E păcat oare să treci pe roșu la semafor?

Eram într-o seară pe stradă și mă întorceam acasă pe jos. Era târziu în noapte și aproape că nu mai vedeai mașini circulând. Ajung la o trecere de pietoni, văd semaforul pe roșu și rămân surprins. Fiind învățat să merg mai mult cu mașina și noaptea semafoarele să fie pe galben intermitent, nu eram nevoit să aștept. Acum, mă asigur, văd că nu vine nici o mașină… nici măcar la limita orizontului și mă gândesc: „Oare acum e păcat să traversez pe roșu dacă eu văd că nu e nimeni pe stradă, și m-am asigurat temeinic?”

Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să respectăm legile statutului în care trăim:

„Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite. Pentru aceea, cel ce se împotriveşte stăpânirii se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu. Iar cel ce se împotrivesc îşi vor lua osândă. Căci dregătorii nu sunt frică pentru fapta bună, ci pentru cea rea. Voieşti, deci, să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele şi vei avea laudă de la ea.”

dar asta în măsura în care ele nu ne îndeamnă la păcat, la călcarea poruncilor lui Dumnezeu.

Prin urmare, având acest îndemn în conștiință știam că e păcat să trec pe roșu, pentru că îmi puteam crea suferință mie și celorlalți oameni din jurul meu. Dar totuși eram singur pe stradă, eram 100% sigur că nu pot aduce suferință nimănui… aveam conștiința trează, mă asigurasem atent, oare tot păcat ar fi fost și în acest caz?

În următoarele clipe m-am gândit: „Dar dacă cineva mă vede că trec pe roșu și dau exemplu greșit? Atunci da, e păcat!” Un alt gând îmi vine: „Chiar dacă nimeni nu mă vede și sunt singur pe stradă, totuși poate îmi fac mie însumi un rău căutând îndreptățire să nu respect legile.” Până la urmă am așteptat să se facă verde, am trecut dar… am rămas în minte cu această nedumerire.

Totuși haideți să ne gândim ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi ajuns noaptea la o trecere de pietoni nesemaforizată, unde legea îmi spune că singur ar trebui să mă asigur că totul e în regulă, că drumul e liber și pot trece. Aș fi făcut același lucru pe care l-am făcut la trecerea semaforizată: m-aș fi asigurat temeinic și aș fi trecut… doar că n-aș mai fi așteptat o confirmare din partea semaforului… de fapt un acord din partea unei autorități.

Observăm practic că Statul, autoritatea civilă cea mai înaltă, uneori apelează la conștiința noastră de a lua decizii, fără a pune condiții, iar alteori definește foarte strict prin reguli anumite situații.

Totuși ce este foarte interesant e faptul că Statul nu poate legifera toate aspectele relațiilor dintre oameni, pentru că am ajunge să avem legi de mii de pagini și ne-ar lua câteva vieții pentru a le citi și învăța. Statul pedepsește cetățenii violenți dar nu legiferează concret fiecare situație în care ar putea apărea conflictul. Statul asigură dreptul la proprietate al cetățenilor ei dar nu descrie detaliat în legi toate situațiile patrimoniale complicate în care oamenii pot ajunge oamenii. Pentru acest lucru există judecători, oameni care pot da verdicte separat pentru fiecare caz și fiecare excepție în parte.

Paradoxal, Statul la fel ca și Dumnezeu, apelează la conștiința oamenilor și la buna lor credință pentru a acționa în toate zonele societății. Dacă ar legifera prea mult am simți acest lucru ca pe o corvoadă și ca pe o îngrădire a libertății noastre. Dacă ar controla mai relaxat un domeniu atunci ar apărea încălcări ale legii mai dese. Prin urmare Statul trebuie să se situeze undeva la mijloc, apelând și la buna credința a cetățenilor dar și având toate pârghiile pentru a controla bine situația.

