LOADING

Type to search

Erezii şi secte religioase (I)

Ortodoxie si traire

Erezii şi secte religioase (I)

Share

Sminteli au existat întotdeauna, încă de la începuturile creştinismului, dar niciodată ele n-au fost atât de numeroase şi de ofensive ca în zilele noastre. În pragul milenilui trei, dreapta credinţă este subminată şi asaltată de peste 6000 de secte existente în lume, dintre care multe, mai ales după 1989, au pătruns sau şi-au extins aria şi pe teritoriul României. Prozelitismul sectar este astăzi mult mai virulent decât ateismul şi decât prozelitismul confesiunilor creştine tradiţionale sau al vechilor religii necreştine. De aceea, credinciosul ortodoxe bine să fie avizat asupra acestei primejdii, pentru a şti s-o identifice şi să se ferească de ea. În cele ce urmează, ne-am propus să prezentăm pe scurt principalele secte religioase care activează în România, răspunzând astfel repetatelor solicitări primite de la cititori.

Ce sunt sectele religioase

Sectele religioase sunt nişte grupări eretice apărute în perioada modernă şi contemporană, rupte de Bisericile tradiţionale şi constituite în structuri parabisericeşti, având pretenţia de a fi creştine, dar în realitate negând sau răstălmăcind adevărurile de bază ale creştinismului apostolic şi bisericesc. Folosind mijloace de propagandă specifice lumii moderne (cărţi, reviste şi pliante viu colorate, canale de radio şi televiziune, site-uri pe internet, adunări şi spectacole publice pe stadioane etc.), ele încearcă pe toate căile săi atragă de partea lor pe cei naivi, incintându-i împotriva ordinii bisericeşti, iar uneori şi împotriva ordinii statale. De fapt, cuvântul erezie (provenit din limba greacă) şi cuvîntul sectă (provenit din limba latină) înseamnă deopotrivă ruptură, separare a unei părţi dintr-un întreg, Nu este greu de văzut că patronul din umbră al tuturor sectanţilor este însuşi diavolul, „tatăl minciunii” şi, aşa cum îl arată şi numele (gr. diabolos – cel ce desparte, separă, dezbină, învrăjbeşte), principiul negaţiei, diviziunii, distrugerii, adică, într-un cuvânt, al deconstrucţiei ordinii dumnezeieşti din sânul creaţiei. Tot de la diavolul este tendinţa sectantă generală de a separa Scriptura de Tradiţie (sola Scriptura), reinterpretând-o arbitrar, după măsurile minţii omeneşti (pervertite de orgoliul de tip luciferic, pe care Sfinţii Părinţi ai Bisericii îl indică la unison ca „rădăcină a tuturor păcatelor”).. Fiecare sectă, urmînd fondatorilor şi liderilor ei, se crede singură posesoare a adevărului şi consideră că numai adepţii ei se mântuiesc. Sectele actuale sunt, într-un fel, urmaşele moderne ale vechilor erezii, cu care Biserica – „stâlpul şi temelia adevărului” (I Timotei 3, 15) – şi Sinoadele ecumenice au luptat vreme îndelungată (secolele 4-9). Cele mai multe secte religioase îşi au obârşia în Apusul schismatic, unde abuzurile şi inovaţiile papalităţii au dus treptat la apariţia protestantismului (secolul 16), iar ulterior a neoprotestanismului, de care ţin ombilical toate devierile de tip sectant. Din păcate, ele au invadat în cele din urmă şi Răsăritul, exploatând anumite slăbiciuni ale lumii ortodoxe pe fondul unor grele încercări istorice (cum a fost şi comunismul, cu ateismul lui militant).

Principalele secte religioase din România

Pe teritoriul românesc sectele religioase au început să se facă simţite abia în a doua jumătate a secolului 19, poarta predilectă de intrare fiind – ca şi în cazul curentelor protestante care le-au precedat – Ardealul aflat sub stăpânire austroungară şi tulburat de uniatism  (care, fără să-şi propună, a dus totuşi la o anumită confuzie, slăbire şi instabilitate a vieţii religioase tradiţionale). Şi astăzi Ardealul este provincia românească cea mai afectată de activismul sectant.

