LOADING

Type to search

Dialog duhovnicesc cu părintele schiarhimandrit Gabriel Bunge

Ortodoxie si traire

Dialog duhovnicesc cu părintele schiarhimandrit Gabriel Bunge

Share

Parintele Gabriel Bunge este unul dintre cei mai cunoscuti teologi și monahi ortodocși contemporani. Fost monah benedictin, este renumit atât lumea occidentală cât și în răsăritul ortodox, mai ales pentru studiile sale închinate lui Evagrie Ponticul și învățăturii ascetice a acestuia. De asemenea este cunoscut prin exegeza închinată icoanei Sfintei Treimi, pictată de sfântul Andrei Rubliov ( 1360 sau 70 – 1430 ), monah și pictor – iconar din Rusia, în vestita Lavră a sfântului Serghie de Radonej (1313-1391) și alte mânăstiri din rusia țaristă. Este autorul a numeroase cărți și studii teolgice și ascetice, unele dintre ele fiind traduse și în limba română. Parintele Gabriel a trait ca pusnic (eremit) benedictin în Elveția, aproximativ 30 de ani, din anul 1980 până în anul 2010, când după un îndelungat proces de trasformare lăuntrică s-a convertit la Ortodoxie. După convertire și trecerea sa la Ortodoxie, a rămas în aceiași sihăstrie, numită astăzi Mânăstirea Sfânta Cruce, mânăstire aflată sub oblăduirea canonică a Patriarhie Moscovei. A devenit ieroschimonah, primind schima mare, iar apoi a fost hirotest schiarhimandrit de către Episcopul rus Nestor al Korsunului.
Părintele Gabriel s-a născut în anul 1940, la Koln (Germania) într-o familie mixtă. Tatăl său a fost luteran, iar mama sa romano-catolică. Încă din perioada studiilor gimnaziale și liceale a luat contact cu scrierile Sfinților Parinți. Ulterior a avut ocazia să citească Filocalia în limba germană.
De asemenea, una din carțile care l-au marcat profund pe tânărul Gabriel, a fost Pelerinul rus.
Prin intermediul acesteia a cunoscut învățătura ortodoxă despre Rugaciunea lui Iisus, pe care, a început, fără a avea un îndrumător duhovnicesc, să o rostească cat mai des. Era o perioadă în care nu cunoastea aproape nimic despre Ortodoxie, dar simțea o chemare launtrică din partea ei.
A urmat apoi cursurile Universitatii din Bonn, unde a studiat filosofia și teologia comparată.
Primul său contact direct cu ortodoxia, l-a avut în anul 1961, în timpul unei călătorii în Grecia. A fost o experiență de care își va aminti întreaga viață. Aici fiind gazduit vreme de doua luni, în familia unui preot ortodox, avut ocazia să cunoască slujbele ortodoxe. Tot aici a văzut primul monah ortodox, care corespundea atât de fidel, chipului monahal pe care îl întalnise descris în scrierile duhovnicesti ale Sfinților Parinti. În urma acestei călătorii și-a reconsiderat poziția față de Biserica Ortodoxă, pe care potrivit educației primite, o considera schismatică.
În anul 1962 a întrat în ordinul monahal benedictin, în cadrul Manastirii din Chevetogne din Belgia, iar în 1972 a fost hirotonit preot. Începând cu anul 1980, vreme de 30 de ani, a trait retras în Schitul Sfanta Cruce din cantonul elvetian Tichino, urmând vechiul tipic al Sfantului Benedict.
Ca specialist în patrologie, a scris numeroase articole și cărti în reviste de spiritualitate și în diferite reviste aparținând unor comunitati monahale. Lucrările sale au fost traduse în mai multe limbi, inclusiv română, de către părintele profesor Ioan Ică Jr. și apărute la Editura Desisis. Dintre ele amintim: ,,Evagrie Ponticul. O introducere.”; ,,Practica rugăciunii personale dupa tradiția Sfinților Parinți sau Comoara în vase de lut”; ,, Mânia și terapia ei dupa avva Evagrie Ponticul ” sau ,, Vinul dracilor și pâinea îngerilor ”; ,, Icoana Sfintei Treimi a cuviosului Andrei Rubliov ” sau ,, Celălalt Paraclet”; ,, Akedia. Plictiseala si terapia ei dupa avva Evagrie Ponticul ” sau “sufletul in lupta cu demonul amiezii”. Monah și teolog erudit cunoaște mai multe limbi străine moderne, dar și limbi clasice vechi, ca : greaca, latina, siriaca, ebraică sau aramaică.

Pe data 27 august 2010, Parintele Gabriel Bunge a făcut în mod oficial trecerea la Ortodoxie, în prezența Mitropolitului rus Ilarion Alfeyev de Volokolamsk și a Mitropolitului ortodox englez, Kallistos Ware de Diokleia.
Rânduiala primirii în Ortodoxie a avut loc în timpul unei privegheri de toată noaptea, ce a avut loc în Biserica Icoanei ,,Bucuria tuturor celor necajiti ”, din Moscova. După tunderea în schima mare, și-a păstrat numele Gabriel, în amintirea sfântului Gabriel al Constantinoplului, mucenic din sec. al XVII-lea.
