Dreptul la fericire nealterată
Share
Omul se tulbură prea des din cauza intrigilor, în loc să caute liniștea și odihna sfinților. Scriitorul american Frank Norris consideră că fiecare om are dreptul esențial de a cunoaște adevărul eliberator, odihnitor și mântuitor, are dreptul să dorească să obțină o fericire nealterată. Acest adevăr este legat de singura frumusețe care nu se învechește. Neadevărul, nefericirea și neliniștea țin de ordinea schimbătoare, efemeră și limitată a lucrurilor*. Degradarea morală va atrage întotdeauna tragedii inevitabile. Fără adevărul sfinților, țara libertății devine Țara Dolarilor.
Dacă Frank Norris s-a născut pe 5 martie 1870, 39 de ani mai târziu s-a născut, tot pe 5 martie, Alexandru Gregorian, cel care a fondat revista Sfarmă-Piatră și a lucrat apoi la Radio Europa Liberă. Alexandru Gregorian publică, în exil, o extraordinară carte de trăire creștină**. Omul are dreptul la fericire, dar – fără crezământ – această țintă este intangibilă. Scrie despre îngeri și despre minunea relatată de către aceștia: Iisus este la noi în sat, este la noi în cătun, tăcut! Opera scriitorului poate fi numită Psalmii smereniei: Scăpărând scântei în mine,/ Tu m-asemuieşti cu Tine. În țara unde nu-i Crăciun, nu sunt nici viori, ci numai ură. În satul unde nu se aude nici un acatist este numai vaiet.
Marea dilemă a poetului Radu Stanca (Nu mă întreba de ce mă înspăimântă frunzele***) nu este deloc complicată. Citind Frunzele (Elegie de toamnă), vedem mult romantism, dar și frica de final. Orice iubire care știe că nu mai poate dura mult se alterează singură, se erodează. Sentimentul precarității poate atinge cote obsedante, fără un antidot împotriva scurgerii timpului, fără un leac al nemuririi. Frica de moarte nu se vindecă prin negare (închid geamul, să nu mai văd), ci doar prin credința în Cel ce învinge moartea și readuce primăvara fără sfârșit. Dragostea este salvarea: La început a fost sărutul, zice Radu Stanca, în Biblică. Este sărutul care sfințește văzduhul: dragostea creează lumi noi, nebănuite. Omul nu mai privește zadarnic înapoi (cu o nostalgie pătimașă), ci merge în tandem spre vechiul ulm, într-un urcuș permanent, sus pe culme.
Un necredincios nu se cunoaște pe sine. Poate avea melancolia credinței, poate fi tentat de un progres spre fericire, dar necunoașterea de sine îi alterează șansele, scrie Pier Paolo Pasolini, în The Ragazzi. Necredința duce la un pesimism feroce: omul nu mai speră, renunță la libertate și devine sclavul propriilor iluzii. Blocat în infern, ura domină și îndoiala produce mari suferințe. Lipsa de sens duhovnicesc îl face pe om și mai orb și mai buimac și mai confuz. Fără dragoste, omul nu poate scăpa de sentimentul de vină, nu poate fi amnistiat, deci, își va executa pedeapsa.
Fericirea este adesea confundată. Uneori, căutând fericirea, omul nu știe – de fapt – ce caută. Vrea să locuiască în Țara Dolarilor, să nu mai vină toamna, dar se satură și de acestea și nu simte o stare de mulțumire sufletească deplină, nu și-a îndeplinit năzuințele inițiale. Este convins că trebuie să existe mai mult decât atât și pornește în căutarea fericirii tainice. Nu se mulțumește cu temele de conversație și explorează realitatea tainică.
Niciodată nu este prea târziu să fi fericit. Redescoperind inocența, omul poate avea o copilărie fericită. Nu este foarte complicat să găsești fericirea, dar este mai dificil să nu trăiești complicat. În simplitate, omul se apropie de fericire. Fericirea vine din renunțare (la tot ce e rău, la tot ce ne desparte de Cel cu care vrem să ne unim). Dar omul renunță greu la metehne și pricepe cu dificultate simplitatea. Grijile multe poate nu sunt foarte rele, dar este suficient că sunt multe, sufocante. Fericitul renunță la toate și se încredințează în grija divină.
Nefericirea este o eroare, recalculăm și corectăm. Prin rugăciune, Dumnezeu ne descoperă cum putem găsi fericirea: dragoste caritativă. Fericirea se naște numai din dragoste.
_____________
*Frank Norris, McTeague, Signet Classics, San Francisco, 2003.
**Alexandru Gregorian, În creștetul luminii, Asociația Culturală Hispano-Română, Salamanca, 1985.
***Radu Stanca, 111 cele mai frumoase poezii, Editura Nemira, Bucure;ti, 2016.
Stimate Domnule Razvan Bucuroiu,
Hristos a Inviat!
Citindu-va si acest editorial, ca de altfel toate editorialele semnate de dumneavoastra, vreau sa va felicit pentru cateva lucruri semnalate in el si sa va raspund, in felul meu, intrebarilor si framantarilor dumneavoastra, altminteri, sincere, corecte si oneste, fapt ce va acrediteaza statutul unui formator de opinie pe masura!…
In primul rand, Domnule Bucuroiu, dumneavoastra stiti foarte bine ca, pentru a trata o boala, trebuie sa-i cunosti foarte bine simptomatica, istoria si forma ei de manifestare, nu mai zic de consecintele sau urmarile ei, ori, in conditiile date, noi, oamenii mileniului trei, vietuitori pe aceste meleaguri, in aceste vremuri, da, suntem foarte schimbati si schimbatori, fiindca suntem foarte nestatornici sau instabili!…
Ne lipsesc cateva principii si valori esentiale, sau, daca nu ne lipsesc, cel putin, sunt amortite de-a binelea!…
Precizez faptul ca, atunci cand invoc toate aceste lipsuri, ma gandesc si ma refer la masele de oameni – toti membri ai acestui popor si fii ai acestui neam, nu la insulele/nucleele de oameni onesti, cinstiti, drepti, corecti si verticali care alcatuiesc Romania profunda, aceea, inca neconfiscata ori speculata!…
In rest, ne lipseste curajul – acela solidar, constant si asumat!…
Ne lipseste dreptatea, corectitudinea si onestitatea, aceea consistenta, suficienta si eficienta!…
Ne (mai) lipseste capacitatea de reactie si atitudine, aceea substantiala, ferma si categorica!…
Ne comportam, in mare parte, ca niste indivizi (iar nu persoane) vesnic traumatizate si permanent frustrate ori complexate!…
Avem/manifestam, de foarte multe ori, un comportament schizoidal, pornit dintr-o minte fracturata si dintr-o inima impietrita!…
In toata aceasta manifestara schizofrenica jucam un rol ieftin intr-o piesa teatrala sau cinematografica absolut derizorie, ridicola si penibila!…
Nu mai vorbesc de felul ipocrit si modul fatarnic in care ne raportam: la Dumnezeu, la semenii nostri si (chiar) la noi insine!…
In atare conditii sau context, Domnule Bucuroiu, vin sa va intreb, odata cu dumneavoastra: cum de am ajuns aici, de ce am ajuns noi aici, de ce suntem noi, acum, aici?!…
Si va raspund, cu toata asumarea, sinceritatea si responsabilitatea, Stimate Domnule Bucuroiu: numai din cauza noastra, a tuturor!…