Cele mai răspîndite secte religioase din România contemporană sunt: baptiştii (sectă derivată din ramura protestantă a anabaptiştilor, care considerau că botezul trebuie făcut la deplina maturitate şi cereau rebotezarea adulţilor), adventiştii (cu mai multe ramuri istorice, dintre care astăzi net majoritară este cea a „adventiştilor de ziua a şaptea”), martorii lui Iehova (numiţi „studenţi în Biblie”, sectă puternic iudaizantă), penticostalii (autointitulaţi, pretenţios şi demagogic, şi „Biserica lui Dumnezeu Apostolică”), pocăiţii (care-şi mai zic şi „nazarineni” sau „nazareni”, socotindu-se singurii urmaşi legitimi ai lui Iisus Nazarineanul), creştinii după Evanghelie (numiţi şi simplu „evanghelişti”, ceea ce poate crea unele confuzii) şi, mai de curând, mormonii (tot mai activi, în ultimii ani, în toată Europa de Est, probabil după un plan bine stabilit).

Prezenţi, dar în măsură mult mai mică, sunt şi adepţii lui Moon, grupaţi în aşa-numita „Biserică a Unificării”, new-age-iştii (adepţii mişcării New Age, „Noua Eră”), adepţii sectei bahai („noua religie” – un sincretism de origine arabă) sau adepţii anumitor forme de Yoga (unele pretins încreştinate), cum e până la urmă şi „Mişcarea de Integrare în Absolut” patronată de controversatul Gregorian Bivolaru.

De unde se trag şi ce învaţă baptiştii

Întemeietorul sectei baptiste este englezul John Smith (1611), pe care-l continuă aşa-numiţii „baptişti generali”. Tot un englez, Roger Williams, refugiat pe pământ american, este întemeietorul ramurii mult mai viguroase a „baptiştilor americani” (1631). Baptiştii absolutizează importanţa botezului (de unde-şi trag şi numele) administrat adulţilor, iar nu copiilor (după practica milenară a Bisericii). Membrii sectei se adună în „case de rugăciune”, iau parte la un cult simplificat, se roagă şi cântă împreună (toţi sectanţii, în paranteză fie spus, sunt foarte… muzicali, nedispreţuind nici ritmurile cele mai moderne, adeseori cu bâţâieli de un comic incomensurabil, în care neîntrecuţi sunt americanii de culoare). Baptiştii nu admit obiecte şi simboluri liturgice, contestă vehement cultul Maicii Domnului şi al Sfinţilor (de a căror învăţătură nu se sinchisesc), semnul crucii, icoanele şi moaştele (de altfel, pentru cei morţi nu se roagă şi nu îi pomenesc, dispreţuind ideea de mijlocire omenească în faţa lui Dumnezeu sau ideea de minuni săvârşite de Dumneueu prin drepţii mutaţi la El). Baptiştii s-au divizat continuu, iar astăzi însumează peste zece diviziuni (uneori foarte ostile una alteia): baptiştii vechi, sîmbătarii, unitarienii, scufundătorii ş. a. m. d.

La noi baptiştii au pătruns îndeosebi spre sfârşitul secolului 19 (din Germania via Ungaria şi Ardeal), fiind semnalaţi în număr mare mai ales pe graniţa de vest (Bihor, Arad), în Muntenia şi Moldova ajungând abia mai târziu (după 1918), dar azi fiind destul de numeroşi, inclusiv în Bucureşti.

De unde se trag şi ce învaţă adventiştii

Secta adventiştilor a luat fiinţă în Statele Unite, în zorii secolului 19, avându‑l ca fondator pe fermierul William Miller (născut în familie de baptişti). Obsedat de a doua venire (adventus) a Domnului şi aplicând libertatea protestantă de a tălmăci pe cont propriu Scriptura, a indicat anul 1843 ca dată a celei de-a doua veniri (când Hristos va înfiinţa pe pământ o împărăţie de o mie de ani, milenarismul regăsindu-se în ghiveciul doctrinar al multor secte, bazat pe interpretarea abuzivă a unor locuri din Apocalipsă şi pe anumite speculaţii numerice pornind de la profeţiile lui Daniel). Trecând anul respectiv şi neîntâmplându-se nimic, a amânat data adventului pentru anul următor – şi cam aceasta e povestea penibilă a sectei de atunci şi până astăzi: se tot stabileşte o dată, apoi alta; secta se clatină, se divizează, dar nu se dă în ruptul capului bătută. Adventiştii zişi „de ziua a şaptea” sunt astăzi cei mai numeroşi, călcând pe urmele baptiştilor de ziua a şaptea. Pentru ei Sâmbăta (Sabatul evreiesc) e adevărata zi a lui Dumnezeu, în vreme ce Duminica (ţinută de creştinii Bisericilor tradiţionale, văzute ca oficine antihristice) ar fi ziua diavolului, purtând pecetea Fiarei apocaliptice. Îşi au centrul la Washington, iar ideile – puţine şi fixe – şi le propagă mai ales prin „Vocea Speranţei” (mii de posturi de radio şi sute de canale TV). Pe lângă învăţăturile despre mileniu şi sâmbătă, mai susţin cu patimă că nu există rai şi iad şi că sufletele nu-s nemuritoare. Adventiştii reformişti mai au şi învăţătura de a nu pune sub nici un chip mâna pe arme. Dau cu toţii zeciuială sectei din veniturile proprii.

În România adventiştii sunt prezenţi de pe la sfârşitul secolului 19, cu ex-preotul romano-catolic Mihail Czehovski, iar mai târziu cu ex-medicinistul Petre Paulini. După ce au dus o lungă campanie de denigrare a Bisericii Ortodoxe Române şi a clerului în general, adventiştii au găsit deunăzi prilejul să felicite B.O.R. pentru anumite schimbări din calendarul bisericesc care dau apă la moara „sâmbetismului” lor. Nu ştim cât de încântată şi de mulţumită de sine va fi fost Patriarhia Română, dar cert rămâne că e prima oară în istorie când o sectă religioasă felicită din toată inima… Biserica!

De unde se trag şi ce învaţă Martorii lui Iehova

Secta martorilor lui Iehova (singurii martori adevăraţi, desigur!) a fost întemeiată în a doua jumătate a secolului 19 de americanul de origine irlandeză Charles T. Russell (de unde şi denumirea, la noi mai rară, de „russellişti”), ce şi-a propagat ideile mai ales prin revista „Turnul de veghere al Sionului” (Zion’s Watchtower), prin care se explică şi denumirea organizaţiei internaţionale a sectei: Societatea Biblică Turnul de Veghere (Watchtower Bible and Tract Society). Turnul lor de veghere e „unicul adăpost”, tot restul lumii (Biserici şi State) fiind lotul lui Satan. Adevăratul şi unicul Dumnezeu este Iehova, Treimea creştină e negată radical, Iisus Hristos nu-i decât o creatură, iar Duhul Sfânt e o simplă energie a lui Iehova. Nici vorbă de învierea lui Hristos: în locul Lui a jucat scena învierii… Arhanghelul Mihail! Nu există rai, iad, nemurire. Biserica, liturghia, preoţii, icoanele, moaştele, sfinţii, crucea – toate sunt superstiţii inspirate de Satan. Deşi Îl consideră pe Iisus Hristos doar o creatură, sunt obsedaţi şi ei, ca şi adventiştii, de a doua Lui venire (prima oară trebuia să revină în 1874, iar ultima oară în 1975, de atunci termenele părând să fi intrat în ceaţă). Cu toate deziluziile termenelor ratate, secta se laudă astăzi cu peste 4 milioane de adepţi, care fac un prozelitism din ce în ce mai puternic, răspândind peste tot, gratuit, publicaţiile lor de propagandă (aceasta fiind prin excelenţă „lucrarea lui Iehova”).

Un român emigrat în America, Ioan B. Sima, a fost trimis în 1920 să organizeze secta la el acasă, dar acesta o va părăsi, cu tamtam, în 1927. S-a găsit însă cine să-i continue „misiunea”, mai ales printre ungurii din Ardeal. Azi secta pare prosperă şi bate ţara de la un capăt la altul, făcând destui prozeliţi, de regulă printre oamenii foarte simpli (care sunt cei mai permeabili la discursul sectar de orice fel).

(Va urma)

Răzvan CODRESCU

Previous Article
Next Article

1 Comment

  1. Viorel 13 martie 2016

    Superb articol. Astept cu mare interes, continuarea.

    Răspunde

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *