LOADING

Type to search

Duhovnicul şi aproapele meu

Ortodoxie si traire

Duhovnicul şi aproapele meu

Share

Îmi aduc aminte cu oarecare strângere de inimă de prima spovedanie a mea la părintele D, cuviosul.

 

După ce m-a primit căci m-am dus în ajunul unei mari sărbători şi m-a întrebat cele de cuviinţă: de unde vin, dacă m-am mai spovedit etc. m-a invitat în chilie şi punându-mi pe cap epitrahilul a început să-mi citească rugăciunile celui ce se mărturiseşte îndemnându-mă:

”Iată,fiică ,Hristos stă nevăzut primind mărturisirea ta cea cu umilinţă”.

 

Am început bineînţeles cu ce mă durea mai tare (venisem eu să-mi spun păcatele dar în acelaşi timp şi pe ale celorlalţi ca să mă dezvinovăţesc)şi la un moment dat m-am surprins gesticulând sub epitrahil.

Părintele se uita şi dumnealui la mine cu o expresie pe care n-am s-o uit şi probabil că gândea ceva în legătură cu asta că , bietul, era foarte contrariat nu atât de ceea ce-i spuneam cât, mai ales, de modul extensiv în care o făceam.

Nu mi-a dat canon,nu m-a contrazis, nu m-a certat spre nedumerirea mea, m-a lăsat aşa ca să mă liniştesc îndemnându-mă să merg la biserică să mă rog,etc.

 

Ulterior mă mai întreba ceva şi de fiecare dată eram uimită dar şi încântată de modul cum reuşea să mă determine să-mi spăl păcatele.

Dacă făceam ceva rău zile în şir îmi reproşam ironizându-mă singură:

”Na,să te văd acum,deşteapto cum ai să dai ochi cu părintele!”

 

Dar părintele doar ofta uşor, îmi citea rugăciunea de dezlegare şi iar îmi recomanda sau îmi dăruia o carte din care să citesc şi să văd eu cam în ce ape mă scald.

Nu reuşesc să merg prea des la cuvioşia sa dar când ajung mă primeşte cu drag, mă binecuvintează şi mă face din nou să simt că sunt cea mai mare păcătoasă.

”Uite,săracul,dacă ar şti ce am să-i spun!”

 

De oriunde ar fi (poate l-am deranjat de la puţinele momente de odihnă, sau de la lucru în grădină, de la biserică) obosit, flămând vine şi mă primeşte ca pe cel mai de seamă oaspete.

Şi nu spun cât de drag îmi este când mi se adresează:

”Domnul Iisus Hristos cu al Său har şi cu a Sa iubire de oameni să-ţi dea ţie fiică duhovnicească iertare de păcate iar eu duhovnicul tău…”

 

De aceea mă ruşinez şi mă cert dinainte atunci când, furată de împrejurări, cad în ispită şi supăr pe cineva pentru că nu vreau să-l mâhnesc pe părintele şi nici pe Hristos.

 

“Mergeţi la maica stareţă şi rugaţi-o să vă lase să dormiţi noaptea asta în mânăstire”, mi-a spus atunci şi aşa am ajuns la căsuţa maicii Paisia cu care am rămas prietenă.

 

Cât de recunoscător era “cel căzut între tâlhari” dar şi câtă încredere şi credinţă poţi să ai ca să primeşti pe cineva străin,necunoscut şi să dormi cu el sub acelaşi acoperiş!

Maica mi-a dat o băsmăluţă albă ca să-mi pun pe cap deoarece odaia  era cam rece şi după cum spunea ea, femeile nu trebuie să doarmă cu capul descoperit.

 

Căci eu nu-mi luasem nimic de uz personal  atunci când am plecat val-vârtej de acasă decât numai ceea ce se obişnuieşte să duci la mânăstire.

Şi-mi aduc aminte cum îşi strângea mama părul într-o işmăcică (o băsmăluţă cu care se legau pruncii pe cap şi pe sub braţe) şi dormea cu ea  noaptea. Îi era ruşine până şi în intimitate să-şi arate podoabele.

 

Întotdeauna mi-au plăcut chiliile monahilor.

 

Îmi plac scoarţele vechi şi preşurile de pe jos care parcă te încălzesc atunci când păşeşti pe ele.

Şi simplitatea, curăţenia, amestecul de cărţi, candele, veşminte, mirosul.

 

Îmi plac icoanele aşezate una lângă alta pe peretele de la răsărit cu sfinţi privind spre tine cu blândeţe şi bunăvoinţă de parcă simplul fapt că ai intrat acolo îţi dă dreptul de a te numi prietenul lor.

În seara aceea am mâncat pâine uscată şi am băut apă din fântână dar am dormit surprinzător de bine.

Aşa am văzut puţin din viaţa în mânăstire.

 

Oricât ar fi de bătrâni,bolnavi sau obosiţi monahii se roagă.

 

Stau aşa cum pot: în genunchi, în picioare ,întinşi în pat, în cârje, rezemaţi şi se roagă în chiliile lor.

 

Altfel nici n-ar putea pentru că rugăciunea face parte din însăşi viaţa lor.

Tu dormi, ai uitat poate unde te afli, somnul ţi-a alungat pentru o clipă neliniştile şi durerea, sufletul şi trupul tău se odihneşte

Monahii au altă modalitate de a se odihni.

 

Tot ce fac se află sub atenta grijă de a nu păcătui şi de a nu-L întrista pe Hristos.

De la El cer şi odihna cea mântuitoare şi răbdarea şi credinţa şi tot darul desăvârşit.

 

Se pregătesc să-L primească pe Hristos în cămara cea tainică a inimii ca să aibă şi El unde să-Şi plece capul. 

Binecuvintează, Doamne,  pe toţi cuvioşii Tăi şi pe părintele, duhovnicul meu!

 

 

 

Tudora Luca

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *