Discipolii

Am ales să-mi câştig veşnicia, nu învăţându-i pe alţii, ci învăţând de la alţii. Sunt un etern discipol. Intalnesc făpturi care îşi doresc moartea şi o mărturisesc prin modul lor de viaţă, gălăgios, conflictual, prin muşcăturile pe care le împart în stânga şi în dreapta. Până şi fetiţa îmi spune, când iese de la şcoală, nu notele pe care le-a luat, ci câţi copii au muşcat-o. Înţeleg că moartea se răspândeşte precoce în lume. Uneori, exasperată, mă trezesc eu însămi muşcând şi, deîndată, o durere neaşteptată îmi aduce aminte cât de aproape sunt de moarte. Există, din fericire şi fiinţe care iubesc Viaţa, care tânjesc la nemurire.

Scrie, cu frumuseţe, Paul Siladi despre foamea înnăscută de veşnicie a omului:

“Dacă nu continuăm să existăm prin copiii nostri biologici, o putem face foarte bine prin ucenici, învătăcei, prin cei pe care îi formăm de pe piedestalul de maestru. Opera, culturală sau de alt tip, este un strigăt după vesnicie disimulat.”

Şi totuşi, mai există un mod de a dăinui, pe care autorul, cu discreţie, ni l-a ascuns. Prin cruce. Ni-l explică minunat ieroschimonahul Daniil de la Rarău: 

„Ea ne arată pentru veşnicie datul tragic al vieţii, chiar în dumnezeire. Chiar îndumnezeită, crucea noastră şi Crucea lui Hristos nu piere. Mântuitorul lumii e numai o transfigurare a Crucii, o trecere de la Crucea morţii la Crucea Învierii.”

Atitudinea faţă de propria cruce ne predestinează veşniciei, prin pacea pe care ne-o putem păstra în trăirea ei, aşa cum au făcut sfinţii închisorilor. Nici unul dintre ei nu şi-a închipuit mulţimea de discipoli pe care îi va face, fără a le fi ţinut o singură prelegere măcar. 

Poetului Valeriu Gafencu, scriitorului Ioan Ianolide, preotului Ilie Lăcătuşu nu le-a oferit nimeni o catedră, deşi prin valoarea intelectuală şi umană, o meritau. Aveau doar un spaţiu, echivalent ca dimensiune, într-un dormitor comun supraaglomerat. Lecţia vieţii lor, oricât au încercat unii s-o ascundă sau să-i şteargă urma, rămâne însă în veac: Un mod de a nu-L părăsi pe Hristos, oricât ţi se răstălmăceşte bunătatea.

“Întâlnirile în lumina Duhului, nu sunt întâlnirile cu persoanele, prezente

cu trupul printre noi, ci cele cu prezenţa puternică a duhului lor. Ele au un

mesaj tulburător, înţeles în destinul propriu al unei chemări care te umple

de bucurie şi de frică şi te subjugă prin afinităţi, prin admiraţie, evlavie.

Aceste întâlniri te obligă să mulţumeşti şi să dai mărturie despre ele, spre a

împărtăşi darul şi altora, fie şi numai spre a nu-l pierde ci a-l înmulţi, aşa

cum spunea, adesea, ieromonahul Daniil”, spune Cleopa Paraschiv, ierodiacon la Mănăstirea Rarău.

Aş vrea ca viaţa mea să fie “o poienita in care se revarsa roua Sfantului Duh” (l-am citat pe părintele Marius). Uneori încerc acest sentiment, că mă înconjură, ca aurora boreală, perdeaua unor energii cereşti, delimitând spaţial în viaţa mea această poiană. 

Mi se întâmplă, când depăşesc un conflict tăcând. Îmi imaginez doar crucifixul, cu trupul Hristosului meu, aşezat la încheietura palmei stângi, de-a lungul antebraţului. Tot ce aş putea spune (reproşa) unui om care continuă să mă rănească se transformă după un timp în ploaie interioară de cenuşă, care în cele din urmă dispare, luând şi durerea crucii. Şi simt doar gustul ameţitor al Învierii!

Închei cu un citat din ieroschimonahul Daniil, al cărui discipol aş vrea, toată viaţa şi toată veşnicia, să fiu:

„Fiziologia sănătăţii este fiziologia rugăciunii, ea dovedindu-se creatoare, adică, împlinitoarea acelui echilibru de ansamblu care e sănătatea, starea de dincolo de păcat, starea curăţiei inimii, care vede pre Dumnezeu, starea sfântă în faţa Supremei-Desăvărşiri. Să ne întoarcem asupra noastră înşine cu toată limpezimea conştiinţei, spre a intra în stăpânire de noi-înşine, şi aşa a ne aduce lui Dumnezeu la rugăciune.”

Am notat acest citat pentru a mărturisi minunile pe care, petrecerea împreună în rugăciune cu părintele, cu maestrul meu, le-a înfăptuit adesea asupra stării mele de sănătate. Şi mi-a arătat încă o cale, condiţională, din păcate: prin rugăciune putem deveni, nu numai sănătoşi, ci şi nemuritori. Dar cât de adesea nu suntem în stăpânire de noi înşine, bruiaţi de ispite, de glasul haitei, care se întâmplă să urle chiar prin noi!

Elena FRANDES