Erezii şi secte religioase (III)

Sminteli au existat întotdeauna, încă de la începuturile creştinismului, dar niciodată ele n-au fost atât de numeroase şi de ofensive ca în zilele noastre. În pragul milenilui trei, dreapta credinţă este subminată şi asaltată de peste 6000 de secte existente în lume, dintre care multe, mai ales după 1989, au pătruns sau şi-au extins aria şi pe teritoriul României. Prozelitismul sectar este astăzi mult mai virulent decât ateismul şi decât prozelitismul confesiunilor creştine tradiţionale sau al vechilor religii necreştine. De aceea, credinciosul ortodox e bine să fie avizat asupra acestei primejdii, pentru a şti s-o identifice şi să se ferească de ea. În cele ce urmează, continuăm prezentarea pe scurt a principalelor secte religioase care activeazăîn România: după ce în numărul trecut am vorbit despre baptişti, adventişti şi martorii lui Iehova, în acest număr ne referim la penticostali, pocăiţi, creştinii după Evanghelie şi mormoni.

De unde se trag şi ce învaţă penticostalii

Penticostalii îşi trag numele de la termenul grecesc care desemnează Cincizecimea (Pogorârea Duhului Sfânt peste adunarea Apostolilor, la 50 de zile de la Înviere): pentecosta. De altfel, invocarea în comun a Duhului Sfânt, cu gesticulaţie extatică (la marginea patologiei misticoide), este principalul lor mod de pretinsă relaţie cu divinitatea şi le-a atras porecla de „Tremurători” sau „Tremurici” (Spiriti). Ei pretind că Duhul lui Dumnezeu, o dată ce îi umple ca pe nişte vase alese, le înlesneşte harisma „vorbirii în limbi” (glosolaliei): limbile li se dezleagă şi vorbesc autonom şi pe deasupra minţii (care e stricată de păcat). Scopul iniţiatic al penticostalului este să străbată treptele ascendente ale experienţei „pneumatice” (de la gr. pnevma, „duh, suflu, spirit”): „naşterea din nou”, „botezul cu Duh Sfânt şi cu foc” şi „sfinţirea” (umplerea de Duh, care rămîne la purtător şi-l învredniceştete nu doar de „darul limbilor”, ci şi de puteri profetice şi vindecătoare, rezervate doar membrilor sectei, care n-au nevoie de sfinţii din vechime, căci se socot ei înşişi adevăraţii sfinţi ai lui Dumnezeu).

Părintele sectei este un ex-baptist, pastorul Charles Parham (1873-1929). „Plin de Duhul Sfânt” de pe la 1911, a visat unitatea mişcării penticostale, dar aceasta a ajuns destul de repede la fel de fel de (sub)secte înrudite (Adunarea lui Dumnezeu, Biserica lui Dumnezeu a Profeţiei, Biserica Baptistă Penticostală a Voinţei Libere, Biserica Internaţională
a Evangheliei, Penticostalii de ziua a 7-a, Penticostalii negri etc.). Răspândită din California mai ales în ţările nordice ale Europei, secta a ajuns şi în România, prin anii ‘20 ai secolului trecut, primul ei lider local fiind un anume Ion Bodolea din Brăiliţa, editor al cărţii de cântări Harfa Bisericilor lui Dumnezeu (1930) şi al revistelor Glasul Adevărului şi Ştiinţa Sfinţilor. Azi cultul penticostal din România (cu preponderenţă în Ardeal) numără aproape 350000 de membri.

De unde se trag şi ce învaţă pocăiţii

Pocăiţii absolutizează pocăinţa ca fundament al mântuirii şi socotesc că numai pocăinţa lor este cea adevărată, tradusă în rigorismul unei vieţi puritane şi pietiste. Restul lumii merge spre pierzanie. Bisericile tradiţionale sunt numai anticipări stângace şi pervertite ale „Bisericii celei noi” (comuna lor „nazarineană”, desigur), şcoala e inutilă şi smintitoare (periclitând curăţia copiilor destinaţi raiului prin botez), armata e o culminaţie a păcatului legat de folosirea oricărei arme, instituţiile publice în general sunt oficine ale lui Antihrist şi ale spiritului satanic. Cântecul sacru (cartea lor de cîntări se numeşte Noua harfă a Sionului) îi propulsează preferenţial spre divin şi mai exorcizerază câte ceva din relele lumii acesteia.

