Este SOLA SCRIPTURA o erezie?

În ultima vreme am avut o seamă de discuții pe tema scripturii, pe teoria „sola scriptura” și alte lucruri care fac diferența dintre mărturisirea ortodoxă și cea protestanta sau neoprotestantă. De fiecare dată am încercat să arat prin argumente solide faptul că Biserica este aceea care a născut Scriptura și nu invers și ca atare autoritatea aparține Bisericii. Pe de altă parte felul în care se raportează protestanții / neoprotestanții atunci când poartă o discuție în contradictoriu, este de-a dreptul uimitor. Pornind cu un handicap de 1500 de ani ceea ce presupune foarte mult și faptul că s-au lipsit de puterea lucrătoare a Duhului Sfânt, nu mai pot vedea adevărul așa cum este.

Este adevărat, așa cum spune John Whiteford în prezentarea de mai jos că noi ca și ortodocși trebuie să încercăm din răsputeri să-i înțelegem, să încercăm să ne punem în locul lor și să vedem perspectiva din care ei au fost înșelați chiar căutând sincer adevărul. Pe de altă parte avem convingerea că orice om care-și caută mântuirea cu sinceritate sufletească v-a cunoaște și ADEVĂRUL.

Studiul de mai jos este foarte edificator, iar Dumnezeu să dea răbdarea necesară celor care sunt interesați de acest subiect să priceapă în „duh și adevăr” cele dumnezeiești:

 

Sunt protestantii dincolo de orice sperantă?

 

De când m-am convertit de la Protestantismul Evanghelic la Credinta Ortodoxa, am observat o anumita mirare din partea celor care au crescut ortodocsi cu privire la posibilitatea ca un Protestant sa fie convertit.

 

Aceasta nu pentru ca ortodocsii sunt nesiguri cu privire la credinta lor, ci pentru ca le este greu sa creada ca ceva ar putea rupe insistenta protestantilor ca ortodocsii sunt gresiti! Am ajuns la concluzia ca cei mai multi ortodocsi au o întelegere limitata a Protestantismului si a originii aderentilor lui. Din aceasta cauza, atunci când „ortodocsii din nastere” au discutii cu protestantii nu reusesc sa comunice eficient, chiar daca folosesc aceleasi cuvinte, pentru ca nu au o baza teologica comuna prin care sa-si discute diferentele. Când se ia în considerare cele mai mult de douazeci de mii de denominatii protestante (singurul element comun fiind pretentia fiecarui grup de a întelege corect Scriptura), este usor de înteles pozitia celor care sunt confuzi cu privire la Protestantism.

În ciuda tuturor obstacolelor, exista înca sperante pentru protestanti. Protestantii care cauta o teologie sanatoasa, o închinare adevarata si o credinta de veacuri practic bat la usile noastre (pentru cei care nu acorda atentie acestui fenomen afirmatia pare ciudata). Acestia nu mai sunt satisfacuti de curentele moderne în Protestantismul american, dar atunci când le deschidem usa trebuie sa fim pregatiti. Ei pun întrebari! Multi dintre ei sunt pastori sau laici bine informati; ei cauta sincer Adevarul, dar au multe prejudecati de învins si au nevoie de credinciosi ortodocsi bine informati care sa-i ajute în cautarea lor – ortodocsi care stiu de unde vin protestantii, sau, chiar mai important, stiu bine ce cred ei însisi.

În mod ironic (sau providential) aceasta crestere a interesului americanilor protestanti pentru Ortodoxie are loc în conditiile unei invazii fără precedent a diferitelor culte sau secte religioase în tarile de traditie ortodoxa, în urma deschiderii usilor catre fostele tari comuniste. Aflati în avangarda acestei invazii se afla americanii evanghelici si harismatici, fiecare secta încercând sa se laude ca a pus piciorul chiar si printre pagânii rusi!

Noi, ortodocsii, suntem astfel confruntati cu o dubla misiune – pe de o parte sa prezentam Ortodoxia protestantilor din Occident, pe de alta sa oprim raspândirea ereziilor printre ortodocsi atât aici în Occident cât si în tarile traditional ortodoxe. În ambele cazuri este important sa fim echipati cu suficiente cunostinte si cu o întelegere a problemelor care ne confrunta.

Probabil trasatura cea mai intimidanta a Protestantismului si care îi da o mare rezistenta este existenta numeroaselor diferente si contradictii. Ca si mitica Hydra, capetele Protestantismului se înmultesc mereu, si cu toate ca diferitele erezii pot fi confruntate individual, cheia succesului nu consta în aceasta. Pentru ca cineva sa înteleaga credintele unice ale fiecarei secte este necesar sa cunoasca istoria si dezvoltarea Protestantismului în general, teologia particulara a fiecarei ramuri majore, filozofia si stilul închinarii. Numai astfel pot fi întelese unele curente moderne, cum ar fi liberalismul si emotionalismul.

Chiar si cu aceasta cunoastere, este imposibil sa se tina evidenta tuturor grupurilor protestante care apar aproape zilnic. Dar în ciuda multiplelor diferente exista o idee de baza care uneste aceasta masa amorfa de mii de grupuri disparate în categoria generala a Protestantismului. Fiecare grup protestant (cu unele mici exceptii) crede ca a dobândit întelegerea corecta a Bibliei, si cu toate ca difera în interpretarea ei, este de acord cu privire la modul de a o interpreta – fiecare pentru sine însusi si separat de Traditia Bisericii.

 

Întelegerea acestei doctrine, a caracterului ei eronat si a metodei corecte de folosire a Scripturii este cheia dialogului cu protestanti din orice denominatie. Chiar si grupuri diferite cum ar fi baptistii si penticostalii au acest punct comun – într-adevar, daca ai ocazia sa asisti la o discutie între un baptist si un penticostal vei observa ca în ultima analiza ei îsi citeaza unul altuia texte din Scriptura. Daca sunt egali din punct de vedere intelectual, nu vor ajunge niciunde în discutie pentru ca în mod esential ei sunt de acord cu abordarea individuala a Scripturii si nu pot vedea ca problema este metoda gresita de a folosi Scriptura. În aceasta consta aceasta Hydra a ereziilor, si capetele sunt afectate numai daca îi atingi inima.

 

De ce „Numai Scriptura”?

 

Ca sa întelegem cum gândesc protestantii, trebuie mai întâi sa stim de ce cred ceea ce cred. De fapt, daca încercam sa ne punem în locul primilor reformatori, cum ar fi Martin Luther, nu putem decât sa avem o oarecare apreciere pentru motivele care i-au determinat sa promoveze doctrina Sola Scriptura (sau „numai Scriptura”). Luând în considerare coruptia Bisericii Catolice din acea vreme, învataturile degenerate pe care le promova si întelegerea distorsionata a traditiei pe care o folosea ca sa se apere, cât si faptul ca de secole Occidentul fusese rupt de orice contact cu mostenirea Ortodoxa a Bisericii, este greu de închipuit cum Luther ar fi putut proceda altfel.

Cum ar fi putut Luther sa faca apel la traditie pentru a lupta împotriva abuzurilor, când traditia (în conceptia celor din Occidentul Latin) era personificata de însusi papalitatea responsabila de aceste abuzuri. Pentru Luther traditia era cea care a gresit si pentru a reforma Biserica era necesar sa se procedeze doar pe baza Scripturii. Cu toate acestea, Luther nu a încercat sa elimine traditia în totalitatea ei, nici nu a folosit „numai” Scriptura, ci a cautat sa elimine acele parti ale traditiei Catolice care erau corupte. Din pacate, retorica lui a fost mai puternica decât actiunile lui si reformatorii mai radicali care au urmat au dus ideea de Sola Scriptura la concluziile ei logice.

 

Probleme ale doctrinei Sola Scriptura

A. Este o doctrina bazata pe un numar de presupuneri gresite

 

O presupunere este ceva considerat de la început corect, de obicei în mod inconstient. Daca presupunerea este valida, totul este bine, dar daca este falsa, duce la concluzii false. Speranta este ca atunci când cineva face o presupunere gresita si descopere ca rezultatele sunt gresite se va întreba în ce consta greseala. Protestantii care sunt deschisi sa analizeze cinstit starea curenta a lumii protestante ar trebui sa se întrebe de ce, daca doctrina fundamentala Sola Scriptura este de la Dumnezeu, a rezultat în peste doua zeci de mii de grupuri diferite care nu sunt de acord cu privire la ce spune Biblia sau chiar cu privire la ce înseamna a fi crestin. De ce (daca Biblia este suficienta separata de Sfânta Traditie) un baptist, un adventist, un harismatic sau un metodist îsi afirma fiecare credinta în Biblie fără a cadea însa de acord cu privire la întelesul ei.

Iata o situatie, o concluzie pe care si protestantii o gasesc problematica. Din nefericire, protestantii dau vina pe orice cu exceptie cauzei primare. Ideea de Sola Scriptura este atât de fundamentala pentru Protestantism încât a o pune la îndoiala este ca si cum ai pune la îndoiala pe Dumnezeu; si totusi, asa cum a spus Domnul, „pomul bun aduce roade bune, dar pomul rau aduce poame rele” (Matei 7:17). Daca judecam Sola Scriptura după roadele ei suntem obligati sa tragem concluzia ca acest pom trebuie „taiat si aruncat în foc” (Matei 7:19).

 

PRIMA PRESUPUNERE GRESITA: Biblia contine învatatura ultima cu privire la credinta, evlavie si închinare

 

a. Pretinde Scriptura ca este suficienta?

 

Presupunerea cea mai evidenta care sta la baza doctrinei Sola Scriptura este acea ca Biblia contine tot ce este necesar privitor la viata crestina – tot ce este necesar pentru adevarata credinta, practica, evlavie si închinare. Pasajul cel mai adesea citat pentru a dovedi aceasta afirmatie este …din pruncie Sfintele Scripturi, cari pot sa-ti dea întelepciune care duce la mântuire, prin credinta în Hristos Iisus. Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu si de folos ca sa învete, sa mustre, sa îndrepte si sa dea întelepciune în neprihanire, pentru ca omul lui Dumnezeu sa fie desavârsit si cu totul destoinic pentru orice lucrare buna. (2 Timotei 3:15-17)

 

Cei care folosesc acest pasaj pentru a justifica Sola Scriptura sustin ca pasajul s-ar referi la „suficienta” Scripturii, pentru ca, „daca Sfânta Scriptura poate sa desavârseasca pe om, atunci nu mai este nevoie de traditie”. Dar ce spune de fapt pasajul?

 

Pentru început ne putem întreba la ce Scriptura se refera Pavel, pe care Timotei ar fi cunoscut-o de copil. Cu siguranta el nu se refera la Noul Testament, care nu fusese înca scris pe când Timotei era copil – de fapt nu era complet scris nici macar atunci când Pavel îi scria lui Timotei, si cu atât mai putin adunat în canonul ca cel pe care îl cunoastem azi. Aici, ca si în alte referinte la Scripturi, Pavel vorbeste despre Vechiul Testament, si prin urmare daca acest pasaj este folosit pentru a defini limitele autoritatii, atunci nu numai traditia ci si Noul Testament sunt excluse.

 

În al doilea rând, daca Pavel ar exclude traditia ca nefiind de folos, atunci ne miram de ce el însusi foloseste traditii orale ne-biblice în exact acelasi capitol. Numele lui Iane si Iambre nu se gasesc în Vechil Testament, dar în 2 Timotei 3:8 Pavel se refera la ei ca fiind cei care i s-au împotrivit lui Moise. El preia din traditia orala numele celor doi vrajitori egipteni care apar în Exod capitolele 7 si 8. Dar acesta nu este de loc singurul caz în care surse ne-biblice sunt citate în Noul Testament – cel mai cunoscut caz este al Epistolei lui Iuda care citeaza din Cartea lui Enoh (Iuda 14, 15 citeaza din Enoh 1:9).

Când Biserica a canonizat în mod oficial Scriptura, scopul primar al listei canonului Sfintei Scripturi a fost sa protejeze Biserica de scrieri dubioase care afirmau ca sunt scrise de apostoli, fiind de fapt scrise de eretici (de exemplu, evanghelia lui Toma).
Grupurile eretice nu-si puteau sprijini învataturile pe Sfânta Traditie caci ele veneau din afara Bisericii, si prin urmare singurul mod în care puteau argumenta se baza pe fortarea sensului Scripturii si pe scrieri pretinse a fi scrise de apostoli or sfinti ai Vechiului Testament.

Biserica s-a aparat împotriva unor astfel de învataturi apelând la originea apostolica a Sfintei Traditii (dovedita prin succesiunea apostolica, adica prin faptul ca episcopii si învatatorii Bisericii îsi pot demonstra descendenta din apostoli) si la universalitatea Credintei Ortodoxe (aceeasi credinta pe care au avut-o crestinii ortodocsi în întreaga istorie si în întreaga lume). Biserica s-a aparat împotriva scrierilor dubioase prin stabilirea unei liste de carti sfinte care erau acceptate în întreaga Biserica ca fiind de inspiratie divina sau de origine apostolica atestata.

 

Prin stabilirea listei canonice a Sfintei Scripturi, Biserica nu a intentionat sa afirme ca întreaga Credinta Crestina si tot ce este legat de închinare si ordine în Biserica este continut în ea. Un fapt deasupra oricarei dezbateri este acela ca la vremea stabilirii canonului Biserica era aceeasi cu cea de mai târziu – aceasta este o certitudine istorica. În ce priveste structura autoritatii din Biserica, episcopii ortodocsi au fost cei care au stabilit chestiunea canonului, în acelasi mod în care chestiunile legate de doctrina sau disciplina sunt hotarâte de Biserica Ortodoxa pâna în zilele noastre.

 

b. Care a fost scopul scrierilor Noului Testament?

 

În studiile biblice protestante se specifica (cred ca de data aceasta în mod corect) ca atunci când studiezi Biblia, trebuie sa iei în considerare, printre altele, tipul de literatura al unui pasaj particular, pentru ca diferite tipuri de literatura au scopuri diferite. Trebuie sa iei în considerare subiectul si scopul cartii sau al pasajului. În Noul Testament exista patru mari categorii de genuri literare: evanghelii, naratiune istorica (Faptele Apostolilor), epistole si scrieri apocaliptice sau profetice (Apocalipsa).

Evangheliile au fost scrise ca sa aduca marturie despre viata, moartea si învierea lui Hristos. Naratiunea istorica povesteste istoria poporului lui Dumnezeu, dar si viata unor persoane importante din acea istorie si ne arata providenta lui Dumnezeu în mijlocul evenimentelor. Epistolele au fost scrise în primul rând pentru a raspunde în mod specific unor probleme care au aparut în biserici.

Lucrurile întelese si asupra carora toti erau de acord nu erau în general abordate în detaliu. Punctele teologice abordate în epistole erau de obicei cele referitoare la doctrine disputate sau gresit întelese; chestiunile legate de închinare erau abordate numai în relatie cu alte probleme (de exemplu în 1 Corinteni 11-14). Scrierile apocaliptice au avut scopul de a arata biruinta ultima a lui Dumnezeu în istorie.

 

Sa observam ca nici unul din aceste genuri literare prezente în Noul Testament nu au ca subiect principal închinarea, nici nu au intentionat sa dea detalii despre închinarea în Biserica.

Vechiul Testament contine descrieri detaliate (dar nu complete) ale felului de închinare a poporului Israel (în Levitic sau în Psalmi), dar Noul Testament nu contine decât scurte mentiuni cu privire la închinarea primilor crestini. De ce? Cu siguranta nu pentru ca nu ar fi existat o ordine în slujbele lor – istoria liturghiei a stabilit ca primii crestini se închinau într-o maniera mostenita de la Apostoli, bazata pe paternele închinarii evreilor. Chiar si cele câteva pasaje din Noul Testament care se refera la închinare arata ca, departe de a fi niste „harismatici” galagiosi, crestinii Noului Testament se închinau într-o maniera liturgica, ca si parintii lor: ei tineau rugaciunile la anumite ore din zi (Fapte 3:1), se închinau în Templu (Fapte 2:46, 3:1, 21:26) si în sinagoga (Fapte 18:4).

 

Trebuie de asemenea sa observam ca nici unul dintre aceste genuri de literatura prezente în Noul Testament nu au ca scop o prezentare completa a dogmelor – ele nu contin catehisme sau teologie sistematica. Daca tot ce avem nevoie noi, crestinii, este Biblia, de ce nu contine aceasta o prezentare dogmatica comprehensiva? Ce multe controverse dogmatice ar fi putut fi rezolvate daca Biblia ar di dat raspuns tuturor întrebarilor cu privire la dogme! Dar, oricât ar fi fost de convenabil, nu întâlnim asa ceva în Scriptura.

Sa nu fim gresit întelesi. Intentia nu este sa diminuam în niciun fel importanta Sfintei Scripturi – Dumnezeu sa ne fereasca de asa ceva!

În Biserica Ortodoxa Scriptura este considerata ca fiind pe deplin inspirata, fără eroare si cu autoritate; dar Biblia nu contine în ea însasi fiecare subiect important pentru Biserica. Asa cum am mai aratat, Noul Testament da putine detalii cu privire la închinare, un subiect destul de important. Dar aceeasi Biserica pastratoare a Sfintei Scripturi este Biserica liturghiei, care ne-a transmis peste veacuri felul în care sa ne închinam. Daca punem la îndoiala credinciosia ei în ce priveste pastrarea felului de închinare mostenit de la Apostoli, de ce nu am pune la îndoiala credinciosia ei în pastrarea Scripturilor?

 

c. În practica, este Biblia suficienta pentru protestanti?

 

Protestantii afirma adesea ca ei „cred doar în Biblie”, dar apar anumite întrebari în legatura cu felul lor de a folosi Biblia. De exemplu:
De ce scriu protestantii atât de multe carti despre doctrina si viata crestina, daca Biblia este singura carte necesara? Daca Biblia ar fi fost cu totul suficienta pentru propria ei întelegere, de ce nu se marginesc protestantii la a înmâna Biblii la oameni? Daca este „cu totul suficienta”, de ce nu produce ea aceleasi concluzii si învataturi în diferitele grupuri de protestanti?

