Dumnezeu rugandu-Se

Este greu să ne imaginăm ce ar fi lumea fără rugăciune. Oare ar mai fi?!

Este şi mai greu, trebuie să recunoaştem, să-L vedem pe Dumnezeu rugându-Se. Şi totuşi…Dumnezeu Se roagă! Iisus Hristos este Dumnezeul rugăciunii. Este Fiul care Se roagă Tatălui. Uneori în genunchi. Alteori cu mâinile încrucişate. Totdeauna ridicând ochii Săi la cer. Niciodată la pământ.

Din pericopa evanghelică a acestei Duminici, înţelegem existenţa câtorva trepte în ceea ce numim îndeobşte realitatea rugăciunii.

• prima treaptă ar fi cea a timpului

nu am timp să exist/ întru tot ce nu vine şi sunt/ şi nu sunt decât o palmă de cer/ ce a curs şi-a umplut/ cutele unei frunţi de pământ. Să nu ai timp să exişti întru tot ce nu vine şi eşti – defineşte starea de trezvie. Şi vine ceasul. Adică a venit ceasul preaslăvirii. Tatăl şi Fiul Se preaslăvesc.

Preaslăvirea este durata de dincolo de orice timp, din vecinătatea veşniciei. Preaslăvirea este starea de stăpânire peste tot trupul pentru viaţa cea veşnică. Sfântul Apostol Pavel afirmă că trupul este pentru Domnul şi Domnul este pentru trup (Gal. 6, 13).

• a doua treaptă ar fi cea a cunoaşterii

Când ai ieşit din robia timpului începi să cunoşti. Ochii inimii tale se deschid spre ceruri şi vezi folosul rugăciunii şi al cuvintelor (Marc Ascetul). Începi să ai ochiul neîmprăştiat, să te lepezi de trup şi chiar de suflet, să trăieşti prin minte (Evagric Monahul). În clipa în care L-ai cunoscut pe Tatăl ceresc – singur şi adevărat Dumnezeu şi pe Iisus Hristos – înţelegi ce este viaţa veşnică.

Păzind Cuvântul lui Dumnezeu, devii OM. Noi, oamenii, avem extraordinara şansă de a fi, prin rugăciune, prin liturghie (ce altceva ar putea fi rugăciunea), păzitori ai Cuvântului lui Dumnezeu, ai lui Iisus Hristos.

Om se numeşte cel ce îngăduie să fie îndreptat – spune Sfântul Antonie cel Mare. Nu există altă cale de îndreptare în afara Euharistiei. Prin împărtăşanie, de la păzitor al lui Hristos devii purtător de Hristos.

Dumnezeu rugându-Se, – iată permanenta liturghie care ţine pământul, îl ţine să nu cadă pe cer, altfel l-ar întina atât de mult încât n-ai mai şti unde este iadul şi unde este raiul…

Nimic nu poate omul preţui mai mult decât cuvântul. Cuvântul de la talpa existenţei: La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.

Tot Sfântul Antonie cel Mare spune că sufletul se află în lume fiind născut, iar mintea este mai presus de lume fiind nenăscută. Între suflet şi minte pendulează Rugăciunea.

Ne aflăm în faţa unui mare pericol: dacă în rugăciune preţuim mai mult cuvintele decât Cuvântul, acelea devin vorbe, iar noi nişte simpli ţipători.

* a treia treaptă ar fi cea a deplinătăţii Bucuriei

Aceasta nu poate fi exprimată prin cuvinte, nici cuprinsă prin cugetări.

Deplinătatea Bucuriei nu este altceva decât primirea focului care învaţă şi arată limpede, prin Rugăciune, calea spre veşnicie.

Dumnezeu să ne ajute!

Preot Sever Negrescu

“Fărămituri de cuvinte: lecturi evanghelice pentru duminici”, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007