Diluarea autorității!

Dacă înainte de 1989 era o frică generalizată de autoritate (indiferent că era secretar de partid sau simplu șef de echipă), o ascultare necondiționată și, cel mai adesea irațională, astăzi, mi se pare, nu numai că  respectul față de autoritate s-a micșorat, ci, mai mult, s-a diluat atât de mult încât ai impresia că nu mai există niciun far portuar. Și totuși… Ordinea a făcut ca marile Imperii să domine, să facă istorie și marile idei să prindă rădăcini. Or, ceea ce noi avem pe tejgheaua zilnică e fie supunere oarbă, fără discernământ, ca în timpurile despotice, fie nesimțire, negare și persiflare a tot ceea ce înseamnă autoritate, valoare și principiu. Niciun exercițiu de abordare sănătoasă a autorității nu este luat în seamă, decât, poate, de o minoritate insignifiantă și ștearsă, Restul: Cine mă?! Ăia…. lasă că-i știu io!.
La modă e strigătul, țipătul, insulta, relativizarea, incriminarea și batjocura, dar, ATENȚIE, aproape niciodată asumate. De ce? Întrucât sunt dominante ale lașității și micimii umane….
În acest context, în care tonu e dat de formatorii de opinie, pentru care e mai important că domnul X și-a luat pantofi cu 350 de lei decât că a administrat Clujul bine,  mă întreb care mai e rolul familiei și al profesorilor? Mai sunt ei capabili să instruiască tinerii, cărora totul li se pare fie prea ușor, fie prea greu, spre un culoar al reușitei și Bunului Simț? Mai suntem noi capabili să-i readucem pe copii, dar și pe noi înșine, la o vedere pozitivă, la o perspectivă sănătoasă asupra lucrurilor, în noianul acesta de pesimism, de isterie națională și duritate verbală?
Hm…. Vom vedea, dar fără optimism suntem fără viitor!