La un an după trecerea sa la Ortodoxie, a susținut o conferință duhovnicească, stundenților membri ASCOR din Cluj –Napoca, în aula mare a Facultăți de Științe Economice (FSGA). Atunci a vizitat Mânăstirea Nicula, unde eram stareț,apropiindu-ne duhovnicește și sufletește. A rămas câteva ore cu noi, obștea mânăstirii, într-un dialog duhovnicesc cald, viu și ziditor. De atunci l-am vizitat, de mai multe ori la sihăstria sa, din munții elvețieni, zona Ticino, unde trăiește într-o retragere totală.
După modelul vechilor eremiți, toată săptămâna, trăiește singur în isihie, rugăciune, contemplație și meditație duhovnicească, având doar sâmbăta și duminica, progam de primire, a credincioșilor, care vor să-I audă cuvândul și sfatul.
În septembrie 2016, părintele schiarhimandrit Gabriel, prin mișlocirea părintelui Mihai Meseșan, preotul ortodox român din Lugano și fiu duhovnicesc al părintelui, a acceptat, cu multă deschidere și iubire duhovnicească, un dialog duhovnciesc pe diverse teme , pe care cu acordul preacuvioșiei sale l-am înregistrat audio.
Acest dialog, l-am trascris mai apoi, și îl redăm acum în paginile de mai jos.
Cuvintele părintelui Gabriel , izvorăsc din exeriențe unei vieți duhovnicești închinate din tinerețe Mântuitorului Iisus Hristos. Ele pot fi folositoare pentru noi, preoți, monahi și creștini ortodocși, care vor citi aceste cuvinte înțelepte, izvorâte din mintea, inima și gura acestui cunoscut părinte duhovnicesc duhovnciesc al zilelor noastre, autentic mohah, trăitor și teolog erudite, în același timp.
arhim Andrei C. : Pentru început, părinte Gabriel, cu bucuria revederii în suflet și a reîntânirii, vă mulțumim că a-ți acceptat acestui dialog. El va fi spre folosul tinerilor și al tururor celor ce vor citi această convorbire.
Așadar la început să ne spune- ti câteva cuvinte, despre modul în care a-ți trait, a-ți practicat, sfinția voastră credinţa în copilărie, în adolescenţă, și tinereţe ?
schiarhim. Gabriel B. – Se cunoaşte un pic istoria mea2, …. Nu am crescut într-o familie de creștini practicanţi. Am descoperit credinţa la vrâsta de 17, 18 ani. La început prin intermediul lecturii, însă nu mă duceam la biserică. Aveam o soră și două vecine de casă, iar una dintre aceste doua fete mergea la biserică. Aceasta m-a impresionat. Independenţa și libertatea ei. Ea a zis: hai cu mine şi o să vezi! Şi ne-am dus în biserica parohială, într-o biserică mare, neogotică. Unul dintre colegii a auzit că eu am fost la biserică.Mi-a zis, vino cu mine, la sfântul Andrei, o biserică a dominicanilor, pentru că eu am fost botezat catholic. Acolo era o biserică mult mai mica ca spațiu , o biserică de mare însă, ca dimensiune istorică. Era acolo mormântul lui Albert cel Mare3 şi relicve ale fraților Macabei.
Mai târziu mi- am scris doctoratul, despre a doua carte a Macabeilor. Şi în această biserică faimoso mistico, m-am dus pentru câţiva ani, şi tot acolo m-am mărturisit pentru prima dată.
Era un preot bătrân, care mirosea a tutun, dar foarte înţelept. După mărturisire mi-a zis: vino la mine ! Şi m-a primit într-un loc unde am putut vorbi.
Ce lecţie ar putea să ia tinerii din aceasta ? ….La început credinţa mea era doar ceva cerebral, la nivel de minte, iar după aceea ceva practic, care a intrat în viaţa mea.
În această perioadă, suntem la începutul anilor 50, disciplina din biserica catolică era foarte rigidă. Această biserică de fapt nu mai există. Când mergeam la biserică pe jos, messa era la ora 11 cred, foarte solemnă, de la miezul nopţii şi până atunci, nu mai mâncam, mergeam cu ajun.
Mama zicea: ia măcar o ceaşcă de ceai…Nu ! Nu am nevoie !
Altă lecţie. Trebuie disciplină…. Da ! În Biserica Ortodoă toate aceste lucruri sunt normale, evidente, dar nu trebuie să le uităm. Tinerii care au primit o educaţie bună la şcoală, nu trebuie să se mulţumească cu o credinţă la nivel cerebral. Apoi, eu nu puteam să merg într-o mânastire pentru că tatăl meu nu era de acord, în acea perioadă majoratul fiind la 21 de ani,.. astăzi este la 18.
După terminarea liceului m-am dus la Universitate doi ani şi am facut filosofia. Suntem în momentul în care aveam 22 de ani, atunci am intrat în mânastire. Şi cum am spus de multe ori, asta se poate vedea asta și pe internet, la 21 de ani, am cunoscut Ortodoxia.
