Estetica sacerdotiului (VI): Materia pentru Sfintele Slujbe

Sacerdoţiul implică folosirea unor materii necesare săvârşirii sfintelor slujbe, materii prezente încă de la început în cultul creştin. Acestea sunt: pâinea, vinul, apa, untdelemnul, Sf. Mir, tămâia şi lumânarea.

S-a spus despre pâine că trebuie să fie preparată din făină curată, fără adaosuri care să-i strice simplitatea şi gustul natural, folosind apă şi sare în proporţii fireşti. De asemenea, că pâinile aduse la altar nu pot fi vechi, întărite sau acoperite de mucegai, învârtoşate sau amare[1].

Din nefericire, astăzi majoritatea slujitorilor altarului folosesc pâine preparată în brutării sau patiserii, pentru că e mai la îndemână, numărul prescurilor trebuie să fie mare sau se elimină complicaţiile privind procurarea la timp sau chiar costurile mari. După cum se poate observa, s-a adoptat simplitatea şi comoditatea sacrificându-se calitatea. Elementele din care e preparată o pâine într-o brutărie pot fi controlate cu greu de un sacerdot, chiar dacă persoanele însărcinate cu prepararea ei dau asigurări că se respectă ingredientele. În realitate nimeni nu va putea spune vreodată, cu mâna pe inimă, că pâinea pe care o slujeşte a fost preparată exact după rânduiala tradiţională liturgică. Fireşte, se va spune că acesta nu mai e păcatul celui care o slujeşte şi care şi-a luat măsurile de precauţie primind asigurările producătorului, însă argumentul e oferit prea simplu, iar scuza devine acuză. Nu rămâne decât certitudinea că întotdeauna va exista o mică îndoială privind ingredientele pâinii folosite la altar.

Un alt neajuns privind pâinea preparată în brutărie îl constituie faptul că cei care o prepară nu sunt pregătiţi pentru conştientizarea scopului pe care-l va îndeplini acea pâine. Cine ştie, la urma urmei, cum ajunge acea pâine să devină pâine, cum este tratată (la fel ca orice pâine?), cum este produsă. În tradiţia creştină persoana care producea pâinea pe care urma s-o aducă la altar avea o mare grijă la felul în care se pregătea pentru producerea ei, conştientă că deja săvârşeşte un act de cult numai prin faptul că intenţionează să producă acea pâine. De aici grija cu care amesteca ingredientele, o punea în cuptor, o veghea, o păstra după coacere. Membrii unei brutării nu pot păstra aceeaşi grijă din cauză că prestează o muncă brută şi adesea prescurile sunt pregătite alături de pâinea destinată consumului cotidian.

Modul în care este preparată o pâine în cuptoarele moderne ale brutăriilor vine în contradicţie cu cerinţele cultice. Se pune accent pe cantitate, pe viteza cu care o pâine este adusă la nivelul optim pentru servire în aşa fel încât costurile de producţie să fie cât mai mici. În cazul prescurilor, dimpotrivă, trebuie să primeze calitatea, grija pentru preparare, verificarea stadiului de coacere. La urma urmei ea este specială şi din acest simplu fapt al preparării. Aici intră şi modul de păstrare după coacere, până la aducerea ei la altar, mod care poate avea un rezultat negativ prin procesul de transformare. Prescura arsă sau necoaptă, expandată (structură spongioasă, cu multe goluri) sau cu coajă care se zdrobeşte, sfărâmicioasă ori prea moale, este neadecvată folosirii în cult, chiar dacă au folosite ingredientele cerute, pentru că produce o serie de incidente şi neajunsuri. Sacerdotul va reuşi cu greu să construiască un ansamblu armonios pe Sf. Disc, în care Sf. Agneţ şi fiecare miridă în parte este aşezată cu grijă şi estetic la locul ei, va avea probleme în păstrarea lor stabilă sau frângerea firească a Sf. Agneţ.

De asemenea, compoziţia pâinii influenţează mult relaţia cu vinul liturgic: o pâine ale cărei ingrediente au fost folosite corect, care a fost dospită şi coaptă corect îşi va păstra proprietăţile chiar şi după amestecarea ei cu Sf. Sânge; o pâine la a cărei preparare nu s-au îndeplinit condiţiile de mai sus se transformă imediat după amestec într-o materie moale, alunecoasă, chiar gelatinoasă, dificil de folosit la împărtăşire, prin respingerea de care „se bucură” atunci când este gustată. Iată păcatul gata săvârşit în chiar momentul unirii cu Hristos!

Cei care folosesc pâine comandată la brutărie o comandă de obicei o dată pe săptămână, folosind-o apoi în cursul săptămânii care urmează. De aceea pâinea poate fi proaspătă în prima zi şi învechită în ultima. Modul în care e păstrată este foarte important. De obicei ea se păstrează într-o folie care previne întărirea sau uscarea, însă care poate favoriza umiditatea şi mucegaiul dacă nu există nici o modalitate de aerisire.

Pe viitor lucrurile vor decurge din ce în ce mai rău, pe măsură ce lumea evoluează şi se bazează tot mai mult pe tehnologia modernă. Prepararea tradiţională a prescurilor va deveni din ce în ce mai greu de efectuat, astfel că preoţii se vor lăsa şi ei antrenaţi în iureşul modernităţii. Cred că o variantă cât de cât mulţumitoare ar fi ca măcar prescura sau prescurile din care se scoate Sf. Agneţ şi restul miridelor să fie preparate aşa cum cere rânduiala liturgică, arătând în acest fel respect faţă de Însuşi Dumnezeu. Persoane special desemnate pentru prepararea acestor prescuri, care să le pregătească în cel mai curat şi firesc mod cerut de rânduiala liturgică, folosind metode tradiţionale, iată soluţia pentru respectarea cerinţelor minime în materie de pâini destinate cultului. În acelaşi timp trebuie cultivată legătura dintre credincioşi şi Proscomidie şi menţinută obişnuinţa ca aceştia să ofere ei înşişi darul lor, chiar dacă darul este pus la dispoziţie prin grija preotului. Tradiţia creştină de veacuri este aceea ca fiecare membru al Bisericii să-şi aducă darul său la altar, ca sacrificiu personal şi jertfă de mulţumire pentru toate darurile primite de la Dumnezeu. În acest fel se concretizează importanţa participării credincioşilor la cultul liturgic şi profunda lor implicare în el, astfel fiind conştientizată şi esenţa Sf. Liturghii. Fireşte, este un gest de respect şi de apreciere faptul că preotul, după ce va folosi prescurile aduse de credincioşi, le va înapoia acestora o parte din ele, ca simbol al răspunsului dumnezeiesc la gestul lor sacrificial, ca semn al deplinei comuniuni dintre comunitate, sacerdot şi Dumnezeu.

Problema vinului destinat cultului liturgic este una şi mai dificilă, având în vedere că în ultima vreme majoritatea tipurilor de vin sunt contrafăcute sau „îmbunătăţite” cu tot felul de aditivi. În esenţă, regula este următoarea: cu cât un vin din comerţ este mai ieftin, cu atât este mai prost sau de provenienţă şi producţie îndoielnică. Asta nu înseamnă însă că vinurile scumpe sunt prin excelenţă curate, iar dacă sunt curate asta nu înseamnă că ele sunt automat bune pentru cultul liturgic, unde vinul trebuie să îndeplinească anumite condiţii. În vocabularul viticol un vin curat poate conţine şi zahăr, într-o mai mică sau mai mare măsură, ceea ce îl scoate imediat din categoria vinurilor potrivite pentru Sf. Liturghie.

Vinul liturgic nu poate conţine altceva în afară de rodul viţei-de-vie. Aceasta este regula de bază şi ea trebuie respectată întocmai. Nu contează culoarea vinului: unii preferă roşul pentru că aminteşte de sângele Mântuitorului, alţii preferă albul pentru că nu este atât de puternic. Nu contează anul de producţie, atîta timp cât şi-a păstrat caracteristicile. Nu contează locul de origine, nu are importanţă dacă este produs în ţară, în Grecia sau Rusia, de vreme ce este vin curat, destinat liturgicului.

Vinul trebuie păstrat la răcoare, în aşa fel încât să nu se acrească. Având în vedere că este păstrat în sticle de 700 ml sau 1 L şi având în vedere că pentru un singur preot, la o singură Sf. Liturghie, e suficientă cantitatea de 100 ml, asta înseamnă că o sticlă de vin poate ajunge cel puţin pentru şapte Sf. Liturghii. Dacă preotul va liturghisi de trei ori pe săptămână (miercuri, vineri, duminică), acea cantitate de vin va ajunge pentru două săptămâni, deci sticla cu vin va sta deschisă în toată această perioadă (cel puţin două săptămâni, perioadă care poate urca la două sau trei luni, dacă preotul săvârşeşte Sf. Liturghie doar duminica şi-n sărbători). De aceea modul în care e păstrat vinul trebuie ales cu grijă, pentru a nu-l descoperi acrit sau mucegăit, deci impropriu pentru liturghisire.

Vinul mai este folosit la Sf. Taină a Cununiei. Aici calitatea lui nu necesită un control atât de strict, pentru că doar aminteşte de Euharistie, nu mai provine din aceasta.

Apa este un alt element cheie în rândul materiilor liturgice. Simbolismul apei a fost deja dezbătut pe larg, scoţându-se în evidenţă importanţa şi caracterul extraordinar al acesteia în menţinerea vieţii şi în utilitatea ei cotidiană. Nici în cadrul cultului divin apa nu este mai prejos. O folosim curată, proaspătă, păstrând-o pe parcursul slujbelor în vase care să n-o altereze, ferind-o de impurităţi. În privinţa amestecului cu vinul liturgic, apa turnată în Sf. Potir la Proscomidie şi apoi căldura de la Sf. Liturghie nu trebuie să depăşească, în cantitate totală, limita de alterare a gustului vinului, prin urmare nu poate trece de cel mult jumătate din cantitatea vinului. Deci dacă vom folosi 100 ml de vin, atunci apa şi căldura nu vor depăşi 50 ml. Fireşte, cel care săvârşeşte Proscomidia nu are nevoie de ustensile de măsură, este suficient să potrivească Cinstitele Daruri după cum îi dictează privirea, dându-şi seama ce cantitate de apă este suficientă.

Apa se mai foloseşte şi la Sf. Taină a Botezului, la sfinţirea spaţiilor sau a obiectelor, la spălarea Sf. Mese sau la spălarea slujitorilor. Peste tot se foloseşte aceeaşi apă curată şi proaspătă, cu excepţia Aghiasmei Mari, care poate fi păstrată timp îndelungat. Aceasta din urmă, tocmai pentru că urmează a fi păstrată în timp, trebuie aşezată în vase corespunzătoare (metal sau sticlă) în care va fi ferită de rugină sau alte impurităţi (praf, insecte, etc.). Busuiocul folosit la stropirea cu aghiasmă nu se păstrează în aceasta, pentru că, chiar dacă este uscat, el va reacţiona în timp cu apa şi va fermenta, distrugându-i curăţenia şi limpezimea.

Untdelemnul şi Sf. Mir se păstrează în flacoane din sticlă sau metal, ermetic închise atunci când nu sunt folosite, în aşa fel încât să se evite preschimbarea acestor materii în substanţe vâscoase. Este total inestetic şi lipsit de respect pentru membrii comunităţii ca preotul să folosească flacoane murdare, încărcate sau pătate cu untdelemn vâscos. Dacă aceste materii sunt păstrate într-o cutie special confecţionată pentru ele, cutia respectivă trebuie cercetată periodic pentru a nu se oxida. Unii preoţi folosesc flacoane care au la capăt o bilă roll-on (bilă care preia substanţa din flacon şi o aplică pe suprafaţa pe care rulează), ceea ce este o modalitate improprie, excesiv tehnologizată, a unei activităţi atât de fireşti şi simple cum este ungerea cu untdelemn. Vechiul miruitor, o unealtă confecţionată de obicei din metal, este cel mai bun şi mai firesc în ungerea cu untdelemn sau în aplicarea Sf. Mir, chiar dacă preotul trebuie să fie mai cu luare aminte la curgerea acestora.

