purta peste timp moştenirea!…
Sursă bibliografică de referinţă: Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie din Nazianz, Sfântul Efrem Sirul „Despre Preoţie”, traducere, introducere şi note de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1998.
Dr. Stelian Gomboş