Fiindca suntem, prea multi lasi in aceasta tara, caci, in exodul celor patru milioane de romani, plecati pe toate meridianele lumii si ale pamantului, nu au plecat lasii, puturosii, smecherii, marlanii, badaranii, grosolanii, escrocii si mitocanii. Acestia toti, in marea lor majoritate, au ramas aici, acasa, insa, din nefericire, din tara ne-au plecat olimpicii, intelectualii de rasa, specialistii, medicii, profesorii si inginerii cei mai buni!…
Dincolo de faptul ca suntem lasi, mai suntem si, vesnic flamanzi si, niciodata, satui, caci, altminteri, cum se explica faptul ca aceasta tara a devenit o mare piata de desfacere, ca avem supermarkete la fiecare capat sau colt de strada, mereu aglomerate, de unde ies „fericitii” consumatori cu sacosele pline, ticsite de produse de mana a doua, confectionate din plastic, pe vapor!…
In alta ordine de idei, vin, aici si acum, sa va intreb, cand ne mai comportam noi, intr-un grup, unitar si solidar iar nu solitar, cand mai actionam noi in echipa, in afara faptului cand avem unele reactii, altminteri, salutare, dar ocazionale si trecatoare, in Piata Victoriei, in fata Guvernului sau a Parlamentului!…
Unde este reactia, inteligenta, strategica si concertata a acestei natiuni, una durabila, trainica si stabila!…
Unde este atitudinea noastra crestina autentica, nu cea de duminica si sarbatori, de Pasti si de Craciun, de hramuri si pelerinaje, ci aceea organica si fiintiala, aceea a Sfintilor, Parintilor, Mosilor si Stramosilor nostri, nu aceea de catifea si de plus, nefiind vorba aici de una barbara si grosolana, ci aceea inteligenta si inteleapta, producatoare de gesturi, fapte demne si atitudini marete!…
Unde sau cand putem vorbi, in ultimii 28 de anii, de o coalizare pe termen lung care sa vizeze niste obiective, scopuri si idealuri absolut si reciproc avantajoase pentru noi, toti, ca tara, neam si popor, ceva demn de urmat ca pilda si exemplu, de aplaudat si felicitat de catre toata lumea!…
Suntem in anul centenar cand vin sa va intreb: Avem un proiect de tara si, daca da, care este acela si unde sta ascuns, de ce nu il stim cu totii, ca autostrazi nu avem, infrastructura nu avem, spitale ne (mai) trebuie, scolile, mai ales in unele zone rurale, sunt si nu sunt!…
In contextul acestui an special – centenar, ce ne-am propus noi, ca tara, ca neam, ca popor, ca afara de binecuvantatul demers al sfintirii/inaugurarii sau consacrarii Catedralei Mantuirii Neamului, singurul proiect, existent, viabil, durabil si derulabil, altminteri atat de ponegrit, contestat si haituit, nu mai avem nimic, de parca am astepta sfarsitul, implacabil, al lumii!…
Ce facem cu situatia demografica a acestei tari, ca, cu cea democratica ne-am lamurit?!…
Care este semnalul de alarma S.O.S.-ul, ca tara, neam si natiune?!…
Maramuresenii, pe care dumneavoastra ii cunoasteti atat de bine, au o vorba: ca sa faci o treaba buna trebuie sa ai si cu cine si cu ce!…
Noi, cu cine ne apucam sa (mai) urnim tara asta din intepenirea si cramponarea in care se afla, Domnule Bucuroiu, cu care clasa sociala sau intelectuala: cu tinerii demotivati si nedeterminati, cu adultii prinsi in marasmul problemelor zilnice, cotidiene, deloc putine si deloc usoare, vesnic stresati si preocupati de soarta lor pentru ziua de maine, cu batranii si pensionarii lamentati si resemnati si cu ce: cu care surse, cu ce resurse, alea furate, instrainate, cumparate si vandute?!…
In concluzie, Stimate Domnule Bucuroiu, eu unul, daca imi este permis si ingaduit, vin cu cateva propuneri, recomandari si sugestii palpabile, facand trimitere si apel la (re)intoarcerea si (re)desteptarea noastra, la (re)activarea mintii ori a spiritului nostru, aceea de pe urma si, mai ales, la intoarcerea noastra, sincera, asumata si responsabila, cu fata, inima si (cu) mintea noastra, cu viata si cu purtarea noastra la Dumnezeu – Singurul Care ne (mai) poate salva si Care ne-a purtat, si pana acum, continuu, de grija, caci, altfel, era si va fi vai si-amar de noi!…
Insa toate acestea, ca mase, ma refer, sa le facem intr-un mod foarte sincer, sustinut si concret!…
Nu vorbe, nu iluzii, nu povesti!…
Fapte, Domnule Bucuroiu, fapte in fata carora sa se sperie si sa se cutremure toti acesti indivizi care ne conduc, ca pe o turma buimaca, dezorganizata si dezorientata!…
Pentru aceasta este nevoie de post, de rugaciune, de o articulare/altoire adevarata si reala, a vietii noastre, pe invatatura divina, hristica, scripturistica, evanghelica si patristica!…
Altfel, Domnule Bucuroiu, „ratacirea de pe urma va fi mai rea decat cea dintai!”…
Si, mai trebuie inca ceva: sa nu mai toleram atata mizerie, atata pacat, viciu si patima, altfel spus: sa iubim, cu dragoste, intelegere, compasiune si mila, pacatosul dar sa uram pacatul, ori, noi, de foarte multe ori, procedam exact invers, relativizand pacatul si urmarile sau consecintele negative si nefaste ale acestuia!…
Sa amendam/sa sanctionam derapajele, mai ales cele facute cu rea credinta, cu premeditare adica sa apostrofam ticalosiile acestui veac, cu curaj, cu determinare si (cu) fermitate, avand izvorul curajului in Iisus Hristos, Care, atunci si acolo, cand si unde a fost cazul, a mustrat, a certat, punand mana chiar si pe bici, spre a nu lasa, nici noi, sa fie transformata tara musatinilor, cantucuzinilor, basarabilor si brancovenilor in „pestera de talhari” sau in colonie de sclavi, (post)moderni, contemporani!…
In incheiere, Stimate Domnule Bucuroiu, va voi recunoaste si marturisi inca un lucru: Noi, pana nu vom (re)deveni uniti, demni, altruisti si solidari, in momentele de cumpana si incercare, in situatiile critice, sensibile si delicate ale acestei natiuni, nu vom putea realiza nimic durabil, trainic si rezistent, absolut nimic!…
Aici este marea noastra problema, pe care nu o va putea rezolva nimeni altcineva, afara de noi, fapt ce sta in puterea, datoria si obligatia noastra, crestina, etica, civica si morala: consolidarea unitatii noastre, afirmarea identitatii noastre si apararea demnitatii noastre!…
Sa ne aducem aminte de faptul ca tatal minciunii este tatal dezbinarii, ca el imparte, desparte si stapaneste dar ca, Tatal nostru este (doar) cel ceresc si vesnic, fara de Care noi nu putem face nimic!…
Iar daca ma intrebati, ce cuvant sa le adresam celor care si-au batut sau inca isi mai bat joc de aceasta tara: sa nu uite ca este sau va fi „dupa fapta si rasplata” iar, la urma, o dreapta judecata!…
Sa stam stramb, dar sa judecam si sa actionam drept, altminteri, „vai de cel prin care vine sminteala”, faradelegea, durerea, necazul si boala, nu mai zic de pacat, „a carei plata este moartea”!…
Neamului/poporului acestuia, trei lucruri, ii trebuie, Domnule Bucuroiu, precum omului, si anume: Sa-si stie locul – Identitatea, sa-si implineasca datoria – Unitatea si sa aibe rabdare – Dreptatea!…
Si, nu in ultimul rand, sa se lupte, pentru Dreptate si Adevar iar „Adevarul ne va face liberi!”…
Stelian Gombos