Discreţia părăsirii

Modelul ei este dreptul Iosif, care, îndoindu-se de fidelitatea Preasfintei Fecioare Maria, voia să o lase în taină. Dar între intenţia, netranspusă în fapt, a Logodnicului şi supraomeneasca părăsire pe Cruce a Fiului (Eloy, Eloy, lama sabactami !) lumea omenească este plină de cele mai diverse chipuri ale părăsirii. Voi scrie doar despre unul, dezvăluit de jurnalul unui prieten. Mi s-a părut important prin efortul lui de a pune capăt lanţului de părăsiri, cu care acest păcat (cel mai adesea al frivolităţii şi neiubirii) umple lumea noastră de răni.
Calea mea spre Tine ar fi putut începe demult, la 12 ani, când am înţeles că lumea nu mă iubeşte. Era o cale atât de bună spre libertate, spre bucurie! Să nu te ataşezi, să nu cauţi protecţia altuia prin sentiment, să nu te înfricoşezi că nimeni nu ţi-o dă, mai ales că tocmai o pierdusem pe mama. Ea singură mă iubise. Drumul pe care îl refac acum, ca transcriere a unor fapte prea pline de greşeli şi tăieturi, începe atunci. Am iarăşi 12 ani, dar retrăiesc totul diferit, ca şi cum (dar oare cum ar fi fost?!) urechea mea s-ar fi deschis, în fine, şoaptei Îngerului (:Aruncă flaconul cu luminal!). Nu l-am auzit, fiindcă memoria mea amplifica, rulând la nesfârşit, invitaţia colegului din spatele meu, adresată celui de lângă mine:
-De ce stai cu el în bancă? Nu vezi cât e de urât?! Şi nici nu joacă fotbal. La ce-o fi bun orfanul ăsta? Hai, mută-te cu mine!
Colegului de bancă îi arătasem compunerile mele, scrise la sfârşitul caietului de literatură, iar el le numise eseuri, ce bucurie! Şi acest prieten acceptă pe loc să mă părăsească. Schimbase locul cu Rodica, o fată a cărei alăturare mă jignea. Nu fiindcă era urâtă (eu nu eram?!), ci fiindcă avea mintea greoaie şi privirea indolentă. Ori prietenul povestea! Cum năvălea viaţa, încă neştiută de mine, prin istoriile lui despre tatăl, a cărei amantă o descoperise! Această făptură exista pentru că mama, o doamnă frumoasă şi bună, era bolnavă şi nu-l mai suporta. O iubeam pe această doamnă de 40 de ani, căci prin soarta ei, parcă desprinsă dintr-un roman de dragoste şi suferinţă, era doar cu un pas în urma mamei, erau surori de moarte. Voiam s-o înlocuiesc cu ea!
Pentru că fără mamă nu se poate trăi. Dar nu am înţeles această infirmitate, care mă urâţea, decât atunci când colegul de bancă m-a abandonat. Nu mai puteam să merg în vizită la el, să văd frumoasa doamnă, aşezată într-un fotoliu la fereastră, citind, ca într-o pictură de Stahi.
Abia atunci starea de doliu s-a declanşat.
Depresia care s-a instalat a fost pe viaţă. Mi-e greu să-i descriu forma, conturul întunecat, deşi m-am prăbuşit în ea de nenumărate ori, ca într-un lac cu gudron. Nimeni nu mi-a sugerat că, în locul unui om pe care îl pierzi (fie că ţi-l ia moartea sau o fiinţă mai vicleană şi, de ce nu, mai înzestrată ca tine), Îl poţi chema pe Hristos.
*
Când băiatul s-a trezit din comă, lângă patul său de spital se afla Bunătatea însăşi, mătuşa Eugenia, citind o carte în limba franceză, poeziile Iuliei Hasdeu. De ce nu-l vizitase oare mai curând, înainte de… se întrebă el, regretându-şi prostia. Dacă Îngerul i-ar fi spus, ar fi căutat-o singur, gândi cel salvat. Nu ştia în ce fel se îngustează mintea şi puterea ei de-a găsi rezolvări, atunci când satana îţi şuieră: Ai ratat totul! Ce mai pierzi vremea pe-aici? Hai, hai, hai, fă-o!
Eugenia avea şaizeci de ani (cât o căutase Îngerul, până să i-o aducă!), îi plăcea şi ei literatura, era inteligentă şi cultă, dar se temea de jignirile golăneşti ale băieţilor de şcoală, căci avea complexul vârstei. Aşa cum el va avea, de la această rană a părăsirii încolo, complexul stării de orfan. S-a vindecat de el abia într-o sâmbătă, când, apropiindu-se cu pomelnicul de sfântul altar, i-a spus preotului cu (necuvenită) veselie:
-Ştiţi, părinte, sunt douăzeci de ani de când a murit mama. De-atâta vreme sunt orfan şi, iată, am supravieţuit!
– S-o pomenim pe mama! Fiţi binecuvântat.
Surâsul lui se răspândi, cu forţa unei victorii a credinţei, în toată biserica. Nimeni, dintre cei adunaţi în jurul mesei lungi cu colive nu a mai plâns din acel moment. Preotul sluji cu avânt şi iubire nespusă, iar starea consolării, din inima celui care nu se mai simţea orfan, îi învălui pe toţi cei ce pierduseră de curând un suflet drag.
