Dincolo ne va însoţi ceea ce am oferit altora, nu ceea ce am strâns pentru noi
Share

Înalta noastră spiritualitate creştină a dezvoltat o învăţătură fără de egal şi o lucrare în istoria lumii privind lucrarea minunată a milei creştine. Lumea şi tot ceea ce există bun în ea sunt opere ale iubirii infinite a lui Dumnezeu, care a culminat în crearea omului, fiinţa Sa cea mai dragă, căreia i-a dat, prin creaţie, vocaţia de a deveni, prin har şi lucrare, asemenea Sieşi, desăvârşit. Iar tot ceea ce a zidit Creatorul în lume constituie adevărate daruri oferite omului, pentru a-şi îndeplini vocaţia sa esenţială. Lucrurile şi bunurile pe care le dobândeşte omul nu trebuie să îl închidă în sine, în autosuficienţă şi egoism, ci să devină mijloace de dialog şi de înaltă vieţuire cu semenii săi, mulţi dintre ei mai lipsiţi şi neîncercaţi, nu din lipsa darurilor, pe care Dumnezeu ni le oferă tuturor desăvârşit, ci datorită nedepistării şi inactivării lor, lipsei de deschidere şi de conlucrare cu darurile Duhului Sfânt, pe care toţi le-am primit, în calitate de creştin, în mod potenţial, dar real prin Taina Mirungerii.
Mai mult chiar, Sfinţii Părinţi ne învaţă că milostenia este împrumut dat Cerului, bani sau bunuri plasate acolo unde hoţii, rugina sau moliile nu le pot fura sau distruge, şi că, în momentul în care vom părăsi lumea aceasta materială, mergând către Dreapta Judecată, nu ne vor însoţi cele pe care le-am adunat, ci acelea pe care le-am dat, nu ceea ce am strâns material, ci ceea ce am oferit.
Însă, mai presus de toate aceste înalte consideraţii duhovniceşti, teologia ortodoxă dezvoltă o sublimă, dar în acelaşi timp şi extrem de practică şi actuală „Liturghie a fratelui“, în prelungirea „Tainei aproapelui“. Astfel, în persoana fiecărui om aflat în lipsuri şi necazuri, în chipul celui sărac, flămând şi însetat, gol sau bolnav, uitat sau izolat, suntem chemaţi să Îl descoperim pe Însuşi Hristos, Care, sub chipul acestora, probează şi vrea să răsplătească dragostea şi credinţa, spre aşezarea noastră în partea celor de-a dreapta, din Împărăţia Iubirii Sale neapuse.
Mulţi dintre Părinţii Bisericii, consideraţi adevăraţi „ambasadori ai săracilor“, au dat expresie acestei înalte învăţături de credinţă, înfiinţând aşezăminte de asistenţă materială şi spirituală a semenilor aflaţi în suferinţă, aşa cum a fost celebra „Vasiliadă“, pe care Sfântul Vasile cel Mare a organizat-o în Cezareea Capadociei din veacul al IV-lea, spre alinarea semenilor, precum şi neîntrerupta lucrare filantropică a Bisericii creştine de-a lungul vremurilor.
Expresie a iubirii de Dumnezeu şi de semeni, milostenia creştină nu ne goleşte buzunarele, ci ne umple sufletele, căci faptele milei trupeşti şi sufleteşti, pe lângă aceea că oferă ajutor celor în nevoie, ne este nouă de folos, pentru că milostenia şterge oceane de păcate.
Mai mult decât oricând, într-o lume tot mai zbuciumată şi în vremuri tot mai frământate, în care fragila fiinţă umană îşi află tot mai greu liniştea şi pacea lăuntrică, în vremuri în care se răceşte tot mai mult dragostea dintre oameni şi comuniunea, în favoarea individualismului şi a egoismului, faptele milei trupeşti se cer prelungite în fapte de înaltă nobleţe şi generozitate sufletească la adresa semenilor noştri. Uneori, mai mult decât lipsa celor materiale este mai greu de suportat lipsa dragostei şi indiferenţa celor din jur, uneori chiar apropiaţi. În vremuri în care fiecare se retrage şi se izolează în singurătatea sa, mai mult decât un colţ de pâine este nevoie şi preţuieşte un cuvânt bun, un cuvânt de alinare şi de mângâiere. Rostit cu dragoste şi sensibilitate, într-un moment de lipsă materială şi spirituală din viaţa cuiva, el este capabil să învie sufleteşte şi să hrănească. Să dea celui aflat la un capăt de drum, un nou sens şi puterea de a o lua de la început, cu nădejde în ajutorul lui Dumnezeu şi cu sprijinul celorlalţi.
