Educaţia creştină

Sf. Ioan de Kronstadt

Creştinul trebuie să se îngrijească necontenit de educaţia sa duhovnicească, pentru care s-a şi născut din nou în baia cea sfântă a Duhului Sfânt dobândind o nouă existenţă duhovnicească şi a fost pecetluit cu mir – “pecetea Sfântului Duh” – şi s-a învrednicit de împărtăşirea cu preacinstit Sângele Domnului. Din voinţa lui Dumnezeu, Sfânta Biserică este cea dintâi şi cea mai legitimă educatoare a sufletelor creştine. Nu există lucru mai important decât educaţia creştină. Judecaţi şi socotiţi singuri cât de mault tine Dumnezeu la aceste suflete raţionale nemuritoare, răscumpărate cu Sângele însuşi Fiului lui Dumnezeu, chemate din bezna neştiinţei la lumina cunoştinţei de Dumnezeu de către însuşi Domnul, logodite şi însoţite cu Domnul ca nişte fecioare cu un Preacinstit Mire!

Ce lucru bun este mântuirea acestor suflete, cărora însuşi le dă drept mâncare şi băutură Preacuratul Sau Trup şi Preacuratul Sau Sânge, pe care EL însuşi s-a legat să le educe duhovniceşte prin aceste minunate, înfricoşătoare, de-viaţă-făcătoare şi dumnezeieşti taine! Ocupaţi-vă cu toţii de educaţia voastră duhovnicească, cu toată luarea-aminte şi osârdia; ocupaţi-vă cu gândirea la Dumnezeu, cu rugăciunea, cu crecetarea de sine, cu osârdia de sine, îndreptaţi-vă în toate privinţele, stăruiţi în virtutea blândeţii, smereniei, asculatarii, răbdării, milosteniei, integrităţii, simplităţii, nerăutăţii şi stârpiţi toate gândurile, poftele, năravurile şi patimile păcătoase.

În concepţia părintelui Ioan, recunoaşterea sau acceptarea ideii de adevăr şi de bine se resimte, la nivelul inimii, ca un avânt către viaţă şi libertate şi, dimpotrivă, recunoaşterea sau respingerea acestor idei, ca o frustrare a vieţii şi libertăţii.

Cu alte cuvinte, plenitudinea vieţii şi a libertăţii nu poate fi atinsă făra a recunoaşte valoarea sau adevărul binelui şi, invers, nerecunoaşterea, neacceptarea binelui afectează deplinătatea vieţii şi libertăţii.

„Atunci când nu găseşte ceva adevărat, sfânt în care să creadă, mintea se întunecă, este cuprinsă mai întotdeauna de teamă, simţindu-se strâmtorată şi apăsată, iar când crete în ceva, cu sinceritatea, se bucură, se simte liniştită, are poftă de viaţă, priveşte încrezătoare înainte, se luminează.

Este evident aşadar că adevărul triumfă asupra smintelii inimii. Da, faptul că inima suferă atunci când îi lipseşte ceva sfânt, adevărat, în care să creadă, demonstrează că obiectul în care credem ne vitalizează inima, îi dă o infuzie de viaţă! Credinţa vie, sinceră , în Dumnezeu este cea care ne îndreaptă inima spre viaţă”.

Iată exprimată mai clar ideea părintelui Ioan despre inimă ca „instanţă” de judecată a „adevărurilor de credinţa şi regulilor morale”: „Orice idee falsă poartă în sine însăşi demonstraţia falsităţii sale. Pentru inimă, aceasta devine o primejdie de moarte. Şi,invers, orice idee adevărată cuprinde în sine dovada adevărului şi face ca inima să se umple de viaţă”.

Este o concepţie care revine cu şi mai mare pregnanţă, în sensul că până şi adevărurile relevate ale Evangheliei şi Bisericii ar putea fi „judecate” de inima omului: „Nu se cuvine să ne îndoim de adevărurile Evangheliei şi de cele cuprinse în învăţatura Bisericii. Tot ceea ce este în Evanghelie şi în Biserică este suflare a Duhului Adevărului, păcii, vieţii, dulceaţă duhovnicească. Vai de cei ce se îndoiesc! Duhul neadevărului întunecă, strâmtorează, îl duce pe om la suferinţă şi deznădejde!”

Din fragmentele propuse se vede că părintele Ioan nu pledează pentru recunoaşterea unei autorităţi, unei „instanţe” exterioare, fie ea şi divină, pe care să se întemeieze acceptarea adevărurilor morale şi religioase, ci pe acele „reacţii” ale inimii omului, liberă în cele mai profunde părţi ale sale, cel puţin în sensul că orice bucurie şi orice tristeţe ţine de inima fiecăruia, fiind aşadar subiectivă.

„Avem un barometru sigur – afirmă părintele Ioan – care ne arată dacă atmosfera vieţii noastre sufleteşti este în creştere sau în scădere, şi acela este inima. Zic barometru, dar aş putea zice mai bine busolă.