Secta a luat fiinţă la Basel (Elveţia), pe la jumătatea secolului al 19-lea, prin radicalismul neoprotestant al lui Jakob Wirtz (peste care s-ar fi coborât „harul preoţiei lui Melchisedec”), dar marele ei doctrinar a fost ex-calvinnul şi ex-baptistul Samuel Fröhlich (tot un elveţian), întemeietorul aşa-numitei „sfinte comune” (die heilige Gemeinde).

Prin Ungaria, pocăiţii au pătruns şi în România, pe la începutul secolului trecut, mai întâi prin părţile Aradului şi Bihorului. Niciodată foarte numeroşi, azi numărul lor pare să fie în scădere.

De unde se trag şi ce învaţă Creştinii după Evanghelie

Creştinii după Evanghelie au pretenţia că sunt singurii care înţeleg cum se cuvine şi pun în practică învăţătura evanghelică a Mântuitorului. Armonia cu „litera” Evangheliei este una dintre ideile de bază ale protestantismului, radicalizată de neoprotestanţi: Bisericile tradiţionale s-ar fi abătut de la adevărata cale a Evangheliei, de la puritatea creştinismului primar, dar aceasta trebuie regăsită de „iluminaţii” vremurilor de pe urmă, care se consideră singurii creştini exemplari, emancipaţi de proasta tradiţie de până la ei (în cazul de faţă, de până în secolul al 19-lea, când secta s-a constituit în Elveţia, întâi sub numele de „Chrétiens” pur şi simplu).

Organizatorul cultului în România – pe urmele unor misionari elveţieni (Francis Berney şi E. H. Broadbent) – a fost Grigore Fotino Constantinescu (fiu de ofiţer, trimis la specializare în Elveţia şi întors, după 4 ani, ca pastor evanghelist), care a început cu o casă de rugăciuni la Iaşi (1918), după care centrul s-a mutat la București. Mici cercuri de evanghelişti existau şi în Ardeal, bunăoară la Cisnădie sau la Braşov. Revistele de propagandă au fost Buna Vestire şi Viaţă şi lumină. Principalele învăţături ale sectei sunt expuse în două „Memorii” doctrinare şi sunt destul de asemănătoare cu cele ale baptiştilor şi penticostalilor (sola Scriptura, exacerbarea botezului, negarea celorlalte Sfinte Taine, milenarismul – cu creştinarea evreilor la a doua venire – etc.). Adunările Frăţeşti au astăzi în jur de 50000 de credincioşi.

De unde se trag şi ce învaţă mormonii

Mormonii – sau Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor Zilelor de pe Urmă – îşi trag numele de la un legendar „profet” pe care l-ar fi chemat Mormon (Cartea lui Mormon – care a stat „ascunsă” timp de 14 secole – e pentru ei mai cinstită decât Biblia, al cărei text ar fi suferit mari denaturări de-a lungul timpului) şi care ar fi trăit în secolul 4 după Hristos… pe pământ american! Doctrina mormonilor este un amalgam deconcertant de elemente iudaice, creştine, gnostice, buddhiste etc. Bătaia e spre politeism: Dumnezeu a fost la început om, dar a devenit Dumnezeu, ceea ce e dat potenţial şi altor oameni, dacă respectă desăvârşit linia de credinţă şi de viaţă a mormonilor. Isus şi Lucifer sunt fraţi, fii ai Dumnezeului în funcţiune. Cel dintâi ar fi fost căsătorit cu Maria Magdalena şi cu Marta, ceea ce-i face pe mormoni să accepte şi să practice poligamia. Ca prim născut al lui Dumnezeu, lui Hristos nu I se neagă statutul de Mântuitor al lumii şi de model pe calea mântuirii, numai că exclusiv în felul în care Îl înţeleg mormonii.

Secta – poate cea mai stranie dintre toate – a fost întemeiată în jurul anului 1830 de Joseph Smith (care dădea „paşapoarte” pentru Împărăţia lui Dumnezeu: „Nici un bărbat şi nici o femeie nu va intra în împărăţia cerească a lui Dumnezeu fără consimţământul lui Joseph Smith”!). Ucis de nişte bandiţi în 1844, îi succede în fruntea sectei Brigham Young („Moisele american” sau „Moisele modern”), cu care centrul internaţional al mormonilor se aşază la Salt Lake City. Dacă la moartea lui Young (1877) numărul mormonilor nu depăşea 150000, astăzi ei numără peste 4 milioane de membri în toată lumea şi sunt animaţi de un mare zel prozelitist.

După 1989, au pătruns tot mai mult şi în România (ca de altfel în toată Europa de Est), unde ar avea cîteva sute de misionari şi între 2000 şi 3000 de adepţi declaraţi.

Răzvan CODRESCU