În mod similar, fapta bună săvârşită pentru aproapele nostru se întoarce şi asupra celui care o săvârşeşte, umplându-i sufletul de bucurie şi aducându-i răsplată din partea Tatălui Ceresc, Izvorul de la care vine „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit“. Umple sufletul cu bucuria de a face bucurie, de a săvârşi tot mai multe şi tot mai înalte fapte de bunătate şi de mângâierea şi binecuvântarea pe care o revarsă în sufletul celui milostiv Dumnezeu.
Cuprins Articol
Criteriile Judecăţii de Apoi – criterii de teologie socială?
Mai mult decât oricând, într-o lume a discrepanţelor între bogaţi şi săraci, dar şi între „bogaţii săraci“ şi „săracii bogaţi“, Evanghelia Înfricoşătoarei Judecăţi ne cheamă să conştientizăm faptul că tot ceea ce am primit bun şi înalt în viaţa noastră nu este doar rodul ostenelilor personale, ci mai ales daruri ale milostivirii cereşti, şi precum Dumnezeu ne-a arătat atât de multă bunătate, şi noi suntem datori să prelungim actul iubirii sale, în fapte de bunătate şi generozitate faţă de semenii noştri, într-un real „circuit al darului“, fără a bloca sau opri pentru noi ceea ce Dumnezeu ne-a oferit, ci lărgind acest circuit la cât mai mulţi, pentru că fapta noastră bună faţă de aproapele este un gest de mulţumire faţă de Dumnezeu, care se întoarce în favoarea noastră atât aici, în această viaţă, cât mai ales „dincolo“, în viaţa viitoare.
Astfel, cele trei duminici ale Triodului ne pregătesc pentru parcurgerea postului prin rugăciune, pocăinţă şi milostenie. Un program de viaţă duhovnicească înaltă în perioada postului în care intrăm, prin care credinţa noastră ne arată că simpla înfrânare de la mâncare, băutură şi plăceri nu îşi dobândeşte valoare şi răsplată din partea lui Dumnezeu, inclusiv la Judecata de Apoi, decât dacă sunt însoţite şi dublate de rugăciune mai intensă şi curată, de pocăinţă sinceră şi dorinţa fermă de eliberare de păcate şi de îmbunătăţire morală, iar prin Sfânta Evanghelie de astăzi, de dragoste faţă de Dumnezeu şi de aproapele, concretizată în fapte de milă trupească şi sufletească.
Am putea spune că Evanghelia din Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi adaugă Sfintelor Evanghelii citite în duminicile anterioare ale Triodului, în care am fost îndemnaţi la practicarea stăruitoare a rugăciunii, care dintr-o experienţă trebuie să devină o stare generală a sufletului şi a vieţii creştine, precum şi a pocăinţei, despre care Părinţii cu viaţă sfântă ne învaţă că trebuie să preceadă, să însoţească şi să urmeze fiecare gând, cuvânt şi faptă a noastră, chiar şi pe cele bune, iar pe acestea pentru că nu le-am făcut mai demult, iar chiar şi acum, când totuşi le-am săvârşit, nu am făcut-o deplin, adaugă aşadar, ca un criteriu răspunsului bun, pe care trebuie să ne ostenim a-l oferi la Judecata de Apoi, milostenia, ca şi criteriu fundamental al mântuirii.
Mai mult chiar, am putea spune că la Înfricoşătoarea Judecată, criteriile după care va fi evaluată viaţa noastră vor fi unele de asistenţă socială, de milă trupească şi sufletească, de filantropie, incluzând bineînţeles şi celelalte fapte bune şi virtuţi creştine, precum sunt rugăciunea şi pocăinţa, cu care milostenia se află în strânsă legătură, pentru că numai dintr-un suflet cald rugător şi dintr-o inimă smerită şi umilă pot răsări şi izvorî fapte de dragoste faţă de aproapele nostru.
La Judecata de Apoi, cele care vor da mărturie despre modul vieţii noastre în trup, despre credinţa noastră şi respectarea adevărurilor ei nu vor fi cuvintele înalte şi alese, cunoştinţele bogate acumulate în timpul vieţii, nici titlurile sau demnităţile, bogăţiile sau averile, ci comorile de viaţă spirituală, bogăţiile duhovniceşti, iar toate acestea folosite nu doar spre binele material, spiritual şi chiar veşnic personal, ci spre slujirea semenilor, descoperind „Taina fratelui“ şi săvârşind o adevărată „Liturghie a aproapelui“.