Estetica sacerdotiului (V): Sfintele Vase şi alte obiecte bisericeşti

Sfintele Vase sunt unele dintre cele mai importante obiecte din Sfântul Altar. Ele au primit o cinste deosebită încă din perioada apostolică, iar această cinste a crescut odată cu veacurile, manifestându-se prin frumuseţea ornamentelor şi a metalelor preţioase din care au fost şi sunt confecţionate.

Despre motivele importanţei, istoria dezvoltării, semnificaţiile şi simbolismele legate de ele s-a vorbit deja la modul cel mai responsabil[1]. Mai rămâne să ne ocupăm de câteva aspecte ce ţin de tema noastră.

Atât Sfintele Vase, cât şi celelalte obiecte din metal folosite în cult (steluţă, copie, linguriţă, chivot, cruci, sfeşnice, cădelniţe, vase şi tăvi, miruitor, cununii, aghiasmatar, căldăruşă, etc.) necesită o atenţie aparte datorită transformărilor la care sunt supuse de-a lungul timpului. Timpul este principalul lor duşman, apoi vine la rând modul în care sunt păstrate, felul în care sunt folosite, etc.

Obiectele din metal, fie că sunt din aur, argint, aramă, alamă, nichel sau inox, au tendinţa să se mătuiască în timp, să-şi piardă strălucirea. Cineva ar presupune că dacă sunt folosite des şi sunt păstrate în condiţii bune n-o să se întâmple asta, dar în practică se dovedeşte o părere greşită: indiferent de felul în care sunt păstrate, ele tot îşi vor pierde strălucirea, de aceea la anumite intervale de timp ele trebuie curăţate. Redarea strălucirii nu poate fi făcută cu obiecte abrazive (ex.: burete din sârmă), care le zgârie sau lasă urme adânci în corpul lor metalic. Este nevoie de materiale fine, discuri din pâslă sau bucăţi de  vată, lână, etc., precum şi de soluţii proprii fiecărui tip de metal (de exemplu obiectele din alamă au nevoie de o soluţie pe bază de oţet, cele din nichel de amoniac sau apă şi săpun, etc.). Utilizarea altor soluţii decât cele recomandate poate duce la deteriorarea şi mai gravă a obiectelor sau a strălucirii lor.

Multe dintre obiectele metalice folosite în Sfântul Altar au în componenţa lor şuruburi care să permită ataşarea pieselor. Este cazul Sf. Disc, Sf. Potir, steluţei, sfeşnicelor, etc. Modul de manifestare a acestor şuruburi, durata lor de viaţă, felul în care sunt strânse poate afecta utilizarea normală a obiectelor respective. Este posibil ca uneori şuruburile să fie confecţionate din alt material decât restul obiectului şi asta să ducă la apariţia ruginei, ceea ce este de nedorit pentru nişte obiecte folosite în cultul divin. Unele se pot desface şi pun în pericol stabilitatea obiectelor (Sf. Potir se poate vărsa, Sf. Disc se poate răsturna, steluţa se mişcă haotic pe Sf. Disc şi distruge tot aranjamentul liturgic realizat la proscomidie, amestecând miridele).

Obiectele care folosesc o asociere între sticlă şi metal se dovedesc în timp de tristă inspiraţie. Sticla nu poate forma o contopire cu metalul, nici măcar o alipire perfectă, de aceea după o vreme între cele două, în spaţiul liber aproape imperceptibil ochiului, apare oxidarea. În viaţa de zi cu zi poate fi observat acest fenomen în cazul ochelarilor a căror curăţire nu este efectuată cu stricteţe conform indicaţiilor fabricantului. În cazul obiectelor bisericeşti se poate observa la Sf. Potir, acolo unde cupa acestuia este formată dintr-un pahar de sticlă în înveliş metalic. Petele verzi formate între sticlă şi învelişul metalic nu sunt o imagine plăcută ochiului şi, chiar dacă ele nu afectează direct Darurile din interior, provoacă o senzaţie de respingere din partea celui care se împărtăşeşte.

Trebuie urmărit, de asemenea, comportamentul în timp al pietrelor preţioase ataşate obiectelor metalice, precum şi al elementelor din email. Acestea au tendinţa de a se desprinde şi astfel obiectul ca atare îşi pierde din strălucire, devine avariat. Se poate întâmpla în cazul Sf. Potir şi al crucilor emailate, în cazul copertei metalice a Sf. Evanghelii, etc. Nu împiedică exercitarea cultului, dar nici nu lasă o impresie bună.

Obiectele care au în componenţa lor sticlă, cristal sau porţelan trebuie înlocuite în cazul în care au fost ciobite sau sparte. Un astfel de obiect avariat devine impropriu pentru folosirea lui în cult, chiar dacă este frumos.

Liturghierul prevede ca, în cazul în care sunt mai mulţi slujitori care se vor împărtăşi, părticica HS din Sfântul Trup va fi tăiată cu copia în atâtea părţi câţi slujitori sunt. Aceasta este o modalitate mai potrivită pentru împărţire decât frângerea cu mâna, pentru că părticelele vor fi împărţite în mod egal. În acelaşi timp însă, cel care taie cu copia trebuie să se îngrijească să nu deterioreze prin apăsare faţa Sf. Disc, producându-i zgârieturi. Aceste urme inestetice vor facilita pe viitor reţinerea miridelor şi vor îngreuna curăţarea perfectă cu buretele a Sf. Disc.

Obiectele ca linguriţa sau copia trebuie menţinute funcţionale, în sensul că prima trebuie păstrată întotdeauna perfect curată, iar a doua având lama îndeajuns de ascuţită încât să nu îngreuneze folosirea ei la proscomidie. Crucea pe care sacerdotul o oferă spre sărutare credincioşilor trebuie să fie verificată adesea, în aşa fel încât să-şi păstreze strălucirea şi să nu fie acoperită de amprente sau urme de ruj.

Toate obiectele metalice de care se slujeşte sacerdotul şi în special Sf. Vase şi Sf. Cruce trebuie mânuite cu atenţie şi respect, fără mişcări bruşte. Fiecare gest făcut cu ele trebuie să denote maiestuozitate, în aşa fel încât toţi cei care privesc gestul să rămână ancoraţi cu mintea la importanţa obiectelor pe care sacerdotul le are în mâini în momentele respective.

În cazul obiectelor din material textil, trebuie făcută o deosebire între cele mai importante (Sf, Antimis, acoperămintele pentru Sfintele Daruri şi acoperămintele Sf. Mese) şi cele de importanţă secundară (dveră, epitaf, prosoape, covoare, podoabe pentru icoane sau pentru crucea cea mare). Primele necesită o atenţie sporită, atât în timpul utilizării lor, cât şi în felul în care sunt păstrate.

Sfântul Antimis se păstrează pe Sf. Masă, sub Sf. Evanghelie. Despre importanţa şi istoricul acestui obiect se vorbeşte pe larg în manualul de Liturgică Generală al Pr. Prof. Ene Branişte[2]. Vom sublinia doar ceea ce scrie şi în îndrumările de la sfârşitul Liturghierului în legătură cu Sf. Antimis şi anume păstrarea acestuia în deplină curăţenie. Sacerdotul trebuie să acorde maximă atenţie şi o mare responsabilitate pentru strângerea tuturor părticelelor care vor fi căzut de pe Sf. Disc pe Sf. Antimis în timpul liturghisirii. Orice abatere de la această îndatorire reprezintă săvârşirea unui păcat de moarte[3]. De asemenea, buretele care foloseşte la strângerea miridelor de pe Sf. Disc trebuie curăţat bine după fiecare folosire, în aşa fel încât pe el să nu rămână părticele din acestea.

Acoperămintele Sfintelor Daruri, confecţionate de obicei din materiale identice cu cele pentru veşminte, trebuie să nu alunece uşor pe partea interioară. Se produc o mulţime de accidente din cauză că unul sau altul dintre acestea nu poate fi potrivit pe Sf. Disc sau Sf. Potir, accidente la care participă şi instabilitatea steluţei sau modul în care au fost împăturate iniţial. De exemplu unii preoţi obişnuiesc să împăturească acoperămintele cu partea interioară în afară, pe motiv că nu doresc să expună la murdărire partea exterioară, însă realitatea este că partea interioară primează, în primul rând din cauză că ea vine aşezată peste Sfintele Daruri, iar în al doilea rând pentru că acoperământul împăturat în exterior va sta lărgit peste Sf. Vase şi va avea tendinţa să cadă la orice atingere.