„ Şi-i va fugi durerea, întristarea şi suspinarea…”
La sfârşitul acelei glorioase Sfinte Liturghii, bărbatul de 32 de ani reuşi să-şi spovedească păcatul de moarte, făcut în copilărie. Dar primi canon să o caute pe mătuşă… Toată bucuria i se ofili din cauza acestui canon, de nerealizat, credea el. Cum putuse fi atât de aspru părintele? De ce să-i ceară aşa ceva?!
Căci bărbatul vindecat de curând lucra la o firmă prosperă, avea salariu bun, dar nici vorbă de învoiri. Cu greu obţinuse şi sâmbăta aceasta, pentru pomenirea mamei. Treceau săptămâni şi canonul neîmplinit îi măcina viaţa. I se părea că retrăieşte deznădejdea copilăriei, în fiecare zi care mai trecea. Începea să-l gândească de rău pe părinte: Uite cum îşi ia vindecarea înapoi, pentru un nenorocit de canon! Şi brusc, se hotărî. Luă o pagină şi scrise încet, caligrafic, cererea de învoire. Găsise alternativa. Oricât de păguboasă ar fi fost, prin simplu fapt că exista, ea era salvatoare. Cu douăzeci de ani în urmă, aceasta îi lipsise. Dar era un copil şi, cu adevărat, atunci încercarea fusese prea grea.
-Dacă nu-mi daţi o săptămână de concediu, îmi prezint demisia! îşi informă el aprig directorul.
-Ţi-o dau, surâse acesta. În ce problemă?
Închise ochii şi căută cea mai stupidă minciună, dar acum îşi auzea cu uşurinţă Îngerul: „Ce faci, schimbi lanţul unui păcat iertat, cu altul mai convenabil?!”
-Am de făcut un canon, se auzi spunând, în timp ce directorul îi semna cererea, neatent la răspuns.
Călători îndelung spre oraşul copilăriei şi o găsi pe mătuşă într-un spital. Nu mai putea citi (pasiunea vieţii ei), nici vorbi coerent, căci făcuse un atac cerebral. O luă de mână, o îmbrăţişă, îi făcu o declaraţie de dragoste, apoi o întrebă, în mod repetat:
-Ce-ţi lipseşte, ce-ai vrea să-ţi aduc, Eugenia mea?
Şi la un moment dat, i se păru că ea îi cere, cu deplină limpezime:
-Citeşte-mi!
Luase cu el, ca lectură de drum, Viaţa Sfântului Vasile cel Mare, de Stelianos Papadopoulos. Se aşeză pe scăunel lângă patul ei şi continuă, de la pagina unde aşezase semnul de carte: „Vasile era pentru călugării din jurul Cezareii punctul de referinţă, modelul. În asceză, îl ajungea pe Ioan Botezătorul. Ajunsese să poarte chiar şi noaptea rasă din păr de animale. Astfel se lupta cu moliciunea”.
I-o citi cu răbdare, câtă vreme mătuşa îşi păstra sclipirea înţelegerii, cam un ceas pe zi.
„ A găzduit, pentru un timp mai scurt sau mai lung, copii ai prietenilor săi, la Schitul de pe Iris. Aşadar, în felul său, deşi pustnic, Vasile nu încetase niciodată a fi pedagog. „E necesar ca tinerii creştini să citească şi poeţi elini, filozofi, prozatori, încercând să culeagă – precum albina- ce e bun de la aceştia. » Vasile înţelege poezia lui Homer, ca şi Platon, ca pe o laudă adusă virtuţii. Acelaşi lucru îl constată şi la alţi scriitori: lauda adusă virtuţii. Iată deci că ne sunt folositori, de vreme ce noi, prin excelenţă, ne străduim să dobândim virtuţile.”
Nepotul Eugeniei mergea zilnic la Catedrală, rugându-se cu înfocare:
-Doamne, ajută-mă să nu fiu silit să fac păcatul cel mai urât din lume: s-o părăsesc! Dar ce să fac cu viaţa mea, cu familia, cu serviciul?! Cum să mă împart? Mă vei pedepsi şi pentru neputinţa asta?!
„În fapt, aici suntem puşi în faţa unei teologii a frumuseţii. Vasile aşadar, acest spirit neînduplecat şi auster, Părintele care a fost mai puţin poet decât toţi Părinţii, înţelege adevărul, unit cu frumuseţea. Nu cunoaşte adevăr fără frumuseţe. Cine are adevărul, cum să poată a nu se îngriji de frumuseţea adevărului, de podoaba lui?”
Nu avea acoperire decât pentru o săptămână. În cea de-a zecea zi, spre seară, când el veni s-o îmbrăţişeze cu biletul de tren în buzunar, mătuşa îi surâse:
-Pleci? Lasă-mi cartea, vreau s-o citesc şi eu. Sunt cam în urmă cu lectura.
Îşi revenise! Domnul făcuse pentru el această minune. Întorcându-se cu trenul, prin noapte, Sfântul Vasile îi apăru în vis, cu chip palid şi suferind. Era în veşmânt de ierarh, dar ţinea în mână un instrument vechi de trepanaţie:
-De zece zile lucrez fără odihnă la conexiunile ei cerebrale. De sute de ani sunt fără încetare chemat.
Îşi şterse fruntea cu palma şi dispăru.
-Îţi mulţumesc, doctor fără de arginţi! Ce mă făceam fără tine în călătoria mea?!

Elena Frandeş