La început din nou am cunoscut-o din cărţi, din muzică, icoane, din cărţile de spiritualitate, literatura și textele Părinţilor, Patericul, Mica Filocalie, etc.. dar nu am cunoscut până atunci realitatea trăită. Student la teologie, împreună cu alți colegi, am facut prima călătorie în Grecia. Am rămas două luni. Era programat o lună, dar am rămas două luni. Acolo am cunoscut şi monahismul primitiv oriental aşa cum îl cunoşteam din cărţi. Am făcut o bună experienţă. Am o fotografie mare de la arhimandritul Serafim, proestareţ, care avea peste 80 de ani, un mare duhovnic. A fost o experienţă bună. Această experienţă din Grecia, a dat un început în inima mea, a unei căutări pentru a regăsi unitatea Bisericii. Aşa cum am spus la început, am trăit 18 ani în Mânăstirea Chevetogne din Belgia, mânăstire benidictină, jumătate din această mânăstire adoptând ritul bizantin slav. Stareţul dela Mânăstirea Sâmbăta, Veniamin Tonăneanu, spunea tot timpul despre ei, sunt catolici-orthodocși nu orthodocși-catolici. El era un prieten mare al mânăstirii. Am făcut mii de kilometrii cu el prin România, în timpul urât de acolo ( adigă a în timpul regimului comunist totalitar).
arhim. Andrei – O altă întrebare aș vrea să vă pun… Știm că trecerea sfinţiei voastre la Ortodoxie, a fost un proces lent, îndelungat, cum s-a desfășurat, cum a decurs acest proces ?
schiarhim. Gabriel- Da, pentru că timpurile lui Dumnezeu, nu sunt ca timpurile noastre…
În anii 70 am vrut să trec la ortodoxie. N-a fost să fie, m-am adresat unei persone, nu-i spun numele, care nu merita această încredere, și totul s-a terminat în nimic. Pentru că noi nu facem prozelitism, nu-i aşa ? Nu-i uşor să te faci orthodox. Am trăit pentru 30 de ani în acest loc ( ca eremit benedictin), unde această chestiune (trecerea la ortodoxie) nu mai era actuală. Mi-am făcut idea, mi s-a părut că am ajuns la o stare, care se ridica deasupra antagonismele ( dintre ortodoxie și catolicism) existente. Era însă doar o iluzie.
Şi trebuie să spun, că unele experienţe la Muntele Athos, din anul 1994 când m-am dus cu părintele Rafael4, mi-au confirmat această iluzie. Când ne-au văzut cei din Athos, aşa cu veşmintele vechi, antice, călugării într-o mânăstire au spus: ce frumos, i-am întâlnit pe fraţii noştrii latini, așa cum i-am cunoscut cândva. Pentru că benedictinii sunt printre primii locuitori ai Muntelui Athos. În viaţa sfântului Atanasie athonitul sunt numiți amalfitanii5, care-s benedictini. Georgienii, mânăstirea Iviron de astăzi, i-au ajutat pe benedictini să-şi construiască mânăstirea lor. Şi athoniţii ştiu aceste lucruri. Astăzi mai este doar turnul numit Morfono al mânăstirii lor, Amalfitanii, începând cu sec XIV, ..au dispărut încet…
Ne gândeam așadar, că nu era nevoie să trecem, să ne convertim în mod formal la Ortodoxie, aceasta şi pentru că ştiam că nu e un lucru uşor. Între timp eu eram ieromonah, superior al acestui schit, nu era aşa uşor. Rafael mă împingea, trebuie să mergem la Ortodoxie. Dar el nu ştia ce înseamnă aceasta. Liturghia, limba liturgică, toată disciplina, nu numai viaţa spirituală. Punctul critic a venit atunci, când eu am înţeles în anul 2010, că o reconciliere între catolici şi ortodocși este (deocamdată) imposibilă. Pentru că cele două structuri, sisteme, nu sunt compatibile. Aceasta nu este diversitate, diversitatea nu trebuie să compromită compatibilitatea.. Şi atunci când am înţeles aceasta, am spus, fac pentru mine acest pas. Foarte simplu. Timpurile erau şi ele foarte diverse. Atitudinea bisericii catolice, faţă de ortodoxie s-a schimbat foarte mult. Când eu eram tânăr, înainte de Conciliul de la Vatican II , era foarte rigidă. Erau schismatici, nu trebuie să avem nici un contact, astăzi nu se mai crede așa.Așadar trecerea mea s-a întâmplat fără multe scandaluri, fără multă gălăgie.
arhim. Andrei- Din experiența aceasta, a sfinției voastre, înțelegem că nu este ușor să fii, sau să devii orthodox… Aș vrea în continuare, să ne răspunde-ți la câteva întrebări, care ating profunzimea vieții duhovnciești, a vocațiie teologice, ontologice, a omului.
