LOADING

Type to search

Estetica sacerdoțiului: Sfintele slujbe

Ortodoxie si traire

Estetica sacerdoțiului: Sfintele slujbe

Share

Sfintele slujbe sunt, sub aspectul manifestării sacerdotale, elementul de bază în realizarea comuniunii dintre slujitor şi Dumnezeu pe de o parte şi dintre slujitor şi comunitate pe de altă parte. Nicăieri nu pot fi observate mai bine calităţile sau darurile unui sacerdot, chemarea sa, ca în cadrul slujbelor pe care el le săvârşeşte. În funcţie de acestea, în primul rând, va fi apreciat şi se va putea bucura de ataşamentul credincioşilor, iar în acelaşi timp se va învrednici de atributul de slujitor bun înaintea lui Dumnezeu.

Pentru ca actul sacerdotal să se concretizeze într-o reală unire a comunităţii cu Dumnezeu preotul nu are nevoie doar de simplul sacerdoţiu ca atare, materializat în gesturile de cult din cadrul slujbelor. El nu reuşeşte să creeze starea de comuniune intrând pur şi simplu în altar, săvârşind slujba şi plecând apoi la problemele cotidiene. Pentru o astfel de comuniune este nevoie de o pregătire în prealabil şi de aplecarea atenţiei asupra unor detalii care trebuie luate în considerare înainte de exercitarea efectivă a funcţiei sale sacerdotale.

Preotul trebuie să ştie din timp când va săvârşi o anumită slujbă, în special Sf. Liturghie, dar nu numai. Nu este posibilă implicarea în actul liturgic fără pregătirea prealabilă, aşa cum ea este descrisă la sfârşitul Liturghierului. Pe lângă elementele esenţiale ale pregătirii enumerate acolo există alte câteva mai mici şi poate mai neînsemnate la prima vedere, dar care se vor dovedi, după cum vom vedea, importante pentru tema noastră.

Orice slujbă necesită atenţia şi implicarea maximă a sacerdotului. Indiferent dacă este o slujbă de dimineaţa sau de seara ori o slujbă săvârşită în timpul zilei, preotul trebuie să fie odihnit, liniştit, pregătit sufleteşte şi mental pentru actul pe care urmează să îl săvârşească. Cineva făcea o comparaţie, deloc deplasată, cu sportivii care se află deja în arenă şi se pregătesc pentru competiţie: ei aud sau văd foarte vag atmosfera care-i înconjoară, chiar dacă în jurul lor mulţimea scandează, sunt trup şi suflet dedicaţi viitoarelor probe, atenţia le e captată în întregime de ceea ce urmează să facă. La fel ar trebui să fie şi un sacerdot care se pregăteşte să-I vorbească lui Dumnezeu. Un slujitor obosit, nedormit, epuizat fizic şi psihic, proaspăt sosit de la muncă sau de la vreo petrecere va fi observat imediat în gesturile nepotrivite pe care le săvârşeşte: cască, se încurcă în ectenii, cădeşte plictisit sau grăbit, nu are răbdare, stă nepotrivit în faţa Sf. Mese sau caută un scaun pentru a se aşeza, cântă plictisit, este neglijent, etc.

De asemenea, preotul nu poate să aducă în biserică supărările sau tulburarea cu care a pornit eventual de acasă. Acestea se transferă celorlalţi, în primul rând paraclisierului şi cântăreţului, apoi tuturor credincioşilor, care simt că sacerdotul nu e în apele sale şi astfel se tulbură şi ei. În aceeaşi ordine de idei, sunt interzise categoric apostrofarea şi eventualele remarci cu voce tare la adresa celorlalţi slujitori sau persoane implicate în cult (paraclisier, cântăreţ), gesturi care tulbură enorm atmosfera şi aruncă o lumină proastă asupra tuturor slujitorilor. Aceste elemente mici şi aparent nesemnificative sunt văzute şi analizate de cei prezenţi, care dau şi verdictul.

Pe lângă pregătirea interioară, curăţenia trupească trebuie să stea la acelaşi loc de cinste. Lipsa acesteia duce la respingere din partea celor din jur, fie că e vorba de credincioşi, fie că ne referim la ceilalţi slujitori. Preotul nu poate mirosi a combustibil, a fum, a alimente proaspăt servite, a transpiraţie, etc, nici nu poate apărea în faţa celorlalţi nepieptănat, nespălat, cu îmbrăcămintea şifonată sau distrusă, cu pantofii prăfuiţi sau plini de noroi. Tot aici se încadrează curăţenia veşmintelor cu care preotul va sluji, prospeţimea lor, felul în care sunt aranjate pe el. Luate în ansamblu, toate contribuie la frumuseţea actului liturgic sau la falimentul acestuia.

Înainte de slujbă preotul are nevoie de o scurtă perioadă de pregătire vocală. Cântăreţii profesionişti cunosc acest aspect delicat şi ştiu că înaintea oricărei reprezentaţii trebuie să-şi încălzească vocea, în aşa fel încât aceasta să nu le joace feste în timp ce sunt pe scenă. Este recomandat ca şi preotul să facă aceste exerciţii, pentru a fi scutit astfel de neplăceri pe parcursul slujbei, de momente în care e nevoit să-şi dreagă vocea sau de eforturi neplăcute pentru atingerea anumitor note muzicale.