De ce se mai publica comentarii biblice, daca oamenii nu au nevoie de altceva decât de Biblie?

De ce se mai da învatatura sau se mai predica, în loc de a se citi doar Biblia la oameni?
Raspunsul, pe care protestantii nu îl admit, este ca ei înteleg instinctiv ca Biblia nu poate fi înteleasa în izolare.
De fapt, fiecare grup protestant are propria lui traditie, cu toate ca în general faptul acesta nu este recunoscut.
Nu este un accident ca toti baptistii au aceeasi credinta,si ca toti penticostalii au aceeasi credinta, care este diferita de cea a baptistilor. Baptistii sau penticostalii nu dobândesc fiecare în mod individual aceeasi credinta, ci fiecare este învatat sa creada în acelasi fel, în conformitate cu o anumita traditie. Întrebarea este deci nu daca ne bizuim pe Biblie sau pe traditie, ci care este traditie pe care o folosim pentru a interpreta Biblia.

 

Care traditie prezinta mai mare credibilitate, Traditia Apostolica a Bisericii Ortodoxe, ori miile de traditii moderne protestante care nu au radacini dincolo de Reforma protestanta?

 

A DOUA PRESUPUNERE GRESITA: Baza Bisericii primare a constituit-o Scriptura, iar Traditia este o simpla „corupere omeneasca” care a apărut mult mai târziu

 

În special printre evanghelici si carismatici cuvântul „traditie” are un sens derogator; „traditie” are acelasi sens ca si „carnal”, „mort din punct de vedere spiritual”, „distructiv”, sau „legalist”. Protestantilor care citesc Noul Testament li se pare ca într-un mod foarte clar Biblia condamna traditia ca opusa Scripturii. Imaginea pe care ei o au cu privire la primii crestini este a unor credinciosi care se asemanau foarte mult cu evanghelicii sau carismaticii vremurilor noastre!

 

Este de neconceput pentru protestanti ca primii crestini sa fi avut o închinare liturgica sau sa fi posedat o oarecare traditie – doar mai târziu, când Biserica „a devenit corupta” astfel de lucruri au intrat în Biserica. Pentru astfel de protestanti este o mare surpriza sa studieze scrierile primilor Parinti si sa afle de acolo o imagine complet diferita de cea pe care si-au închipuit-o pâna atunci. Vor descoperi, de exemplu, ca în primul veac crestinii nu mergeau la biserica având Biblia în mâna – de fapt era atât de dificil de a procura chiar si o mici portiuni din ea, datorita dificultatii foarte mari de a face copii, încât foarte putini le posedau.

 

Copii ale Scripturii erau tinute în pastrare de catre persoane desemnate din biserica, sau erau tinute în locul în care biserica se aduna pentru închinare. Dar cele mai multe biserici nu posedau copii complete ale Vechiului Testament, si cu atât mai putin ale Noului Testament, care nu a fost terminat decât catre sfârsitul primului secol, si nu a capatat forma lui canonica decât în secolul al patrulea. Aceasta nu înseamna ca în primul secol crestinii nu citeau Scriptura – dimpotriva, o studiau cu interes, dar de cele mai multe ori în grup, nu individual. În primul secol, acest studiu a fost limitat mai ales la Vechiul Testament.

 

Cum deci cunosteau ei Evanghelia, viata si învataturile lui Hristos, cum se închinau, ce credeau despre natura lui Hristos, etc.? Ei posedau doar Traditia Orala, mostenita de la Apostoli. În primul secol multi crestini cunosteau cu siguranta toate acestea direct de la Apostoli, dar mai târziu, odata cu trecerea secolului numarul celor care i-au cunoscut direct pe apostoli a scazut. Generatiile de mai târziu au avut acces la scrierile Apostolilor din Noul Testament, dar Biserica de la început a depins aproape în întregime de Traditia Orala în ce priveste cunoasterea credintei crestine.

 

Aceasta dependenta de traditie este evidenta chiar din paginile Noului Testament. De exemplu, Apostolul Pavel îi îndeamna pe Tesaloniceni:

Deci, dar, fratilor, stati neclintiti si tineti predaniile pe care le-ati învatat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră. (2 Tesaloniceni 2:15)

Cuvântul tradus aici drept „predanie” sau „traditie” este cuvântul grecesc paradosis – care desi este uneori tradus diferit în anumite traduceri protestante, este acelasi cuvânt pe care ortodocsii greci îl folosesc atunci când se refera la Traditie si putini cunoscatori ai Bibliei ar îndrazni sa-i conteste semnificatia. Cuvântul înseamna, în mod literal „ceea ce este transmis”. Este acelasi cuvânt care este folosit în sens negativ cu privire la învataturile fariseilor (Marcu 7:3, 5, 8), sau cu privire la învataturile crestine corecte (1 Corinteni 11:2, 2 Tesaloniceni 2:15). În cazul acesta, ce face ca traditia fariseilor sa fie falsa, iar a bisericii adevarata? Sursa! Hristos a aratat clar sursa traditiei fariseilor atunci când o numeste „datini omenesti” (Marcu 7:8). Dar Apostolul Pavel, referindu-se la Traditia Crestina, spune, „Fratilor, va laud ca în toate va aduceti aminte de mine si tineti predaniile cum vi le-am dat.” (1 Corinteni 11:2).

De unde a preluat el aceasta traditie? „Caci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat si voua” (1 Corinteni 11:23). La aceasta se refera Biserica Ortodoxa atunci când vorbeste despre Traditia Apostolica – „Credinta data (paradotheise) odata pentru totdeauna sfintilor” (Iuda 3). Sursa ei este Hristos, Care a dat-o în mod personal Apostolilor prin tot ce a spus si facut, cu un continut atât de vast încât „lumea întreaga nu ar cuprinde cartile” (Ioan 21:25). Apostolii au transmis aceasta cunoastere întregii Biserici, care, fiind cea care înmagazineaza aceasta cunoastere, a devenit „stâlpul si temelia adevarului” (1 Timotei 3:15).

