„Doamne, n-am om”

Iată, un strigăt de durere coboară din negura vremii, de la Scăldătoarea Vitezda, spre Ierihonul trăirii noastre. Atunci, un înger al Domnului cobora şi mişca apa, iar cel ce intra primul în ea era vindecat de orice neputinţă avea. Acum, vrăjmaşii acestui veac stau printre noi şi tulbură limpezimea minţii şi simţirea inimii noastre, iar cu săgeata ispitei rănesc aproape de moarte trupul şi sufetul celor ce vor să urce de la Ierihonul păcatelor spre Ierusalimul cel ceresc al pocăinţei lor.

                    Celor care mergem la biserică şi citim în Sfânta Scriptură nu ne sunt străine cuvintele de mai sus, căci ele mustesc de o durere răbdată creştineşte. Doamne, Tu ştii că nimic nu e mai întristător pentru om, decât a fi el lipsit de prezenţa şi comuniunea cu alţi oameni. De n-ar fi aşa, nu i-ai fi dat-o lui Adam pe Eva, „ca ajuor al său”. Oare nu tot aşa trebuie înţelese şi cuvintele Mântuitorului: „Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”? (Mt.18,20). Nici chiar pustnicul nu e singur, ci în rostirea rugăciunii sale pentru cei din lume, îi „aduce” lângă el pe toţi fraţii pentru care se roagă. Tatăl din ceruri îi aude rugăciunea, iar fraţii rugătorului îi „simt” rostirea şi îi văd „lucrarea”.

                    Slăbănogul de la Scăldătoarea Vitezda, căci ale lui sunt cuvintele din titlu, avea mulţi oameni pe lângă el, dar nimeni nu era pentru el. Cu îndreptăţire, dar nu fără nădejde a grăit el aceste cuvinte memorabile către Cel Care îl întrebase: „Voieşti să te faci sănătos?”  (In.5, 6). Până când n-a venit pentru el Omul şi Dumnezeul Iisus Hristos, nimănui nu i s-a făcut milă de cel mult răbdător, care de treizeci şi opt de ani aştepta tămăduirea neputinţei sale. Poate, cel fără om a avut momente, în îndelungata lui suferinţă, când s-a gândit că a rămas şi fără Milostivul Dumnezeu. Dar starea lui de îndoială a fost însoţită de prezenţa credinţei şi a nădejdii că îi va veni ajutor de undeva. Şi aşa a şi fost. Nu ajutorul omului, la tulburarea apei de către îngerul trimis, a adus vindecare slăbănogului, ci tocmai Videcătorul lumii s-a apropiat de el şi i-a zis: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă” (In.5, 8).

                    Cuvintele acestea, cu rost mântuitor, au fost ca o făclie în întunericul aşteptării şi dorinţei sale, neîmplinite până atunci. Domnul Iisus putea da gând bun unuia de lângă el, să-l ajute să ajungă primul în apa tulburată de înger, dar alta a fost voia Lui. Domnul a vrut ca cititorii Sfintei Sale Evanghelii să sporească în pocăinţă, în credinţă şi în recunoştinţă, în urma dialogului dintre El şi cel vindecat.

                    Într-o altă pericopă evanghelică, Domnul Iisus ne arată graba şi nepăsarea unora, şi mila altuia (Lc.10, 30-37). Preotul şi levitul erau grăbiţi; avea fiecare problemele sale; timpul pentru milă şi ajutor îl „furase” cineva de la ei. Însă un samarinean, socotit „vrăjmaşul” celui rănit, a procedat contrar aşteptărilor. El a crezut că e mai de preţ „lucrarea milei” pentru cel găsit aproape mort, decât punctualitatea sosirii sale la locul dorit. Samarineanului i s-a ivit ocazia să-şi arate virtutea creştină, deşi era dintre „păgâni”, drept pentru care a fost dat, învăţătorului de lege, ca exemplu de urmat: „Mergi şi fă şi tu asemenea” (Lc.10, 37). În această pericopă găsim trei categorii de „relaţie” umană: om împotriva omului; om pe lângă om; om pentru om.

                    În multe împrejurări putem fi şi noi exemple de urmat, fugind de primele două categorii spre cea de a treia: om pentru om! A folosi cilpa dată de Bunul şi Milostivul Dumnezeu pentru a face binele, e tocmai ceea ce bucură Cerul şi pamântul.

                    Aşa precum atunci, samarinreanul milostiv a avut grijă de cel lăsat de tâlharii acelor locuri, pe jumătate viu, pe jumătate mort, şi l-a dus la un han, spre tămăduire trupească, tot aşa acum, Nazarineanul Cel mult milostiv şi iertător coboară la noi, la cei răniţi de „tâlharii” acestui veac, să ne ducă la spitalul duhovnicesc al Bisericii Sale, spre tămăduire sufletească, îndemnându-ne să ne împărtăşim cu Sfântul Său Trup şi cu Scumpul Său Sânge, spre viaţă veşnică.

Iosif  Badiu