Există mai multe probleme care necesită atenţia preotului dar care, în principiu, pot fi transferate ajutoarelor acestuia, în special paraclisierului. Astfel, grija pentru aprovizionarea îndestulătoare cu vin şi prescură pentru Sf. Liturghie, pentru existenţa unui număr suficient de lumânări, pentru prezenţa apei potabile proaspete sau a tămâiei sunt doar câteva dintre aceste aspecte. Pentru aceasta însă e nevoie ca paraclisierul să ştie clar şi dinainte ce are de făcut, care-i sunt atribuţiile. La fel şi în cazul cântăreţului: acesta trebuie să ştie ce slujbă urmează să fie săvârşită, să se pregătească dinainte, să cunoască locurile din care urmează să citească sau să cânte şi să deţină cărţile necesare pentru aceasta.

Un fapt esenţial pentru estetica sacerdotală este punctualitatea. Preotului nu-i este îngăduit să întârzie de la slujbele programate, nici să le înceapă mai repede. Nerespectarea începerii unei slujbe crează nu numai neplăceri celor prezenţi, dar şi o stare de nesiguranţă, materializată ulterior într-o nelinişte permanentă: credincioşii nu vor şti niciodată la ce oră va începe preotul slujba şi vor avea mereu impresia că nu reuşesc să fie prezenţi de la început.

În strânsă legătură cu ideea de mai sus stă şi problema sosirii preotului în biserică: este recomandabil ca el să vină cu 15-30 de minute mai repede, indiferent de ce slujbă urmează să săvârşească. Uneori este aşteptat de credincioşi care vor să-i vorbească, alteori cineva vrea să se spovedească sau să i se citească o rugăciune, alteori cântăreţul este nelămurit în legătură cu slujba care urmează, etc. Astfel de probleme se ivesc adesea şi preotul nu le poate rezolva din mers, pe parcursul slujbei, pentru că acest lucru este inacceptabil.

Preotul ar trebui să intre în biserică pe aceleaşi uşi prin care intră şi credincioşii. În acest fel el se identifică cu restul comunităţii şi transmite tuturor sentimentul de adeziune la aceasta. El este un membru al aceleaşi comunităţi şi nu o persoană deasupra sau din afara comunităţii, de aceea şi rosteşte Rugăciunea Amvonului din mijlocul comunităţii. Intrarea pe o altă uşă (uşa Sf. Altar) lasă impresia de desolidarizare, iar sacerdotul e perceput ca un element rupt de sânul comunităţii, străin de interesele acesteia.

În momentul intrării în biserică preotul se poate confrunta cu o problemă deosebită: dacă cei prezenţi deja în biserică nu îl cunosc sau sunt adânciţi în rugăciune, atunci el va putea înainta spre Sf. Altar rostind în taină rugăciunile la intrarea în biserică. Dacă însă (aşa cum este cazul în majoritatea comunităţilor) credincioşii se vor ridica în picioare la apariţia sa sau se vor întoarce spre el şi îl vor saluta preotul este dator în principiu să salute el primul, ca unul care a venit mai târziu, chiar dacă statutul îl îndreptăţeşte la salutul celorlalţi. Salutul preotului nu trebuie să fie cu voce tare; este suficientă o simplă înclinare a capului, cu menţiunea că preotul nu salută întreaga comunitate deodată, ci pe fiecare în parte sau cel mult pe două-trei persoane deodată. În acest fel se întăreşte legătura dintre el şi credincioşii deja prezenţi, preotul îşi arată respectul faţă de credincioşi înainte ca aceştia să şi-l arate faţă de el şi preia întregul tezaur de încredere al membrilor comunităţii, ducându-l cu el până în Sf. Altar. Opusul acestei opţiuni este un preot închis, inaccesibil, care nu răspunde saluturilor credincioşilor, ci se închide într-o carapace tipiconală distrugătoare de comuniune.

Cu totul altceva se va întâmpla odată ce preotul ajunge în Sf. Altar: dacă timpul permite, preotul va putea să-i salute discret pe ceilalţi slujitori prezenţi, arătându-şi în acest fel respectul faţă de ei şi bunele maniere care obligă ca persoana nou sosită să salute pe cei aflaţi deja într-un anume loc, precum şi ca persoana singură să salute grupul. Acest lucru se întâmplă chiar şi la sosirea unui ierarh. În schimb, dacă slujba a început deja, noul sosit are obligaţia să se aşeze cât mai repede la locul lui, fără a-i deranja pe ceilalţi, fără a saluta sau a se plimba de-a lungul Sf. Altar, dând mâna cu cei prezenţi. În acest caz nu lipsa salutului şi a răspunsului la salut sunt o lipsă de respect, ci tocmai salutul şi dezordinea pe care o provoacă.

Prezenţa unei toalete în apropierea bisericii? Da, este recomandată. Momente critice se pot întâmpla oricând şi oricui dintre cei prezenţi în biserică, iar lipsa unei toalete poate provoca serioase neplăceri. Bineînţeles, aici intervine problema pregătirii atente pentru participarea la slujbă, însă nimeni nu poate spune că este scutit de astfel de neplăceri, iar când acestea îl privesc direct pe preot problemele sunt cu atât mai mari. Astfel de evenimente se întâmplă extrem de rar, dar se întâmplă şi de aceea e bine să fie prevenite.

Daniel Valean

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *