Dragostea pentru animale
Share
Tuturor ne sunt dragi animalele, chiar daca de unele ne este teama. In copilarie ne-am jucat cu ele si poate si acum ne mai luptam cu ispita de atunci. Nu uitam totusi ca Sfantul Siluan Athonitul (despre care nu se poate spune ca nu iubea creatia lui Dumnezeu, din moment ce se intrista pentru ruperea fara motiv a florilor) ne-a invatat ca nu trebuie nici sa vorbim cu animalele, caci ne coboram astfel la treapta lor de necuvantatoare. In lipsa comuniunii ramane ca dragostea sa imbrace haina milei.
Ne e mila pentru ca, nevinovate fiind, sufera si ele stricaciunea intregii creatii ca urmare a pacatului originar. Ne e mila apoi pentru ca omul cazut, rupt de relatia cu intreaga creatie, se poarta cum nu s-ar cuveni si cu animalele. Ne e mila cand omul sarac le face pe bietele necuvantatoare partase la saracia lui, intretinandu-le necorespunzator, asuprindu-le pentru neputintele lor, dar si cand omul bogat le creste in conditii de rasfat. De multe ori ne incearca, in asemenea imprejurari, un sentiment de revolta. Cum se cuvine de fapt a ne purta cu aceste creaturi ale regnului animal? Mai intai cu respectul pe care-l datoram fiecarei parti a lucrarii unui Creator Care a asezat in fiecare aspect adus la existenta o ratiune de a fi, in baza careia la sfarsitul creatiei „toate erau bune foarte” (Facere 1, 31). Apoi, cu grija fata de un dar, caci toate au fost facute si daruite spre stapanire omului, si pretuind darul, trebuie, prin recunostinta pentru el, sa ajungem a-L iubi m ai mult pe Daruitor. Dispretuind darul, L-am putea mahni pe Cel Care daruieste. In sfarsit, sa nu neglijam ratiunea fixata de Dumnezeu existentei lor, dandu-le alta intrebuintare.