Toți ne dorim să trăim într-o societate mai bună. Dar asta înseamnă de fapt să fie din ce în ce mai mulți oameni de bună-credință și din ce în ce mai puțin profitori și încălcători ai legii.

Astfel societatea occidentală la care visăm noi se bazează, ca și în viața Bisericii, tot pe conștiințe mai curate, pe oameni morali, pe cetățeni care acționează onest și ne-egoist, fără a face răul celui de lângă el.

Totuși spre deosebire de Stat care ne cheamă să fim cinstiți, Dumnezeu și Biserica Sa ne cheamă la o stare și mai înaltă.

Iată ce frumos rezumă Sfântul Nicolae Velimorovici toată această idee:

„Când dragostea oboseşte, datoria o înlocuieşte. Când datoria oboseşte, legea o înlocuieşte.

Câtă vreme mama arde de dragoste pentru copilul ei, ea face mai mult decât îi cere datoria sau legea. Când dragostea mamei faţă de copilul ei se răceşte, mama îşi face doar datoria, adică face mai puţin decât poate dragostea, dar mai mult decât cere legea. Când mama începe a-şi urî copilul, ea face numai atât cât o sileşte legea să facă, adică mai puţin decât poate dragostea şi decât îi cere datoria.

Dragostea vine de la Dumnezeu prin suflet. Datoria vine de la suflet prin minte. Legea vine de la minte prin cuvinte.

Cine socoteşte legea drept sumă a întregii morale, acela cunoaşte numai scoarţa cărţii despre morală. Cine socoteşte datoria drept sumă a moralei, acela vede şi citeşte numai slovele din cartea despre morală. Însă cine socoteşte dragostea drept sumă a moralei, acela vede, citeşte şi cunoaşte duhul şi viaţa moralei.

La fel se întâmplă şi în împărăţia cea mare a lumii: cine socoteşte legile fireşti ca cea dintâi pricină a lumii, acela cunoaşte numai coperta cărţii despre lume. Cine socoteşte sufletul ca întâia pricină a lumii, acela vede şi citeşte numai slovele din cartea despre lume. Iar cine-l socoteşte pe Dumnezeul Cel Viu ca întâia pricină a lumii, acela vede, citeşte şi cunoaşte duhul şi viaţa lumii.

Dragostea este slobodă de toate legile omeneşti şi fireşti, şi mai înaltă decât toate datoriile.

Necunoscând cerinţele legii, nici numirile datoriilor, dragostea le împlineşte, ba le şi întrece, aşa cum strălucirea soarelui întrece strălucirea răsfrântă a pietrelor şi a stelelor.”

Suntem obligați să respectăm legile statului pentru că altfel vom fi lipsiți de libertate. Respectându-le vom învăța să ne facem datoria, chiar dacă nu suntem întru totul mulțumiți de ce se întâmplă în jurul nostru. A-ți face datoria înseamnă în esență a-ți ajuta aproapele în diferite feluri. Iar ajutorul adevărat, neîntârziat și plin de râvnă către aproapele nostru vine mereu din inimile celor care iubesc.

Suntem obligați să așteptăm la culoarea roșie a semaforului. Suntem datori să ne asigurăm la intersecțiile nesemaforizate pentru a evita accidentele. Dar într-un trafic fără marcaje, semaforizări și reguli, dragostea noastră ar ține loc de toate regulile împreună.

Totuși în Împărăția Cerurilor vor intra doar cei care au ajuns la măsura dragostei, cei care neobligați de nimeni și nimic fac bine aproapelui și-L iubesc pe Dumnezeu, respectându-I poruncile. Acolo nu vor mai exista reguli, restricții, obligații, drepturi, conflicte, procese, judecători și judecăți, acolo nimic necurat nu va intra ci doar cei blânzi și smeriți la inimă vor fi primiți de Tatăl cel Ceresc.

Țineți minte aceste trei trepte spre desăvârșire: legea, datoria și dragostea.

Oare noi unde ne situăm acum?

Claudiu Balan

www.ortodoxiatinerilor.ro