Cum credeţi că ar trebuie omul să-și cultive vocaţia credinței, a religiozități, a legăturii sale cu Dumnezeu ? Sau cum (dacă ) poate trăi omul fără Dumnezeu, fără să-şi descopere această adevărata vocaţie ?
schiarhim. Gabriel- Nu, cu siguranţă nu, omul nu poate trăi fără Dumnezeu. O să citez un faimos cuvânt a sfântului (fericitului) Augustin: ,, Ne-ai făcut pentru Tine Doamne şi inima mea este neliniştită până nu se va odihni în Tine”(Confesiuni, cartea I, capitolul 1). Omul a fost creat după chipul, după imaginea lui Dumnezeu, şi trebuie să ajungă la asemănarea cu El. Acesta este scopul existenţei noastre. O persoană care trăieşte fără Dumnezeu, este o persoană amputată care nu poate să se dezvolte. Nu trebuie să fie neapărat o persoană rea, pentru că fiecare om a fost creat după chipul lui Dumnezeu şi asta nu se pierde. Şi în fiecare inimă este sămânţa cea bună virtuţii. Aceasta este ceea ce numim noi conştiinţă. Dacă o persoană acţionează în funcţie de această sămânţă, face binele .. de asta întâlnim, sau putem să întâlnim, oameni deosebiţi, în afara creştinismului.
arhim.Andrei- În lumea în care trăim noi astăzi, în societatea de azi, mai bine zis, credeţi că e mai uşor de dobândit sfinţenia sau mai greu, pentru că știm faptul și modul paradoxal, ispitele și încercările, scot în evidenţă, virtuţile şi calităţile omului.
Schiarhim. Gabriele- Cred că nu putem să spunem, să judecăm astăzi, diferit de ce era în trecut. Hristos este acelaşi ieri, astăzi şi pentru totdeauna ( cf. Evrei 13.8 ). Astăzi mâna lui Dumnezeu nu este mai scurtă, decât era acum nu ştiu câţi ani. Putem spune că, situaţia noastră e mai favorabilă,în sensul acesta, că avem o mulţime de mărturisitori, o infinitate de mărturisitori şi mai ales în ţările excomuniste.
Arhim.Andrei- Adică, cu cât a evoluat timpul în curgerea lui, Biserica s-a îmbogăţit.
Schiarhim. Gabriel- Da ! Este un capital enorm, pe care-l avem, de aceea eu citesc cu plăcere despre aceşti mărturisitori. Dacă ei în acele condiţii au putut să fie autentici martori ai lui Hristos, trebuie să pot să o fac şi eu în ,,divanul” în care mă găsesc.
Arhim. Andrei – O întrebare despre o problemă din societatea actuală: Posibilitatea mărturisiri credinţei cu prețul vieții, a martiriului, a reapărut în ultimii zece ani, aceasta într-un mod foarte puternic, mai ales în ţările din Orientul Mijlociu, în Africa şi mai nou chiar şi în Europa.
Schiarhim Gabriel- Da, …şi nu ştim ce va fi mâine !
Arhim.Andrei – Deci problema martiriului este, se arată a fi, o constantă a vieții Bisericii ?
Schiarhim. Gabriel –Da, aceasta evident.!
arhim.Andrei –Creșterea vieţii duhovniceşti, în latura ei superioară, este până la urmă martiriul: ,,Fericiți cei prigoniți pentru Hristos și pentru sfințenie.”( Matei 5.7)
schiarhim.Gabriel- Da, în dublu sens. Ca mărturisitor și ca mucenic, să î-ţi dai (verși) sângele pentru Hristos…
Arhim.Andrei- Care credeţi că sunt păcatele cele mai frecvente în lumea de astăzi?
Schiarhim. Gadriel- Nu trăiesc în lume, trăiesc aici (în retragere sihăstrească), dar nu cred că azi sunt mai multe sau mai mari păcatele ca în trecut. Demonii sunt aceeiaşi. Pasiunile,patimile pe care le provoacă sunt aceleaşi. Manifestările pot să fie diferite, în funcţie de epocă. Să ne gândim numai la achedie.
Arhim.Andrei – Aceasta este o stare nepăsare duhovnciească, desigur dezvoltată pe un fond de necredinţă și de necunoaștere a lui Dumnezeu.
Schiarhim.Gabriel- Este un rău universal. Timpurile nu s-au schimbat. Toată această industrie de divertisment, nu a schimbat nimic în bine, sufletul omului, iar lumea suferă de acest sentiment al golului, al goliciunii lăuntrice.
Arhim Andrei- Simetric,la polul opus, care credeţi că ar trebui să fie, virtutea, calitatea fundamentală a lumii creştine de astăzi, care ar putea să o reînvioreze, să reumple, spiritual, acest gol lăuntric ?
Schiarhim.Gabriel- Cred că cel mai important lucru este mila, milostivirea, caritatea,cu toate aspectele și manifestările ei. Blândeţea, smerenia, răbdarea, etc și multe alte manifestări de acest fel, deci o atitudine care î-și ia forţa din dragostea lui Dumnezeu pentru noi.O atitudine care vrea ca fiecare om să se salveze, cum sfântul Pavel zice: Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să fie salvaţi (mântuiți) , şi să ajungă la cunoştinţa adevărului( I Timotei 2.4 ). Şi noi trebuie să vrem şi să lucrăm, pentru aceea care nu vor, pentru acei ce ne urăsc pe noi, care ne persecută, acum chiar în țara și casa noastră,
Arhim,Andrei- Deci, spune-ți că soluția ar fi că toţi oamenii păcătoși, toată omenirea aceasta păcătoasă, să fie tratată cu o iubire milostivă, cu înţelegere și cu multă răbdare….