Untdelemnul nu trebuie păstrat lângă surse de foc, având în vedere că este o substanţă incandescentă.

Preotul îi va povăţui pe credincioşi şi le va explica diferenţa dintre untdelemnul sfinţit şi Sf.Mir, mai ales că în vremurile noastre au apărut pe piaţă diferite produse care amestecă denumirile şi produc confuzie în rândul celor ce beneficiază de ele.

Tămâia este o materie aparte, pe cât de importantă, pe atât de desconsiderată uneori. Actul tămâierii, cu vechime impresionantă în cult, îşi păstrează şi astăzi proprietăţile sacre. Se tămâiază de obicei în cadrul cultului liturgic, dar se poate tămâia şi în casă, de către creştinii de rând, de asemenea în vederea îndeplinirii unui act de cult (rostirea rugăciunilor particulare).

Tămâia se obţine din răşinile unor arbuşti exotici şi principalul ei caracter este de substanţă cu bun miros, miros pe care-l aducem ca jertfă lui Dumnezeu, după cum spun şi numeroase rugăciuni aflate în legătură directă sau indirectă cu actul tămâierii: „Tămâie Îţi aducem Ţie, Hristoase, Dumnezeul nostru, întru miros de bună mireasmă duhovnicească…”, sau: „Ca o tămâie cu bun miros….”. De aceea nu orice răşină colectată de pe arborii din întreaga lume poate fi considerată tămâie, mai ales că doar acest gen de tămâie oferă „bunul miros” despre care vorbeam. Din lipsă de posibilităţi sau chiar din indolenţă, unii preoţi se mulţumesc să accepte pentru cult tămâie de proastă calitate, produsă din materii străine de tradiţia bisericească sau chiar resturi de ceară de la lumânările arse, ceea ce este condamnabil şi lamentabil. Adesea credincioşii sunt atraşi sau respinşi de mirosul tămâiei şi chiar aleg să frecventeze o biserică sau alta din cauza tămâiei folosite de slujitori.

Tămâia trebuie folosită înt-un mod echilibrat. Preotul nu poate tămâia cu o cădelniţă goală sau în care nu arde tămâia, pentru că scopul actului liturgic în sine nu este îndeplinit şi gestul său devine hilar, reprobabil. Nici nu poate pune în cădelniţă cantităţi mari de tămâie, care să provoace nori de fum în spaţiul eclesial şi să-i determine pe credincioşi să se refugieze în aer liber.

Pentru ca tămâia să se topească este nevoie de prezenţa unei surse de căldură, obţinută de obicei cu ajutorul prafului incandescent din viţă-de-vie. Mai nou acest praf este presat în mici pastile de cărbune, astfel încât este dozat în mod corespunzător. Fie că este folosit sub formă de praf, fie că apare sub forma pastilelor, acest praf este cel mai indicat pentru aprinderea tămâiei. Ca să fie util în permanenţă, el trebuie păstrat într-un loc ferit de umezeală şi răcoare excesivă, altfel slujitorii vor întâmpina dificultăţi în aprinderea lui. În altă ordine de idei, acest praf murdăreşte cu uşurinţă oriunde ajunge, de aceea este necesară prezenţa unei linguriţe şi evitarea atingerii de veşminte sau alte obiecte sensibile. Şi el, ca şi tămâia, trebuie folosit în mod echilibrat şi trebuie aprins din timp, în aşa fel încât la momentul cădirii să fie deja incandescent şi să nu provoace scântei în timpul cădirii.