În aceasta privinta, marturia Noului Testament este clara: primii crestini aveau atât traditii orale cât si scrise, pe care le-au primit de la Hristos prin intermediul Apostolilor. Traditia scrisa a constat la început numai din fragmente – o biserica locala detinea o Epistola, probabil alta o Evanghelie. Cu timpul, aceste fragmente au fost adunate împreuna într-o colectie care în cele din urma a devenit Noul Testament.

 

Dar cum stiau primii crestini care scrieri sunt sau nu autentice – caci existau, după cum am vazut epistole si evanghelii dubioase scrise de eretici? Traditia orala a fost cea folosita pentru a face aceasta deosebire.

Protestantii reactioneaza violent împotriva Sfintei Traditii pentru ca singura traditie pe care au cunoscu-o în general a fost cea a Bisericii Romano-Catolice. Dar, contrar conceptiei catolice de Traditie, personificata de Papalitate si care dezvolta noi doctrine (de exemplu, doctrina infailibilitatii Papei) – ortodocsii nu cred ca Traditia creste sau se schimba. Atunci când Biserica este confruntata cu o erezie, ea este obligata sa defineasca mai precis diferenta dintre adevar si eroare, dar Adevarul nu se schimba.

 

Se poate afirma ca Traditia creste, în sensul ca Biserica îsi aminteste experientele acumulate de-a lungul istoriei si sfintii care au trait în ea si pastreaza scrierile celor care au prezentat în mod drept credinta; dar Credinta însasi este aceeasi, cea „data odata pentru totdeauna sfintilor” (Iuda 3).

De unde stim ca Biserica a pastrat Traditia Apostolica în toata puritatea ei?

Raspunsul simplu este ca Dumnezeu a pastrat Traditia în Biserica pentru ca El Însusi a promis aceasta. Hristos a spus ca Îsi va zidi Biserica si ca portile iadului nu-i vor sta împotriva (Matei 16:18). Hristos este capul Bisericii (Efeseni 4:16) si Biserica este trupul Lui (Efeseni 1:22-23).

Daca Biserica ar fi pierdut Traditia Apostolica în curatia ei, atunci Adevarul nu ar mai fi Adevar, caci Biserica este stâlpul si temelia Adevarului (1 Timotei 3:15). Aceasta afirmatie nu ar mai avea nici un sens daca, asa cum pretind protestantii, Biserica ar fi cazut în apostazie din timpul lui Constantin pâna în vremea Reformei. Daca Biserica ar fi încetat sa existe, chiar si pentru o zi, atunci s-ar putea spune ca în acea zi portile iadului au biruit-o. Daca acesta ar fi fost cazul, atunci în pilda grauntelui de mustar (Matei 13:31-32) Hristos ar fi adaugat ca planta care a crescut din samânta va fi zdrobita si o noua planta va încolti mai târziu. De fapt El ne ofera imaginea unei plante care creste mai mare decât toate celelalte din gradina.

Unii protestanti afirma ca adevaratii crestini, cu aceeasi credinta ca a protestantilor ar fi trait undeva ascunsi timp de o mie de ani, dar unde sunt dovezile? Waldezii, care au fost recunoscuti ca premergatori de catre multe grupari protestante, nu au existat înainte de secolul al 12-lea. Este fortat sa credem ca acesti adevarati crestini ar fi suferit sub persecutiile Romane si apoi s-au ascuns imediat după ce Crestinismul a fost legalizat. Dar si asa ceva este mai credibil decât ipoteza ca adevaratii crestini ar fi trait ascunsi timp de o mie de ani, fără sa lase vreo dovada ca au existat vreodata.

Probabil unii vor obiecta spunând ca de-a lungul veacurilor au existat întotdeauna crestini care au crezut într-un fel diferit de altii, si prin urmare cum ar putea fi recunoscuta Traditia Apostolica? Sau, daca vreun obicei corupt a aparut, cum ar putea fi deosebit de Traditia Apostolica? Protestantii pun aceste întrebari deoarece în Biserica Catolica au aparut într-adevar „traditii” noi si corupte, dar aceasta s-a întâmplat deoarece Vestul Latin a corupt mai întâi însasi întelesul naturii Traditiei.

 

Întelegerea ortodoxa, care a existat pentru o lunga vreme si în Vest, si care a fost pastrata de Biserica Ortodoxa, este aceea ca Traditia este în esenta ei neschimbatoare si se poate cunoaste prin universalitatea sau catolicitatea ei. Adevarata Traditie Apostolica poate fi gasita în consensul istoric al învataturilor Bisericii.

 

Cauta ceea ce a crezut Biserica din totdeauna, în întreaga istorie, pretutindeni, si vei gasi Adevarul. Daca vreo învatatura nu a fost recunoscuta de Biserica în toata istoria ei, atunci este erezie. Dar aici ne referim la Biserica, nu la niste grupari schismatice. Schismatici si eretici au existat din perioada Noului Testament si de atunci au continuat sa apara, caci, asa cum spune Apostolul, „Caci trebuie sa fie între voi si eresuri, ca sa se învedereze între voi cei încercati.” (1 Corinteni 11:19)

 

A TREIA PRESUPUNERE GRESITA: Oricine poate interpreta singur Scriptura, fără ajutorul Bisericii

 

Cu toate ca unii protestanti nu sunt de acord cu aceasta formulare, ea reprezinta presupunerea fundamentala pe care au facut-o reformatorii când au început sa promoveze aceasta doctrina. Ideea era ca Scriptura este destul de clara în as fel încât fiecare sa o poata întelege oricine printr-o simpla lectura. Ei respingeau ideea ca mai este nevoie de ajutorul Bisericii. Aceasta pozitie a fost clar enuntata de învatatii luterani de la Tubingen care au purtat o corespondenta cu Patriarhul Ieremia al II-lea al Constantinopolului la treizeci de ani după moartea lui Luther.