Acoperămintele Sf. Mese trebuie păstrate impecabil de curate. Acoperământul de deasupra, confecţionat de obicei din mătase, necesită dese schimbări, uneori o dată pe lună, pentru că se află în contact direct cu obiectele de pe el, cu praful, cu ceara lumânărilor, etc.

În ceea ce priveşte celelalte obiecte din material textil, şi acestea trebuie păstrate curate, neprăfuite, curăţate de pânză de păianjen, neşifonate.

Dvera se află între sacerdot şi comunitate. Pe tot parcursul slujbelor credincioşii privesc spre ea, pentru că ea se află exact pe direcţia centrală a Sf. Altar. De aceea dvera trebuie menţinută neşifonată, nepătată. Este de preferat o dveră mai groasă, mai grea, lipsită de transparenţă, pentru că în acest fel apare ca un obiect maiestuos, potrivit cultului divin şi rolului pe care-l are. O perdea subţire, care flutură uşor sau se ridică în aer la orice mişcare, o perdea prin care pot fi urmărite toate gesturile sacerdotului, lasă mai mult impresia unui obiect de salon şi devine improprie locului de care aparţine. În ceea ce priveşte utilizarea ei, dvera se deschide potrivit indicaţiilor cărţilor de slujbă, iar deschiderea ei se face fără mişcări bruşte, până la capătul permis. Este adevărat că mai nou s-a sesizat o oarecare nelămurile a credincioşilor în legătură cu deschiderea şi închiderea deasă a dverei, astfel că există preoţi care păstrează dvera deschisă de la începutul până la sfârşitul slujbei. Trebuie să se ţină seama însă şi de sensul acţiunilor acestui obiect de cult şi să i se acorde importanţa cuvenită. Probabil pe viitor se va încerca o revizuire şi se va ajunge la o cale de mijloc în privinţa mişcării dverei, în aşa fel încât ea să nu rămână inertă de la începutul la sfârşitul slujbei, dar nici să nu fie folosită prea des.

În bisericile de ţară s-a pus întotdeauna accent pe împodobirea icoanelor cu prosoape realizate într-un mod artistic special, tradiţional. Aceste prosoape şi-au păstrat în continuare locul şi sunt întâlnite şi în Sf. Altar. Ele favorizează însă prezenţa insectelor, de aceea este necesară înlocuirea sau curăţarea lor regulată, în aşa fel încât să nu devină depozite de praf, molii, pânze de păianjen. Prosopul întâlnit uneori peste crucea cea mare din spatele Sf. Mese, având în vedere că adesea coboară peste braţele laterale ale crucii şi se termină în ciucuri sau franjuri, riscă să faciliteze izbucnirea unui incendiu, pentru că sfeşnicele de pe Sf. Masă sunt aproape[4].

Nu este nevoie să se exagereze cu numărul de covoare din Sf. Altar. Cu cât sunt mai multe, cu atât mai mult favorizează menţinerea prafului şi prezenţa acarienilor producători de alergii respiratorii. Numărul mare de covoare necesită şi un efort mărit pentru curăţenia acestora. Aspirarea sau baterea covoarelor este doar o măsură provizorie de curăţare a lor, iar curăţarea profesională, pentru o biserică de suprafaţă medie, ajunge la mii de lei. Prin urmare este de preferat aşezarea covoarelor doar în anumite locuri, într-un număr moderat, în aşa fel încât să nu îngreuneze atmosfera.

Alte obiecte pentru sacerdoţiu sunt cărţile de cult. Ele se împart în două tipuri: cele folosite în Sf. Altar şi cele folosite la strană. În cele ce urmează ne vom ocupa de primele, ca având directă legătură cu tema noastră.

Principalele trei cărţi de cult folosite de preot sunt Sf. Evanghelie, Liturghierul şi Molitfelnicul. La acestea se mai adaugă Aghiasmatarul, Ceaslovul, Acatistierul, Psaltirea, cartea de Te-Deum, Slujba Învierii, etc.

În primul rând trebuie remarcată necesitatea cunoaşterii conţinutului acestor cărţi. Aşa cum nu poţi avea pretenţia să vorbeşti despre o carte dacă n-ai citit-o iniţial, tot aşa nu te poţi integra în cult fără să cunoşti de unde trebuie să citeşti, ce trebuie să citeşti, care sunt mişcările pe care trebuie să le faci la un moment dat, etc. În special Liturghierul şi Molitfelnicul trebuie studiate în amănunţime, în aşa fel ca un viitor sacerdot să fie familiarizat cu localizarea rapidă a textelor. Este cel puţin jenant ca lipsa de orientare a preotului în cărţile de cult să producă întreruperi ale slujbei, momente de tăcere, rupturi în buna desfăşurare a acestora. Aceleaşi cărţi indică riguros fiecare moment al slujbei, fiecare mişcare, prin urmare cel care slujeşte trebuie să le aibă în faţă şi să citească atent ceea ce are de făcut.

Nu este indicată slujirea fără cartea în care se află trecută slujba, chiar dacă preotul are experienţă şi cunoaşte rugăciunile pe de rost, pentru că în orice moment poate interveni un incident, memoria poate juca feste şi astfel se produc tulburări. De asemenea, este regretabilă atitudinea unor ierarhi care pretind ca la slujirea în sobor să existe un singur Liturghier, iar preoţii să asiste ca spectatori în veşminte la ceea ce se săvârşeşte. Atâta timp cât fiecare participă la Sf. Liturghie sau la orice altă slujbă este bine să aibă în mâini cartea folositoare, pentru a urmări fiecare pas al slujbei, pentru a-şi citi personal rugăciunile şi pentru a fi pregătit să rostească corect un ecfonis sau o rugăciune atunci când i se va cere. Trecerea unei singure cărţi de la unul la altul produce tulburare şi neorânduială.

Preotul trebuie să fie familiarizat şi cu rânduiala citirii pericopelor din Sf. Evanghelie, în aşa fel încât să nu greşească sau să încurce pericopele, mai ales în cursul săptămânii. Este indicat ca Sf. Evanghelie să aibă un semn dublu de carte, care va fi aşezat încă de la începutul slujbei acolo unde se află pericopa evanghelică ce urmează a fi citită, în aşa fel ca atunci când apare momentul citirii preotul să nu mai caute pericopa în disperare de cauză. Un semn dublu de carte foloseşte pentru stabilirea pericopei de la Utrenie şi a celei de la Sf. Liturghie, astfel că nu va mai fi necesară mutarea lui pe parcursul zilei. Indiferent dacă acest semn de carte este monocrom sau tricolor, el trebuie să arate estetic, să nu fie murdar sau pătat, să nu fie uzat sau deşirat.

Toate cărţile de cult trebuie să fie păstrate în bune condiţii. Îndoirea foilor pe post de semne de carte, sublinierea sau adnotarea lor, tăierea unor pasaje din rugăciuni sau indicaţii, uzura lor până la rupere sunt elemente regretabile sau chiar condamnabile. Uzura paginilor care ţin de slujba vecerniei şi a Sf. Liturghii şi menţinerea de un alb imaculat a celor în care este trecută rânduiala rugăciunilor de dinainte de Sf. Împărtăşanie, toate în acelaşi Liturghier, spune multe despre modul în care un sacerdot înţelege să-şi îndeplinească misiunea. Tot aici intră şi obiceiul trist de a oferi Sf. Evanghelie spre sărutare credincioşilor, cu paginile deschise, astfel încât în unele locuri acestea sunt înroşite de urmele rujului.

Liturghierul sau Molitfelnicul poate fi purtat sub braţ; Sf. Evanghelie, niciodată. Aceasta din urmă se poartă pe umăr în anumite momente sau se ţine rezemată pe piept, sprijinită în mâini, cu icoana Învierii spre credincioşi. Semnul Sf. Cruci făcut cu Sf. Evanghelie va fi făcut cu multă cucernicie, fără repezeală, fără mult balans, într-un mod cât mai echilibrat şi de bun simţ. Închiderea şi deschiderea Sf. Evanghelii se va face uşor, cu atenţie şi respect, mai ales dacă aceasta are închizători metalice care pot scoate sunete puternice. Toate cărţile se vor ţine în mâini rezemate pe întreaga palmă şi nu prinse cu două degete, de la bază, iar Sf. Evanghelie va fi ţinută cu amândouă mâinile.

În toate cazurile cărţile de cult se vor mânui cu blândeţe şi respect, acordându-li-se cinstea cuvenită, ca unora care conţin textele sacre.

Daniel Valean