E de ajuns că aparținem lui Hristos

Dacă Dumnezeu ne-a ales, nu trebuie să ne mai dea munți și orașe, este de ajuns că îi aparținem Lui. Suntem ai lui Hristos Dumnezeu, singurul Care nu a fost văzut niciodată zbierând, singurul care zâmbea când ceilalți s-ar fi încruntat, singurul Care se duce la toți cei de care ceilalți fug. Chiar dacă lumea este adormită, ea încă visează la Mesia, nu și-a pierdut speranța. Este încurajarea făcută de către scriitorul Emil Ludwig, în cartea sa, Fiul Omului. Aplicația este practică: cu toate că trăim într-o lume plină de înșelătorii, să fim neșantajabili, incoruptibili.

Șantierul mântuirii

Domnul se va îngriji de noi și ne va cerceta (Iezechiel 34, 11). Mântuirea începe cu iubirea lui Dumnezeu. Noi ascultăm glasul Lui, Îl recunoaștem și mergem după El, Îl urmăm oriunde. Hristos ne dăruiește viață veșnică și nimeni nu ne va smulge din mâna Lui (Ioan 10, 25-29). Mulți dintre ai Săi au refuzat să Îl primească (Ioan 1, 11), neștiind ce pierd. Dacă ar fi știut, nu L-ar fi respins nici unul. Cei care L-au rejectat aveau doar alte așteptări, erau hipnotizați în așteptarea unui Războinic răzbunător, neînțelegând că Dumnezeu este iubire, pace și bucurie, nu ură (față de alte neamuri), război și harță.

E suficient că Hristos este Mântuitorul nostru (Galateni 3, 26-29), că lupta decisivă s-a dat deja. Noi trebuie doar să alegem tabăra învingătorilor. Hristos ne-a salvat de iad, deci, nu avem motive de frică (nici de boală, nici de sărăcie, nici de moarte). Toate le facem doar spre slava Lui. Ne este de ajuns harul Lui, nu mai avem nevoie de mărunțișurile lumii. Biserica este Familia Lui, din care și noi facem parte, nefiind aventurieri sau adulterini clandestini. Relația de fidelitate este garanția iertării noastre. Deși suntem pașnici, suntem triumfători: sărbătorim zdrobirea morții. Triumfăm împreună cu Hristos. El nu este deloc egoist, nu vrea să se bucure singur de victorie, vrea să împartă veșnicia cu noi și asta chiar ne e de ajuns.

Datoria noastră nu este să creăm scopul Bisericii, ci să Îl descoperim pe cel menit de Capul ei, Hristos. Totul se rezumă la iubire (sinceră, dezinteresată, totală). Noi Îl iubim pe Dumnezeu pentru ceea ce este El (iubire desăvârșită), nu doar pentru că face minuni în viața noastră. Scopul principal este răspândirea iubirii într-o lume plină de ură. Acest aspect se realizează prin slujire. Dumnezeu ne dă putere să slujim pe semeni, doar să ne dorim să ne angajăm în Lucrare. Noi toți existăm în Biserică pentru a sluji semenilor, pentru a-L cerceta pe Hristos bolnav, gol, flămând, întemnițat sau însetat. Și să nu uităm că scopul nostru este facilitarea accesului tuturor la Evanghelie. Prin viețile noastre, suntem predici vii despre Hristos.

Realitatea veșnică este clară, doar abordările noastre diferite ne încețoșează. Câtă vreme omul neagă păcatul, refuză harul, neputând ajunge singur la despătimire. Este evident că acceptarea Adevărului în persoana lui Hristos este eliberarea, salvarea, mântuirea. Pocăința înseamnă raportarea corectă, smerită, la aceeași realitate. Nu se schimbă realitatea, ci perspectiva: nu vezi totul întunecat, ci luminos. Destinația finală nu mai e infernul, ci raiul. Câtă vreme mărturisești că aparții lui Hristos, El nu se va dezice de tine niciodată, doar tu să nu Îl trădezi.

E de ajuns că Hristos alungă demonii din noi! Cât de cutremurătoare sunt exorcizările… Hristos vindecă (salvează) atât de mulți demonizați! De ce credeți că vin mai mult oamenii la Hristos: să se vindece sau să asculte învățătura Lui?! Cei însănătoșiți împlinesc deja crezul bazal: Nu vă adunați comori pe pământ, unde tâlharii le fură! Nu furați cot la cot cu tâlharii! Nu fiți tâlhari! Iar auditoriul din Capernaum, Betsaida, Tiberias, Cana sau Tabor credea acest mesaj, deoarece Galileea era plină de tâlhari. Și apostolii înțeleg, toți sunt din Galileea. Cu o singură excepție, Iuda din Iskariot, mai la sud.

E suficient să pricepem că Hristos nu a venit să fie servit! Că El a ales să trăiască departe de agitația epocii. Că El nu este un personaj iritant pentru un ascultător bine intenționat. Că doar cei prea încrezuți în ei înșiși se simt amenințați. Că fiecare vindecare este imaginea lumii care – cu glas tremurător – imploră mântuirea. Deși Hristos le spune oamenilor că Împărăția Cerurilor este înlăuntrul lor, ei nu se gândesc decât cum să Îl aresteze, să scape de El, să nu mai fie incomodați de vorbele lui (moștenirea se va lua de la ei, curtezanele intră înaintea lor în rai…). Dar nu găsesc nimic condamnabil, decât faptul că discipolii se așează la masă fără să se spele pe mâini (deși galileenii se spălau obligatoriu doar la mesele de ritual, nu și la cele casnice). În lipsă de alte probe, insistă pe aceste detalii, arătând doar reaua lor intenție.

E de ajuns cât sânge a curs în Siria! Ne rugăm pentru pacea lumii… Cu fiecare Pavecerniță, înaintăm spre înviere. E de ajuns cât ai fost mințit, acceptă Adevărul, Hristos (doar dacă vrei libertate și nu îți săruți lanțurile sclaviei și lași pe alții – aliații -să te elibereze). E suficient cât te-au prostit oamenii, pune-ți încrederea în Dumnezeu! E de ajuns învierea, care învinge puterea iadului. Ce am putea vrea mai mult, câtă vreme Hristos ne-a dat deja totul? E suficient că Hristos a murit pe Cruce ca noi să ne schimbăm mintea, comportamentul, viața, atitudinea și – în final – destinația veșnică. Trebuie să pierzi de bună voie moștenirea lumii, ca să fii moștenitor al Raiului. Nu poți moșteni de două ori, două lucruri opuse. Te contrazici, ai vrea și lumea și raiul….(nu se poate). Ori ori. E de ajuns raiul, crede-L pe cuvânt pe Cuvântul veșnic.E de ajuns că totul se înseninează! Întunecarea dispare prin afirmația decisivă: Tu ești Mesia, Iisuse al Meu! Dușmanii mărunți și josnici nu vor birui niciodată puterea Ta! Degeaba își dau coate iscoditor scepticii de veacuri… E suficient că nimic nu ne lipsește când suntem împreună cu Hristos! E de ajuns povața că tulburarea de moarte dispare prin priveghere, precum în Ghețimani oarecând. E de ajuns cât ai păcătuit, poți să te oprești… E de ajuns să crezi în înviere și să o dorești zi de zi… E de ajuns să te lași găsit de El! E de ajuns să îți pui sabia înapoi în teacă (mai mult decât să nu fi fan Arsenal, să nu fi deloc violent, să nu uzezi de nici o armă), să fii pașnic, blând, răbdător, plin de iubire și de compasiune.

E suficient că Hristos încă nu și-a pierdut răbdarea în fața îndărătniciei noastre, o obrăzniciei noastre. Dar ar trebui să ne fie rușine, chiar dacă nu ne ceartă. E de ajuns cât ne-am jucat, acum e vremea să muncim. A fost suficientă pauza. E de ajuns cât am tastat, putem îndoi genunchii.

Adevărul iasă la iveală. Hristos nu doar se ridică în picioare să zică Prezent! Hristos se ridică din morți. Hristos cheamă. Hristos adună. Hristos dăruiește. Hristos transformă. Biserica poate fi recunoscută doar în rugăciune către Hristos. Hristos ia rugăciunea noastră – nearticulată și egoistă – o curăță și o preface în rugăciunea Lui înaintea Tatălui. Această rugăciune este calea divină de a ne transforma gândirea.

Să nu uităm că ne adunăm în numele lui Hristos, că vestim Realitatea de dincolo de istorie. Hristos ne cheamă pe toți să ne alăturăm pe această Cale. Cea mai mare contribuție pe care Biserica lui Hristos o poate aduce noii ordini morale este să fie ea însăși o nouă ordine morală. Este vorba despre transpunerea Împărăției Lui pe pământ.

Hristos încă cheamă discipoli și le cere aceeași râvnă. Prin Hristos, Tatăl ne-a primit în Familia Lui ca fii, nu ca slugi. Hristos ne susține în viață dăruindu-Se ca hrană nouă. Suntem într-o misiune importantă, dar nu este misiunea noastră. Este misiunea Tatălui, realizată prin trimiterea Fiului. Răspunsul divin pentru păcătoși este reconcilierea. Încă învățăm gramatica mântuirii. Hristos îi va răsplăti pe toți cei ce L-au așteptat. Credința în Hristos este combustibilul misiunii noastre pe acest pământ.

Încă învățăm gramatica mântuirii[1]. Hristos îi va răsplăti pe toți cei ce L-au așteptat[2]. Credința în Hristos este combustibilul misiunii noastre pe acest pământ. Cea mai mare lipsă nu poate fi decât lipsa lui Hristos. Fără Hristos, omul este total pierdut. Fără Hristos, nu avem cum să câștigăm. Cu Hristos, nu avem cum să pierdem. Am uitat să ne rugăm cu evlavie. Suntem atrași și distrași de multă maimuțăreală[3], care ne pustiește sufletul. E de ajuns că aparținem lui Hristos.

Marius MATEI

_______________________

[1] Adrian Făgețeanu, Viața mea. Mărturia mea, Areopag, București, 2011, p. 60.

[2] Matt Jenson, The Church. A Guide for the Perplexed, T&TClark, New York, 2010, p. 193.

[3] Ioan Krestiankin, Pregătirea pentru spovedanie, Egumenița, București, 2014, p. 137.