Scripturile nu contin erori, dar anumite pasaje sunt destul de obscure ca sa nu fie întelese fără interpretarile date de Parintii luminati de Duhul Sfânt. Protestantii afirma ca chiar si atunci când unele pasaje sunt obscure, ele sunt luminate de alte pasaje care dau aceleasi învataturi în termeni usor de înteles de oricine.

 

Cu toate ca acesti învatati luterani pretindeau foloseau uneori scrierile Sfintilor Parinti, ei afirmau ca acestia nu sunt necesari, si ca acolo unde Sfintii Parinti si Biblia s-ar fi contrazis, ei credeau Biblia si nu scrierile Parintilor.

 

De fapt, ceea ce spuneau ei era ca acolo unde scrierile Sfintilor Parinti contraziceau interpretarile lor particulare, aceste interpretari particulare ar fi avut o autoritate mai mare decât cea a Parintilor Bisericii.

 

În locul ascultarii de Parinti, care s-au dovedit a fi oameni drepti si sfinti, criteriul calauzitor devenea capacitatea de ratiune a individului, aceeasi ratiune umana care i-a condus pe unii teologi luterani moderni sa respinga aproape toate învataturile de baza ale Scripturii (inclusiv divinitatea lui Hristos si Învierea), si chiar si inspiratia divina a Scripturii, pe care vechii luterani îsi bizuiau credinta. Ca raspuns, Patriarhul Ieremia al II-lea a dezvaluit clar adevaratul caracter al învataturilor luterane:

 

Sa acceptam deci traditiile Bisericii cu o inima sincera si nu cu rationamente încurcate. Caci Dumnezeu i-a facut pe oameni drepti, dar ei umbla cu multe siretenii (Eclesiastul 7:29). Sa nu începem a învata un nou fel de credinta care este condamnata de traditia Sfintilor Parinti. Caci Sfântul Apostol spune „daca va propovaduieste cineva o Evanghelie deosebita de aceea pe care ati primit-o, sa fie anatema”.

 

b). DOCTRINA SOLA SCRIPTURA NU SE CONFORMEAZA PROPRIILOR EI CRITERII

 

Ne-am astepta ca un sistem de credinta ca Protestantismul, care afirma ca numai Scriptura are autoritate în chestiuni de credinta, ar încerca mai întâi sa dovedeasca faptul ca aceasta învatatura satisface propria ei cerinta. Ne-am astepta ca protestantii sa poata scoate la iveala din Scriptura sute de texte care sa dovedeasca adevarul acestei învataturi.

 

Cel putin doua sau trei texte ar trebui folosite în acest scop, caci Scriptura însasi spune, „Orice vorba sa fie sprijinita pe marturia a doi sau trei martori.” Dar, asemenea copilului din poveste care a spus cu glas tare ca împaratul nu era îmbracat, trebuie sa spun si eu ca nu exista un singur verset în întreaga Scriptura care sa dea aceasta învatatura. Da, sunt nenumarate texte care vorbesc despre inspiratia ei divina, despre autoritatea ei si despre folosul ei – dar nu exista nici un pasaj care ar afirma ca numai Scriptura ar avea autoritate pentru credinciosi. Daca o astfel de învatatura ar aparea macar în mod implicit, atunci cu siguranta ea ar fi fost promovata si de Parintii Bisericii, dar care dintre Sfintii Parinti a dat vreo astfel de învatatura? În felul acesta, învatatura cea mai fundamentala a Protestantismului se neaga pe ea însasi, contrazicându-se pe sine. Nu numai ca Sola Scriptura nu este declarata în Scriptura, dar este în mod explicit negata de Scriptura (ceea ce deja am discutat), care ne învata ca Traditia are autoritate pentru crestini (2 Tesaloniceni 2:15, 1 Corinteni 11:2).

 

c). ÎNCERCARI PROTESTANTE NEREUSITE DE A STABILI METODE DE INTERPRETARE

 

Din primele zile ale Reformei, protestantii au fost obligati sa se confrunte cu faptul ca numai prin Biblie si ratiunea individuala, oamenii nu puteau ajunge de acord cu privire la chestiuni fundamentale de doctrina.

Chiar si în timpul vietii lui Martin Luther s-au ridicat zeci de grupuri, toate pretinzând loialitate fata de Scriptura, dar care nu puteau cadea de acord cu privire la învatatura Bibliei. Luther a stat cu mult curaj în fata Dietei din Worms si a afirmat ca nu-si va schimba pozitia decât daca cineva l-ar convinge pe baza Scripturii sau a ratiunii; mai târziu, când Anabaptistii, care se deosebeau de luterani doar în câteva puncte, au cerut sa li se acorde aceeasi îngaduinta, luteranii i-au macelarit cu miile. Iata ce a ramas din „dreptul fiecarui individ sa înteleaga singur Scriptura”!

În ciuda problemei evidente pe care o punea farâmitarea Protestantismului, protestantii nu au dat înapoi în ce priveste Sola Scriptura, ci au tras concluzia ca cei cu care nu sunt de acord, cu alte cuvinte cei aflati în afara propriului lor grup nu interpreteaza în mod corect Scriptura. S-au facut o serie de încercari pentru a rezolva aceasta problema. O metoda de a reversa multiplicare incredibila a schismelor nu s-a gasit înca, dar protestantii continua sa caute cheia miraculoasa care sa le rezolve problema. Sa examinam în continuare cele mai populare metode de interpretare a Bibliei, preferate de diferite grupuri protestante.

 

Prima Metodă:
Interpretează toate textele în mod literal – întelesul lor este clar

 

Aceasta abordare a fost fără îndoiala prima folosita de reformatori, cu toate ca destul de curând au înteles ca ea nu este suficienta pentru a rezolva problemele puse de Sola Scriptura. Cu toate ca s-a soldat de la început cu un esec, aceasta abordare este cea mai populara printre fundamentalistii, evanghelicii si harismaticii mai putin educati. O maxima des folosita de acestia este „Biblia spune ce vrea sa zica si zice ce vrea sa spuna”. Dar atunci când este vorba de texte cu care în general protestantii nu sunt de acord, cum ar fi puterea de a ierta pacatele (Ioan 20:23), euharistia („Acesta este trupul meu… acesta este sângele meu” – Matei 26, 26, 28), sau învatatura lui Pavel ca femeile sa-si acopere capul în biserica (1 Corinteni 11:1-16), dintr-o data Biblia nu mai spune ce vrea sa zica, si întelesul nu mai este cel literal.

 

A doua metodă: Duhul Sfânt da întelegerea corecta:

 

Confruntati cu multimea grupurilor care s-au ridicat sub standardul Reformei si care nu puteau cadea de acord unele cu altele în ce priveste întelesul Scripturii, protestantii au gasit o a doua solutie a problemei, aceea ca Duhul Sfânt îi calauzeste pe protestantii evlaviosi sa interpreteze în mod corect Scriptura. În mod evident, cei care nu erau de acord cu ei nu puteau fi calauziti de Duhul Sfânt. Rezultatul a fost ca unele grupuri protestante le trateaza pe altele ca nefiind crestini.
Dar, daca aceasta abordare ar fi corecta, atunci am fi ramas în istorie cu un singur grup protestant care sa fi interpretat corect Scriptura.

Care, din miile de grupuri, ar fi acesta? Raspunsul depinde de protestantul pe care îl întrebi. De un lucru putem fi siguri: el crede ca grupul lui este cel care are dreptate.

 

Totusi, în zilele noastre este mult mai probabil sa întâlnesti protestanti care au o vedere ceva mai relativa cu privire la Adevar si nu mai sustin ca gruparea lor este singura care are dreptate. Odata ce numarul denominatiilor a crescut, a devenit din ce în ce mai dificil pentru orice grupare protestanta sa sustina ca singura detine adevarul, cu toate ca exista înca grupari care o fac. O atitudine mai moderna este aceea ca, în numele „dragostei” aceste „diferente” nu mai au importanta. Probabil fiecare grupare detine o mica „parte din Adevar”, dar nici una din ele întreg Adevarul. A aparut astfel erezia ecumenica. Exista chiar grupuri de „crestini” care nu se opresc la aceste eforturi ecumenice de a recunoaste adevarul altor grupari crestine. Acesti „crestini” cred ca toate religiile detin mici „parti din Adevar”. Concluzia este ca pentru a descoperi întreg Adevarul, fiecare grupare trebuie sa renunte la „diferentele” ei, si unindu-si „partea ei de Adevar” cu alte „parti de Adevar” sa ajunga la întregul Adevar!

 

A treia metodă: Textele clare le interpretează pe cele neclare:

 

La prima vedere aceasta pare raspunsul perfect la întrebarea cum sa interpretam Biblia: textele clare sa le interpreteze pe cele care nu sunt clare. Logica acestei metode este simpla, ideea fiind ca daca un pasaj prezinta o învatatura într-o maniera obscura, atunci acea învatatura este clar prezentata în alta parte a Scripturii. Foloseste textele clare pentru a le elucida pe cele mai putin clare. Asa au precizat învatatii de la Tubingen în prima lor scrisoare catre Patriarhul Ieremia al II-lea:

 

Deci o cale mai buna de interpretare a Scripturii nu poate fi gasita decât aceea ca Scriptura sa interpreteze Scriptura, adica prin ea însasi. Caci aceeasi Scriptura a fost dictata de acelasi Duh, care Îsi întelege voia si poate mai bine decât oricine sa-Si precizeze întelesul.

 

Oricât ar parea de promitatoare, aceasta metoda s-a dovedit insuficienta sa rezolve problema haosului si a farâmitarii lumii protestante. Punctul ei slab este criteriul după care se clasifica textele „clare” si cele „neclare”. Baptistii, care cred ca este imposibil pentru un crestin sa-si piarda mântuirea odata ce este „mântuit”, descopere o serie de texte care „în mod clar” întaresc învatatura lor cu privire la „siguranta mântuirii” – de exemplu „Caci darurile si chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi” (Romani 11:29) si „Oile Mele asculta de glasul Meu si Eu le cunosc pe ele, si ele vin după Mine si Eu le dau viata vesnica si nu vor pieri în veac, si din mâna Mea nimeni nu le va rapi.” (Ioan 10:27,28).

 

Dar atunci când întâlnesc texte care par a indica faptul ca mântuirea se poate pierde, ca de exemplu „Si tu, fiul omului, spune fiilor poporului tau: Dreptatea dreptului nu-l va scapa în ziua pacatuirii lui si nelegiuitul nu va cadea pentru nelegiuirea sa în ziua întoarcerii sale de la nelegiuirea sa, precum nici dreptul în ziua pacatuirii sale nu va putea ramâne cu viata pentru dreptatea sa.” (Ezechiel 33:12), ei folosesc textul „clar” pentru a-l lamuri pe cel „neclar”. Metodistii, după care credinciosii îsi pot pierde mântuirea daca Îi întorc spatele lui Dumnezeu, nu considera aceste texte din urma sunt „neclare”, si dimpotriva, le folosesc pe acestea pentru a clarifica textele „clare” ale baptistilor. În felul acesta, baptistii si metodistii îsi arata unii altora texte, neputând întelege de ce ceilalti nu înteleg ceea ce lor li se pare foarte „clar”.

 

A patra metoda: Exegeza critica-istorica.

Înecati într-o mare de diviziuni si opinii subiective, protestantii apeleaza la o metoda mai intelectuala si cu un aer de obiectivitate. Pe masura ce timpul trecea si farâmitarea crestea, stiinta si ratiunea au devenit standardele prin care teologii protestanti au sperat sa creeze o anumita consecventa în interpretarile lor. Aceasta abordare „stiintifica”, care a ajuns sa predomine studiile protestante, iar în secolul nostru chiar si cele catolice, este cunoscuta sub numele de „Exegeza Critica-istorica”. După aparitia Iluminismului, stiinta parea a fi capabila sa rezolve toate problemele omenirii.

 

Studiile protestante au început sa aplice metodologia si filozofia stiintelor în teologie si studiul Bibliei. Începând cu vremea iluminismului, savantii protestanti au analizat fiecare aspect al Bibliei: istoria, manuscrisele, limbile biblice, etc. Privind Scriptura ca pe un santier arheologic, acesti savanti au cautat sa analizeze fiecare fragment si osisor folosind cele mai moderne metode stiintifice. Trebuie sa recunoastem ca aceste studii au adus multe cunostinte folositoare. Din nefericire, aceasta metodologie a produs si erori grave, dar fiind prezentata cu o aura de obiectivitate stiintifica multi crestini sunt fascinati de farmecul ei.

 

Ca si alte metode folosite de protestanti, aceasta metoda cauta sa înteleaga Biblia, ignorând în acelasi timp Traditia. Exista nu una, ci multe metode de exegeza protestanta, si toate îsi propun acelasi scop, acela de a „lasa Biblia sa se explice pe ea însasi”. Desigur, nici un crestin nu s-ar putea opune la ceea ce „spune” Scriptura, daca prin aceste metode ea s-ar explica singura. Problema este ca acei care îsi asuma rolul de purtatori de cuvânt ai Bibliei o filtreaza prin prisma propriilor lor prejudecati protestante. Afirmând ca sunt obiectivi, ei interpreteaza Scriptura în conformitate cu bagajul lor de traditii si dogme, indiferent daca sunt fundamentalisti sau liberali rationalisti. Ceea ce au facut savantii protestanti a fost (folosind o expresie a lui Albert Schweitzer) sa se uite în fântâna istoriei pentru a gasi întelesul Bibliei. Ei au scris volume peste volume cu privire la acest subiect, dar din pacate si-au vazut doar propriile lor reflectii.

 

Savantii protestanti (atât cei „liberali”, cât si cei „conservativi”) au gresit aplicând în mod eronat metodologiile empirice pe tărâmul teologiei si al studiilor biblice. Pentru a descrie aceste eforturi, folosesc aici termenul de Empirism într-un sens larg, care se refera la modul rationalist si materialist de a vedea lumea, caracteristic gândirii Vestice. Sistemele pozitiviste de gândire (empiricismul fiind unul dintre acestea) încearca sa se bazeze pe o cunoastere „certa”.

 

Empirismul este sistemul după care întreaga cunoastere este bazata pe experienta si doar afirmatiile care sunt stabilite pe baza unei metode stiintifice de observare pot fi considerate drept sigure. La metodele de observare si experimentare se adauga principiul îndoielii metodologice, cel mai bun exemplu fiind filozoful francez Rene Descartes, care îsi începe discursul filozofic cu observatia ca totul poate fi pus la îndoiala, cu exceptia propriei existente („Gândesc, deci exist”), acesta fiind punctul de plecare al unui sistem filozofic bazat pe un adevar care nu poate fi pus la îndoiala. La început, reformatorii s-au multumit cu presupunerea ca Biblia este baza sigura pe care se poate sprijini filozofia si teologia. Dar, pe masura ce spiritul Iluminismului devenea tot mai prevalent, savantii protestanti au început sa supuna chiar si Biblia metodelor de investigatie rationaliste – încercând sa stabileasca ce se poate cunoaste „în mod sigur” din Biblie. Savantii protestanti liberali au desavârsit acest proces, înlaturând una după alta toate „învelisurile exterioare” si au ramas doar cu propriile lor opinii si propriul lor sentimentalism ca baza pentru ce le-a ramas din credinta lor.

 

Protestantii conservatori au fost mult mai putin consistenti în abordarea lor rationalista. Ei au pastrat o anumita reverenta fata de Scriptura si o credinta în inspiratia ei. Totusi, în mod esential, chiar si printre cei mai convinsi fundamentalisti, metoda lor este în mod esential înradacinata în acelasi spirit rationalist ca cel al liberalilor. Un prim exemplu poate fi întâlnit printre asa-numitii fundamentalisti dispensationalisti, care sustin ca în diferitele stadii ale istoriei Dumnezeu i-a tratat pe oameni în conformitate cu anumite dispensatii, cum ar fi cea „Adamica”, „a potopului”, „Mozaica”, „Davidica”, etc.

 

Se poate vedea ca exista un graunte de adevar în aceasta teorie, dar ei merg dincolo de Vechiul Testament si învata ca acum suntem sub o alta dispensatie decât a crestinilor din primul veac. Cu toate ca minunile au fost prezente în „perioada Noului Testament”, ele nu mai au loc astazi. Fără a avea nici o baza scripturala, aceasta metoda este foarte convenabila, caci le permite sa accepte minunile consemnate în Biblie si sa ramâna empiristi în viata de fiecare zi. Cu toate ca discutarea unei astfel de metode pare a fi doar de interes academic si ca ea nu influenteaza pe protestantul de rând, acesta este de fapt atins de un astfel de rationalism.

Marea eroare a asa-zisei metode „stiintifice” de abordare a Scripturii consta în adoptarea prejudecatilor empiriste în studiul istoriei, Scripturii si al teologiei. Metodele empirice functioneaza bine când sunt aplicate corect în stiintele naturale, dar atunci când sunt aplicate acolo unde nu au cum sa functioneze, ca de exemplu în cazul momentelor unice ale istoriei (care nu pot fi repetate si testate), ele nu pot produce rezultate consistente sau corecte.

 

Oamenii de stiinta nu au putut inventa un telescop care sa priveasca în lumea spiritelor, dar cu toate acestea, anumiti savanti protestanti afirma ca, în lumina stiintei, existenta demonilor si a Diavolului a fost infirmata. Daca Diavolul ar aparea înaintea unui empirist cu o furca în mâna si colorat în rosu, el ar gasi o explicatie care sa se conformeze conceptiei lui despre lume. Cu toate ca astfel de empiristi se mândresc cu „mintea lor deschisa”, ei sunt atât de orbiti de propriilor lor presupuneri, încât nu pot vedea nimic care nu se conformeaza conceptiilor lor despre realitate. Aplicat în mod consecvent, empirismul ar discredita întreaga cunoastere (inclusiv pe el însusi), dar îsi permite în mod convenabil sa fie inconsecvent, deoarece „reputatia pe care o are pentru rigoarea lui stiintifica depaseste defectele pe care le are în fundamentul lui”.

 

Cristian Stavriu