Soluţia folosirii unor bile incandescente în locul prafului este destul de păgubitoare şi inadecvată. În cazul lipsei de îndemânare sau a experienţei în folosirea acestora există posibilitatea ca ele să sară din cădelniţă, provocând accidente regretabile (lovirea credincioşilor sau a obiectelor de cult, arderi, incendii, etc.); în materie de topire a tămâiei, au efect doar pentru scurt timp, răcindu-se repede din cauza mişcării cădelniţei; în ceea ce priveşte pregătirea lor, este necesară prezenţa unei flăcări permanente, care să le menţină incandescente; din punct de vedere estetic, chiar dacă nu pătează, ca praful, ele sună de obicei în cădelniţă, iar sunetul produs lasă impresia a ceva străin de cult, nelalocul lui.

Nu putem merge mai departe fără a semnala unele idei aberante legate de întrebuinţarea tămâiei, în special înghiţirea unei bucăţi de tămâie în scopul vindecării unor boli sau al scăpării de anumite vicii, obiceiuri păcătoase. Slujitorii Bisericii trebuie să combată astfel de superstiţii şi să scoată în evidenţă importanţa adevărată şi scopul tămâiei, în aşa fel încât aceasta să nu devină o substanţă ocultă în concepţia credincioşilor.

Lumânările sunt folosite la toate slujbele, ca o altă materie ce se aduce jertfă şi prinos lui Dumnezeu. Pot fi din ceară curată de albine sau amestecată cu parafină. Întotdeauna înainte de începerea slujbei lumânările se vor aprinde pe Sf. Masă sau pe masa pe care preotul va sluji, iar la proscomidiar va exista de asemenea o lumânare care se va aprinde în anumite momente din cadrul Sf. Liturghii.

Slujitorii trebuie să se preocupe pentru folosirea unor lumânări de bună calitate. Buna calitate presupune o ardere echilibrată, fără zgomot, cu flacără liniştită, fără intensitate excesivă, cu un miros caracteristic plăcut, fără fum mult şi fără consumul rapid al corpului din ceară. Lipsa acestor caracteristici presupune apariţia a numeroase incidente şi neplăceri (pete de ceară, incendii, fum, afumarea pereţilor, miros înecăcios, distragerea atenţiei în cazul zgomotului produs de ardere, etc.). În vechime existau slujitori (acolutul sau ipodiaconul) care aveau şi sarcina îngrijirii de iluminarea bisericii, în speţă de pregătirea şi supravegherea lumânărilor. Astăzi lumânările sunt supravegheate în special de paraclisier, însă cele de pe Sf. Masă trebuie lăsate în grija slujitorilor hirotoniţi, ca unora care au îngăduinţa de a se apropia de aceasta.

Un caracter special îl au lumânările folosite la Sf. Taină a Botezului sau la cea a Cununiei, unde lumânări mari, ţinute de către naşi, simbolizează bucuria şi lumina harului revărsată peste primitorii tainei.

Prezenţa lumânărilor în biserică necesită o atenţie sporită, deoarece ele sunt sursă de incendiu. Un mare procent din incendiile care au distrus locaşurile de cult se datorează lumânărilor rămase nesupravegheate, de aceea locul în care credincioşii aprind lumânările trebuie prevăzut cu resurse de apă şi supravegheat corespunzător pentru evitarea oricărui pericol de incendiu. De asemenea, în momentele în care credincioşii ţin lumânări în mâini în spaţiul eclesial (Sf. Taină a Botezului, Cununiei, Maslului, Împărtăşaniei; slujba Parastasului, a Prohodului Domnului, etc.) preotul va avea grijă să-i atenţioneze asupra felului în care acestea trebuie ţinute şi asupra evitării pătării covoarelor, zidurilor sau obiectelor din jur cu ceară topită.

În cazul tuturor materiilor de cult amintite aici: slujitorii Bisericii vor avea grijă ca membrii comunităţii să nu transfere sensul şi utilizarea lor în alte scopuri decât cele amintite aici, să evite căderea în interpretări care le denaturează rostul original şi utilizarea lor în scopuri oculte sau străine de cultul liturgic.

Daniel Valean