Schiarhim. Gabriel- Este (în Pateric) o frumoasă apoftegmă, a sfântului Macarie cel Mare. El era, (se făcu-se) ca şi un dumnezeu pe pământ.Și aşa cum Dumnezeu ne suportă pe toți, tot aşa el, Macarie, acoperea păcatele oamenilor. Vedea ca şi cum nu ar fi văzut. Simţea ca şi cum nu ar fi simţit. Auzea ca şi cum nu ar fi auzit. Acesta nu este relativism, indiferentism, trebuie să spunem foarte clar, aceasta e bine, aceasta e rău, aşa cum este scris în sfânta Scriptură; omule ţi s-a spus ceea ce e bine şi ceea ce e rău, alege !
Arhim.Andrei- Aceasta era iubirea sa, duhovnicească, curată, sfântă, nepătimașă.
Altă întrebare : Cât de importantă este, sau ce loc are rugăciunea în viaţa omului în general, a creştinului în special ?
Schiarhim.Gabriel- Eu vorbesc pentru creştini… Rugăciunea se poate spune după doctrina, după învățătura sfinţilor Părinţi. Omul este de folos lui însuşi, numai în rugăciune, pentru că el atunci îl întâlneşte pe Creatorul lui. În acest dialog, în acestă legătură, se face în rugăciunea. Aceasta nu este numai o repetare de formule, pentru că aşa ziceau Părinţii, de demult , ci amintirea lui Dumnezeu, ci o pomenire vie. Şi spune sfântul Atanasie cel Mare în viaţa sfântului Antonie, sa-l respiri pe Hristos. Cu fiecare respirație (tradiția Părinților ne învață să spunem rugăciunea pe respirație, inspirație-expirație, să ispirăm oxigenul pronunțând cu mintea sau cu gura, dulcele și sfântul Nume al lui Iisus, s.n.) să-l respirăm pe Hristos.
Arhim.Andrei- Sunt iată însă, mulţi creştini botezaţi, care nu se roagă înde-ajuns, se roagă mai puţin.
Schiarhim.Gabirei- Ştiu, acest lucru ! Dar Biserica este un organism viu, nu este ca şi un sac de nisip, unde granule sunt singulare, ea este un organism viu.
Arhim.Andrei- Adică în Biserică, suntem legaţi toţi membrii unul de altul, ca şi cărămizile în în zid prin moltar. Suntem legaţi prin har și prin dragoste, vre-ți să spune-ți !
Schiarhim.Gabriel – Da , desigur ! … Vreau să continui ideia, că Biserica nu-i un sac de nisip, ci un organism viu, iar ceea ce trebuie să facă unul, trebuie să facă toţi. Aceasta este valabil nu numai pentru păcat, care face un rău întregului corp, ci este valabil şi pentru sfinţenie. Sfinţii sunt în interiorul Bisericii, chiar dacă nimeni nu-i cunoaşte, ei au o funcţiune esenţială pentru a ţine corpul sănătos. Pentru mine sfinţii sunt ca şi o stropitoare. Dumnezeu le dă lor mai multă apă , dar nu numai pentru ei, ci pentru toate florile.
Arhim Andrei- Care credeţi că sunt cauzele depresiei, ale disperării, achediei?
Schiarhim. Gabriel- Aş spune înainte de toate, că depresia este o formă profană a achediei. Aceasta este o stare de spirit fără Dumnezeu. În timp ce achedia are o dimensiune transcedentală, pentru că şi raportul cu Dumnezeu este tulburat. Melancolia, depresia, sunt vechi ca şi lumea. Achedia e o formă specifică a celor care caută să trăiască duhovnicește.
Arhim.Andrei- Adică omul se gândeşte la Dumnezeu, dar nu-L simte ?
Schiarhim.Gabriel – Achedia, spune Evagrie, este dorinţa de ceea ce nu este şi ura pentru ceea ce este, un fel de punct mort. Ca să depăşim acest punct mort, în sine e foarte simplu, să facem toate cu măsură, la timpul potrivit, să nu ne oprim înainte de a fi făcut ceea ce trebuie să facem. Cu ( trebuie să avem) o viaţă foarte disciplinată, şi rugăciunea continuă.
Arhim Andrei- Spune-ți un cuvânt despre Sfânta Liturghie, despre importanţa Sfintei Liturghii, importanţa Sfintei Împărtăşanii, a Euharistiei !
Schiarhim. Gabriel – Aceasta este, aşa de vital pentru fiecare creştin, că nu ştiu să spun nimic special. Aceasta era fundamental şi pentru Părinţii deşertului. Cine se abţine de la Împărtăşanie pentru o anumită perioadă, poate să cadă în multe păcate. Semnul cel mai sigur că omul este victima orgoliului şi al celui rău, este când spune că eu nu am nevoie să mă împărtăşesc, nu am nevoie de Euharistie.Aceasta o spun Părinţii deşertului, care nu aveau o viaţă liturgică aşa de dezvoltată cum avem astăzi în catedrale sau în mânăstiri.
Arhim.Andrei- Deci viaţa liturgică ar fi practic cel mai important lucru pentru regenerarea vieții spirituale, a vieții duhovnicești .
Schiarhim.Gabriel- Sigur că da, este vital. Am citat exemplul Părinţilor deşertului, pentru că s-ar putea zice că ei care trăiesc acolo, nu sunt importante lucrurile acestea. Însă dimpotrivă.
Arhim.Andrei – Sfânta Liturghie și Sfânta Împărtășanie este importantă și pentru cei retrași, eremiți, care au mai mult mintea la rugăciune, la Dumnezeu.
Schiarhim Gabriel- Da, da !
Arhim.Andrei – Cum poate creştinul, dobândi pacea sufletului şi cum o poate păstra, în Biserică şi în lumea în care trăieşte, într-o lume în care nu sunt toţi creştini ? De exemplu, întâlneşte oameni necredincioşi în societate în care trăiește , la serviciu, ş.a.
Schiarhim.Gabiel- Situaţia noastră nu e diferită de cea a primilor creştini. Pentru că lumea nu era creştină, nici în mod oficial, nici neoficial, creştinii erau doar o minoritate persecutată. Era o viaţă foarte exigentă (din punc de vedere a trăirii creștine) şi lumea încet, încet, a devenit creştină.Aceasta nu datorită activităţilor misionare pe care le facem noi astăzi. Nu ! Cine era creştin, trăia ca şi creştin şi lumea recunoştea exemplul vieții și carităţii (milostivirii) lor, care era convingător. În evanghelie avem tot, ce avem nevoie ca şi creştini.
Arhim.Andrei- Recomandaţi creştinilor să citească textele evanghelice? Pentru că nu toţi creştinii merg la biserică zilnic sau poate unii nici în duminici şi sărbători. Noi constatăm din experienţa vieții duhovniceşti, bisericești zilnice, că nu toți oamenii cunosc textele evangheliei, şi ca atare nu le aplică în viaţa de zi cu zi.
Schiarhim.Gabriel- Creştinii, adevăraţii creştini sunt ca şi sarea în supă. Poate mă repet, am mai spus-o desigur. În penultima călătorie în România, împreună cu părintele Mihai, am trăit sentimentul că România este o ţară (profund) creştin ortodoxă, nu pentru că toţi sunt ortodocşi botezați, ci pentru că toţi, foarte mulți merg în biserică, și acea sunt, sunt într-adevăr creștini evlavioși. Să ne gândim la Nicolae (un tânăr medic din Cluj), tânărul medic. Erau cinci, niciunul credincios, el a devenit creştin având legătură cu părintele Ciprian Negreanu, în această extraordinară comunitate a studenţilor din Cluj. Eu sunt un călugăr bătrân, mă duc pe stradă, vine lumea, se închină până la pământ şi cere binecuvântare. Nu toţi, dar mulţi. Acesta este sarea pământului. Aceasta este important. Această sare dă gust țării dumneavoastră. Apoi acele multe mânăstiri.Când am fost ultima dată în Moldova, Mitropolitul Teofan, în episcopia lui, are peste 100 de mânăstiri. La fiecare 10 km este o mănăstire, şi nu mici, ci mari, asta este sarea supei. Poate că mânăstirile să fie piperul care-l pun.
Arhim.Andrei- Vă mai întreb un lucru : Ce amintiri mai deosebite ave-ți, de la părinţi duhovnicești pe care i-aţi cunoscut în România ?
Schiarhim Gabriel- De la Părintele Cleopa în primul rând, evident, acum mulţi ani în urmă. Poate că nu ţi-am spus, ultima dată când am fost la Sihăstria (în anul 2015), în primul rând felul cum am fost primit, era unul rezervat. Ne-am întâlnit, iar încet încet, atmosfera s-a încălzit. Atunci când am vorbit cu căldură, despre singura mea întâlnire cu părintele Cleopa, începând de atunci călugării au început să mă simpatizeze. Am făcut rugăciuni la mormântul său, la mormântul părintelui Paisie Olaru. Stareţul Arsenie, a spus după aceea, el este o persoană mai retrasă, mai rezervată: Având în vedere că sfinția voastră îl iubiţi pe părintele Cleopa, să mergem în chilie sa.(care astăzi este muzeu). Eu am descris toate de acolo , cu cele mai mici detalii şi călugării zâmbeau. Dar acoperişul nu mai este, afară la uşă era un acoperiș din plastic (fibră de sticlă) și bănci pentru pelerini, iar părintele Cleopa, la fel ca şi sfântul Ioan din Tebaida, care era un zăvorât din sec IV, ieşea şi vorbea mulţimii despre rugăciune. L-au luat nu mai era. Am intrat, mi-au deschis diferite sertare, am fotografii cu asta, puteam să venerez amintirile, am luat fesul pe care i l-a făcut cadou sfântul Iustin Popovici, l-am pus la mine pe cap, m-au făcut să mă aşez pe scaunul pe care primea dânsul, şi mi-au dat şi bastonul dânsului în mână. Mă simţeam nevrednic de asta, confuz, pentru că părintele Cleopa, ştim, era cel mai mare. Uită-te în spate, această cruce ( este o cruce mare de bicuvântate, astăzi aflată în chilia unde părintele Gabriel spovedește sau primește închinătorii), mi-a dăruit-o ca amintire, după ce s-a terminat întâlnirea. Cu părintele Cleopa am avut o discuţie lungă, despre rugăciune, nu vreau să repet aceste lucruri, care erau foarte personale, eu cred că el, noi numim dieraticos, era acela ce vede cu duhul.Era pentru mine ceea ce a spus şi mi-a spus, un aspect care m-a impresionat, şi aceasta o lecţie, pentru zeloții noştri.Atunci când am intrat la dânsul, eu eram deja cu barbă, cu fesul, l-a întrebat pe cel care mă însoţea: Este ortodox? Nu, este catolic ! El a spus, catolicii ne sunt foarte apropiaţi. Și ne-a primit şi după aceia a început discuția. Eu am pus întrebări foarte umile, despre numărul de metanii care trebuie să le facem şi mi-a spus, asta nu e interesant. Fiecare face cum poate. Ascultă, î-ţi spun ceva ! După aceia am avut o discuţie despre rugăciune, o discuţie, o expunere aşa de intensă cum n-am mai citit niciodată. Dar puteam să-l înţeleg, pentru că cunosc foarte bine avva Evagrie, şi mi-am spus atunci, a citit în inima mea. Dacă el m-ar fi tratat cu duritate: Ești catolic !… afară cu tine, ce efect ar fi făcut? Vreau să spun, acest tratament, fără prozelitism, dar cu o mare afecţiune paternă, mi-a făcut bine. Exact aşa m-a tratat acel arhimandrit Serafim, în 1961 în Grecia. Amândoi erau ortodocşi foarte puternici, dar fără să judece pe nimeni. Şi sigur ei se bucură în ceruri, ca să ştie acum că eu sunt cu ei (ortodox) acuma. Această afecţiune paternă, care nu face concesii în ceea ce priveşte credinţa, dar primeşte persoana cu afecţiune, cu iubire, şi lasă pe Dumnezeu să facă lucrarea Lui, mi-a făcut foarte, foarte bine. Părintele Serafim m-a primit când aveam 21 de ani, mai târziu părintele Cleopa. În Rusia, în anul 1975 eram în mănăstire Pâskov, în grote, eram călugăr și m-au dus în altar, Părintele Ambrozie, un călugăr din mânăstirea aceasta a fost cel care m-a dus…Am văzut atunci, de partea cealaltă a altarului, o persoană mică, un schimonah. Puţin păr ca şi mine acum, barbă , era un personaj special. Când au făcut vohodul mare, el a luat din altar o cruce, aşa cum facem noi, a făcut înconjorul, până înaintea mea, m-a privit în ochi, mi-a dat şi am sărutat crucea, și după aceia au făcut vohodul. Asta era în 1975. După 30 de ani, eram din nou la Moscova şi nu eram ortodox, înainte de 2010, iar mama mitropolitului Ilarion, mi-a făcut cadou o carte cu 100 de stareţi din secolul XX. M-am uitat în carte şi l-am văzut pe al meu. Era stareţul Sava Ostapinko care a fost stareţ la Lavra Sfântului Serghie, dar comuniştii l-au alungat, şi trăia acolo în nord, în această mânăstire. Ca să zic, această bunătate, această milă, fără judecată, trebuie să spun, a fost minunată. Trebuie să spun că sunt fericit, că drumul meu, calea mea, către Biserica Ortodoxă, este însemnată, de un sfânt stareţ grec, de un sfânt stareţ rus şi un sfânt stareț român. Aceşti trei mari duhovnici pe care i-am întâlnit, părinți: Cleopa, Sava și Serafim, ave-au această calitate care nu face deosebire, care nu judecă, Dumnezeu ştie că toţi trei mi-au pregătit drumul.
Arhim Andrei- Dumnezeu va învredinicit să vă împărtășiti din unitatea ortodoxiei, dezvoltată în cursul istoriei, în cele trei mari ramuri: greacă, rusă ( slavă) şi română. O altă întrebare, pe care vre-au să v-o adresez este: Cum să relaționăm și să conviețuim, cu cei de alte confesiuni sau religii ?
Schiarhim. Gabriel – Cu creştinii de alte confesiuni, catolici în speță, am făcut un exemplu cum trebuie să facem. Aşa fac şi eu. Şi cu protestanţii la fel, ei sunt foarte, foarte departe de noi.Să îi tratăm cu multă iubire, cu multă înţelegere.Dacă nu reuşesc să-i aduc la biserică, la ortodoxie, cu mila, caritatea mea, cu iubirea și înțelegerea mea, toate discursurile, dialogurile, disputele, sunt fără rezultat. Când mă întreabă ce cred despre punctul acesta dogmatic, despre celălalt, spun întotdeauna foarte clar, poziția Bisericii mele ortodoxe. Nu trebuie să facem concesii, credinţa ortodoxă nu se negociază. Eu nu sunt unul, care negociază credinţa. Am primit-o aşa, trebuie să o continuăm tot aşa. Dar apoi să-i tratăm cu iubire…
Arhim.Andrei- Este așadar vorba de o iubire duhovnicească care curge prin dogmele credinței adevărate.În relația cu cei de alte credințe sau confesiuni, la fela ca avva Agathon din Pateric, trebuie să fim buni și îngăduitori până la erezie.
Shiarhim.Gabriel- Da, cum spune iarăşi Evagrie: ,, Cel mai mare păcătos, este amabil şi el, întru-cât este chip (imagine) a lui Dumnezeu. Deci chiar dacă e păcătos, iar ca să fii păcătos, e ceva detestabil.
Arhim.Andrei- Deci, trebuie iubit, înțeles și el .
Schiarhim.Gabriel- Dumnezeu judecă. Dumnezeu nu m-a pus pe mine judecător.
Arhim.Andrei- O altă întrebare: Ce amintiri ave-ți dela sfântul Munte Athos ? Dacă a-ţi cunoscut părinţi duhovnicești de acolo ? Pe părintele Petroniu de exemplu ?
Schrarhim.Gabriel – Da, pe părintele Petroniu l-am văzut la Sihăstria, când era bibliotecar şi l-am revăzut la Muntele Athos ca stareţ. Avea cu mine un raport foarte cordial, foarte deschis, încerca un pic de consolare, în acele timpuri în legătură cu situaţia mea, chiar dacă dânsul era bunicul meu şi eu eram unul mic. Dar am o amintire foarte frumoasă despre un eremit Ilarion. Nu era cunoscut. Prietenul nostru medic, un grec, care astăzi este eremit la Muntele Athos, îi cunoştea pe toţi, şi îl cunoştea şi pe acest Ilarion. Împreună cu Rafael, ne-am dus să-l întâlnim. Era foarte cunoscut ca şi sculptor în lemn. Vedea foarte rău, avea lentile foarte groase, iar la sfârşit l-am întrebat dacă am putea să cumpărăm ceva din ceea ce face el. Dar el nu vindea nimic. El le făcea cadou. Atunci însă nu avea nimic. După un an, Lambros, prietenul nostru, ne-a adus o cruce. Mi-a spus : Părintele Ilarion a rămas atunci foarte supărat, că nu avea ce să vă ofere şi mi-a trimis acest cadou pentru tine.
Arhim.Andrei – O ultimă întrebare: Spune-ți un cuvânt duhovncieasc, care să-l ducem monahilor, preoților și credincioşilor din eparhia noastră.
Shiarhim.Gabriel- Pentru călugări, da. Noi trebuie să fim convinşi că ceea ce Dumnezeu a făcut pentru Părinţii noştri, poate să o facă şi pentru noi astăzi. Aşa cum am spus, mâna Lui nu a devenit mai scurtă. Dacă noi cu toată sinceritatea noastră. Punem picioarele pe urmele Părinţilor noştri, ajungem şi noi la acelaşi scop, la aceeaşi țintă. Personaje ca părintele Cleopa, părintele Paisie Olaru, şi alţii, în fiecare generaţie, unii mai mari, alții ascunşi, nu se ştie, Dumnezeu face aceleaşi lucruri. Trebuie să luăm viaţa noastră în serios, cu multă atenție și seriozitate. Să nu ne gândim că Dumnezeu cere călugărilor de astăzi altceva decât a cerut călugărilor de acum 1000 de ani.
Arhim.Andrei – Vă mulțumim cu recunoștință pentru aceste cuvinte de suflet folositoare, vă rugăm să nu ne uita- ți în rugăciunile preacuvioșiei voastre, pe care le face-ți către Dumnezeu cel în Treime, către Mântuitorul nostru Iisus Hristos, către Preacurata Sa Maică, către sfinți, către îngeri, arhangheli și către toate cereștile puteri.
Mulțumim de asemenea, cu căldură și dragoste, părintelui Mihai, ucenicul, pentru mișlocirea de a ne reîntâlni, cât și pentru traducerea dialogului și cuvintelor sfințiiei voastre.

Note.
1.Biografia părintelului schiarhimandrit Gabriel Bunge este cunoscută din cărțile sfinției sale apărute în limba română,iar pe internet este găsită www creștinortodox.ro. categoria Părinți.
2.Înaintea dialogului cu părintele Gabriel am înserat pe scurt biografia sa.
3. Albert cel Mare (1995-1280 ), călugăr domincan, episcop romano- catolic și profesor la Koln și Paris, a fost maiestru și îndrumătorul cunoscutului teolog apusean Toma din Aquino.
4.Părintele Rafael a fost un tânăr monah, ucenic al părintelui Gabriel, plecat la cele veșnice la o vârstă tânără, doar treizeci și cinci de ani.
5.Amalfitanii au fost călugări din Ordinul Sfântului Benedict de Nursia ( 480-527), care au întemeiat o mânăstire benedictină în Sfântul Munte Athos,la anul 986, cu ajutorul sfântului Ioan Iviritul, geogian de origine, fost general al armatei bizantine, s-a călugărit, devenind sfânt și îmtemeitor al Mânăstiri Iviron.Primul stareț al mânăstirii amalfitanilor, fost Leon din Benevento, venit din Italia cu șase ucenici.Lor li s-au alăturat mai apoi și alți călugări, în special proveniți din colonia latina amalfitană din Constantinopol. În urma contextului istoric creat și situației politice, de după Marea Schismă din 1054, mânăstirea benedictină amalfitană, a cincea în ierarhia Sfântului Munte, a fost desființată la anul 1287. Muntele Athos.Istorie și Înnoire în paradisul monahilor.

Graham Speake. Editura Renașterea.Cluj-Napoca 2016.

Arhim.AndreI Coroian

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *