LOADING

Type to search

Estetica sacerdoţiului

Ortodoxie si traire

Estetica sacerdoţiului

Share

Daniel Vălean

 

BISERICA – SPAŢIUL SACERDOTAL

 

Noi, creştinii, am avut dintotdeauna dorinţa de a I ne închina lui Dumnezeu într-un spaţiu special adecvat în acest sens. În întreaga istorie creştină oamenii au dat dovadă de multă determinare şi s-au implicat întotdeauna în alegerea unui loc şi construirea unui locaş de cult, clădirea ca atare reprezentând nu numai un spaţiu sacerdotal, cât şi un mijloc de identitate. Până astăzi putem delimita destul de clar spaţiile religioase de cele civile şi în acelaşi timp putem determina aproximativ uşor cărui cult aparţin acestea, prin urmare spaţiul sacerdotal este nu numai un loc de adunare a membrilor unui cult, ci şi mijloc de afirmare a identităţii cultului respectiv.

 

1.      Locul bisericii în comunitate.

 

Alegerea locului pentru construirea viitoarei biserici nu este un lucru atât de uşor precum pare la prima vedere. Astăzi, mai mult ca oricând, spaţiul este din ce în ce mai limitat, mai disputat. Ctitorul va fi nevoit să accepte o anumită situaţie dată şi să se folosească de suprafeţele de teren disponibile, uneori beneficiind de ajutorul vreunui donator, alteori trebuind să intervină la autorităţile locale. În general, astăzi cu greu mai poate fi găsit spaţiul ideal, perfect, pentru construcţia unui locaş de cult.

 

„Loc înalt”. Ştim cu toţii că s-a obişnuit întotdeauna ca locul bisericii să fie undeva, la înălţime, pe o colină, pe un deal, în aşa fel încât aceasta să fie văzută din toate direcţiile şi să corespundă sensului ei de spaţiu în care pământul se uneşte cu cerul. Tradiţia nu presupune însă obligaţie. Am văzut comunităţi în care s-a ţinut cont exclusiv de acest aspect şi biserica a fost ridicată la distanţe mari de vatra comunităţii, chiar la kilometri întregi de sat, astfel că exista o ruptură vizibilă, de natură geografică, între biserică şi comunitate. Credincioşii erau nevoiţi să parcurgă o distanţă considerabilă spre locaşul izolat, rupt de comunitate, ridicat singuratic şi parcă părăsit, departe de întreaga viaţă locală. O astfel de biserică, chiar nou construită, apare într-o imagine deplorabilă. Doar vechiul regim ridica ferme şi CAP-uri la marginea satului, simbolizând parcă ruptura dintre ambiţiile iraţionale ale liderilor politici şi modul tradiţional de viaţă al oamenilor de rând.

 

Dacă locul înalt pe care ar putea fi construită viitoarea biserică riscă să rupă locaşul de viaţa comunităţii atunci este mai bine să fie sacrificat în favoarea utilităţii. Biserica de parohie trebuie să facă parte din existenţa cotidiană, de aceea locul ei este în centrul comunităţii, cât mai aproape de oameni. Se va renunţa, pe cât posibil, nu numai la colina îndepărtată, ci chiar şi la alte locuri care la prima vedere ar constitui un avantaj: un parc, un spaţiu foarte larg, un loc liniştit, nu pentru că acestea ar avea vreun neajuns prin ele însele, ci pentru că fiecare în parte presupune, mai mult sau mai puţin, îndepărtarea de comunitate, izolarea faţă de ea.

 

Central şi ultracentral. Locul ideal pentru construirea unei biserici este acolo unde se află credincioşii, cât mai aproape de ei. Lumea s-a schimbat, oamenii au devenit mult mai ocupaţi, iar timpul prezintă o foarte mare importanţă în viaţa lor. Cu cât vor fi mai nevoiţi să piardă timp îndelungat cu drumul la şi de la biserică, cu atât mai greu vor fi convinşi să facă acest drum în fiecare duminică sau chiar mai des. De aceea este bine ca biserica să se afle în mijlocul comunităţii, lângă alte puncte de interes social (şcoală, primărie, chiar piaţă), adică în acel loc în care oamenii pot avea acces foarte uşor, zi de zi, fără să depună un efort prea mare şi fără să piardă timp.

 

Bineînţeles, nici extrema cealaltă nu e de dorit: o biserică înghesuită între două clădiri care par s-o sufoce sau ridicată lângă o piaţă aglomerată, zgomotoasă şi insalubră doar de dragul de a fi prezentă „ultracentral” îşi va pierde din personalitate şi prestanţă, devenind o clădire comună, adesea incapabilă să-şi susţină stilul arhitectural necesar. O astfel de biserică nu va mai reuşi să arate ca o biserică în exterior, va sacrifica frumuseţea stilului arhitectural pentru câştigul ultra-utilitar şi va sfârşi prin a recurge la metode neortodoxe pentru a se face recunoscută de trecători: va afişa panouri, vitrine cu obiecte bisericeşti, chiar reclame religioase.

 

Ambientul. Un ultim aspect legat de locul pentru viitorul locaş îl constituie vecinătatea. Dacă în perioada comunistă bisericile au fost izolate prin îngrădirea lor cu blocuri din betoane, astăzi acest lucru ar trebui să fie de neconceput. Este binecunoscută opoziţia şi protestul Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti faţă de proiectul imobiliar din vecinătatea Catedralei romano-catolice „Sf. Iosif”, proiect care a distrus echilibrul arhitectural al zonei şi a pus în pericol însăşi existenţa catedralei. Preotul paroh şi parohienii unei anumite biserici se pot împotrivi unor proiecte asemănătoare refuzând să-şi dea acordul pentru învecinarea cu asemenea monştri arhitecturali. De asemenea, este trist să constaţi că o biserică a fost ridicată în apropierea unor baruri, cluburi de zi sau de noapte, săli cu jocuri de noroc sau alte localuri de moralitate îndoielnică. Nici o lege nu interzice astfel de amplasamente, dar în lipsa unei influenţe pozitive din partea bisericii, care să ducă la ridicarea morală a spaţiului respectiv, parohia nu va reuşi decât să se compromită.

 

Orientarea. În ceea ce priveşte orientarea locaşului, se ştie că biserica trebuie să aibă altarul în partea de răsărit (respectiv est), acest aspect stând în strânsă legătură cu Învierea şi A Doua Venire a Mântuitorului. Există şi excepţii, însă acestea au apărut ca rezultat al constrângerilor de natură geografică (spaţiul nu permitea o altfel de orientare), în niciun caz ca efect al simplei dorinţe a ctitorilor.


2.      Arhitectura bisericească.

 

Stilurile tradiţionale. Dacă în trecut universul creştin s-a bucurat de elaborarea şi păstrarea unor stiluri arhitecturale bine determinate, care puteau fi recunoscute imediat, astăzi el abundă de stiluri ciudate, „inovatoare”, pline de influenţe mai mult sau mai puţin fericite.

În Biserica Ortodoxă s-a dezvoltat stilul bizantin, în special cel bizantin în plan triconc sau treflat, o variantă îmbogăţită a planului simplu cruciform, în care nava bisericii a primit, pe lângă absida principală (cea în care se află altarul), alte două abside laterale, mai mici sau egale cu absida principală. Acest stil bizantin s-a dezvoltat în special în Ţara Românească. În Moldova el a căpătat unele influenţe apusene (apariţia contraforţilor, înălţarea construcţiei, elemente decorative sculptate în piatră, forma acoperişului, etc.)[1]. Cea mai puternică influenţă apuseană s-a făcut simţită în Transilvania, unde stilurile romanic şi gotic pot fi recunoscute imediat, observând navele dreptunghiulare sau turnurile clopotniţe.

 

După 1989, odată cu înmulţirea locaşurilor de cult, s-a văzut o tendinţă de uniformizare a stilului bizantin. Noi biserici în plan treflat şi-au făcut apariţia peste tot în ţară, de la Constanţa la Satu Mare, de la Botoşani la Turnu Severin, înghiţind cele două stiluri locale, moldovenesc şi transilvănean. Acestea din urmă nu au dispărut cu totul, primul supravieţuind în mănăstirile noi care s-au ctitorit, celălalt rămânând încă valabil în parohiile de ţară din Transilvania. Există o explicaţie simplă pentru toate acestea: dacă în oraşele mari parohiile au beneficiat de susţinere financiară considerabilă, care le-a permis să proiecteze biserici apropiate de stilul bizantin, în satele transilvănene s-a preferat ridicarea unei biserici modeste, cu navă dreptunghiulară şi intrare din lateral, aspecte specifice tradiţiei greco-catolice, alături de care creştinii ortodocşi au vieţuit. De asemenea, menţinerea şi abundenţa prezenţei stilului moldovenesc la bisericile mănăstireşti denotă o apropiere duhovnicească de bogatul tezaur monahal moldovenesc, în care noile comunităţi monahale din ţară îşi regăsesc identitatea.

 

Deviaţii. Din nefericire au existat şi există numeroase tendinţe deviante, care la început au avut o oarecare logică dar care pe parcurs şi-au pierdut raţiunea şi chiar s-au dovedit a fi decizii păguboase în materie de arhitectură bisericească.

În primul rând unii preoţi parohi n-au ţinut cont de capacitatea parohiei şi au început construcţia unor biserici imense, având ca bază pentru proiect simpla vervă religioasă din anii care au urmat revoluţiei din 89. Rezultatul poate fi constatat după 20 de ani, când încă multe din aceste proiecte nu sunt nici măcar pe jumătate realizate şi riscă să se prăbuşească sub propria greutate. Începând de prin anul 2000 episcopiile s-au orientat pentru înmulţirea parohiilor şi împărţirea comunităţilor mari, astfel că într-un cartier cu 10000 de locuitori au apărut 4-5 biserici, iar construcţia cea mare, începută prin 1990 şi destinată întregului cartier şi-a pierdut forţa iniţială. Continuarea lucrărilor a devenit din ce în ce mai dificilă, spaţiul construit din ce în ce mai neprimitor, iar credincioşii s-au orientat către bisericile de mărime moderată, mai intime şi finalizate mai repede. Nu se ştie ce se va întâmpla cu vechile proiecte gigantice aflate în impas: pe de o parte bisericile riscă să se degradeze şi să devină de neterminat, pe de altă parte schimbarea destinaţiei sau demolarea lor este aproape imposibil de conceput, din cauza donatorilor şi a scopului sacru căruia i-au fost destinate. Blocajul unor astfel de proiecte a devenit evident.

 

În al doilea rând mulţi preoţi, din toată ţara, s-au lăsat atraşi într-o tendinţă discutabilă din punct de vedere al aceleiaşi arhitecturi bisericeşti: au scos stilul maramureşan din spaţiul său bine delimitat şi l-au împrăştiat în ţară, construind sau aducând biserici din lemn gata construite din Maramureş, aşezându-le în oraşe fără nici o legătură cu spiritul tradiţional din nordul ţării, inserându-le în cartiere cu blocuri din beton sau în spaţii total nepotrivite pentru prezenţa lor. Şi aici există o explicaţie şi e legată în special de mesajul pe care-l transmite prezenţa unei astfel de biserici: tradiţionalitate, originalitate, vechime, ortodoxie. Bisericile de lemn din Maramureş contribuie, într-adevăr, la crearea unei atmosfere liturgice speciale, deosebit de intimă, revigorând sufletul şi ochiul, însă adesea contrastează flagrant cu spaţiul ambiental. Imaginea unei biserici maramureşene aflată lângă bulevardul aglomerat şi liniile de tramvai, acoperită de praful străzii, nu este una foarte plăcută.

 

S-au sesizat câteva îndrăzneţe încercări de modificare a vechiului stil bizantin sau înlocuire a lui cu alte influenţe din modernism şi post-modernism. Urmând tendinţei romano-catolice locale de construire a unor biserici în stil modern, unii preoţi ortodocşi şi-au însuşit acest demers sensibil şi au dat curs imaginaţiei, demarând proiectarea unor biserici care cu greu mai pot fi recunoscute ca aparţinând cultului ortodox. Probabil mulţi dintre aceşti ctitori s-au lăsat influenţaţi de arhitecţii moderni, care adoră noul, provocarea, inovaţia în materie de construcţii. Fără să constituie un fenomen esenţialmente negativ, trebuie avute în vedere două aspecte: pe de o parte se pare că Bisericile apusene n-au învăţat mare lucru din efectele devastatoare ale tendinţelor de desacralizare a spaţiului liturgic şi continuă acest aggiornamento într-un cerc vicios, în care compromisul făcut pentru readucerea oamenilor în biserică duce la o şi mai profundă îndepărtare a lor; pe de altă parte preoţii ortodocşi care optează pentru genul acesta de proiecte trebuie să fie foarte atenţi la păstrarea elementelor caracteristice esenţiale ale unui locaş de cult ortodox, care pot fi uşor scăpate din vedere, ajungându-se la crearea unui spaţiu liturgic deplorabil în materie de arhitectură bisericească răsăriteană (lipsa spaţiului special destinat altarului, lipsa iconostasului, a acusticii, etc.).

 

În ceea ce priveşte elementele constitutive ale bisericii (cele trei părţi consacrate: pronaos, naos şi altar; abside, cupole, bolţi, pandantivi, etc.), graba cu care s-a construit în ultimii ani a dus la o adevărată debandadă arhitecturală (ex.: uneori pronaosul a fost sacrificat în întregime).

 

Materialele de construcţie. Materialele din care este ridicată şi amenajată o biserică variază de la lemn, cărămidă, piatră de râu, nisip, var (materiale naturale consacrate şi probate în timp), la beton şi plăci de gips-carton care afectează atât estetica spaţiului, cât şi funcţionalitatea sa originală. Nu o dată preoţii au constatat că la scurt timp după ce au terminat pictura şi biserica a fost sfinţită zidurile au fost cuprinse de igrasie, pictura a fost deteriorată, au apărut deficienţe în materie de încălzire sau confort, au apărut crăpături între ceea ce era construit din cărămidă şi ceea ce era din beton, etc.

 

Lumină sau întuneric? Unii preoţi preferă să ridice biserici luminoase, în care soarele pătrunde din abundenţă, în timp ce alţii optează pentru spaţii mai întunecoase, mai intime. Niciu una, nici alta dintre cele două preferinţe nu este blamabilă, atâta timp cât şi între credincioşi sunt unii care preferă să frecventeze un locaş luminos, vesel şi alţii care-l preferă pe cel mai intim, mai sobru. Ambele au avantaje şi dezavantaje: bisericile luminoase sunt mai călduroase, permit accesul privirii la pictura interioară, nu necesită lumină artificială excesivă, evită o atitudine tristă, posomorâtă, dar scad în intimitate şi menţinerea atenţiei la rugăciune; cele cu lumină difuză, obscure, permit intimitatea, sobrietatea, invită la meditaţie, feresc distragerea atenţiei, dar sunt deficitare în legătură cu remarcarea picturii şi necesită un consum substanţial de lumină artificială.

 

Altarul. Absida principală, cea în care se află altarul, va trebui să fie întotdeauna mai sus cu câteva trepte decât restul bisericii. Este vorba nu numai de un element tradiţional atestat încă din primele secole[2], dar şi de o profundă semnificaţie religioasă, întrucât este locul cel mai sfânt din întreaga biserică, locul în care se săvârşeşte Sfânta Jertfă. În plan simbolic, absida altarului reprezintă capul trupului, locul din care toate membrele sunt coordonate, întreaga comunitate este pusă în acţiune.

 

Acustica. Unul dintre cele mai importante aspecte îl reprezintă acustica spaţiului liturgic. Se poate observa cum în ultimii ani s-a făcut rabat de la acest element important, în parte din indiferenţă, în parte din cauza grabei sau a limitelor financiare. Rezultatul este inevitabil: indiferent de mărimea bisericii, indiferent de forma ei, de calităţile vocale ale slujitorilor, sunetul rămâne fad, şters, pierdut între zidurile seci. Pentru că trebuiau să rezolve inconvenientul, majoritatea preoţilor au apelat la acustica artificială, la sonorizarea electronică, un surogat de prost gust şi categoric de nedorit, dar absolut necesar pentru desfăşurarea slujbelor în condiţii cât de cât mulţumitoare. O biserică tradiţional-ortodoxă nu scapă însă din vedere acest element esenţial care contribuie atât de mult la crearea unei atmosfere propice rugăciunii. Acustica artificială nu va putea înlocui niciodată sunetul natural, chiar imitându-l perfect. De ce? Pentru simplul fapt că ştim cu toţii că nu e o acustică originală. E diferenţa dintre real şi fals, original şi plagiat.

 

Boltă sau tavan? Pe aceeaşi linie cu acustica se află şi problema liniilor interiorului. Respectul elementar pentru formele consacrate revendică acelaşi tratament şi pe viitor. Bolta este de preferat unui tavan depersonalizat, pentru că ea simbolizează cerul, iar pictura bisericească se dezlănţuie creator pe o astfel de suprafaţă. Tavanul drept va duce cu gândul mai repede la o casă particulară, la o sală de conferinţe decât la un spaţiu afierosit întâlnirii dintre cer şi pământ. Bolta oferă condiţii pentru acustică, tavanul nu; prima permite observarea detaliată şi corectă a reprezentărilor artistice de pe ea, cea de-a doua le deformează.

 

Vitraliile. Acolo unde posibilităţile financiare o permit, prezenţa vitraliilor este ideală. Vitraliile au reintrat în uz şi în ultimii ani numeroşi artişti plastici s-au profilat pe această specialitate, reuşind să ofere doritorilor opere remarcabile. Fireşte, preţul unor vitralii, mai ales al celor de bună calitate, poate urca substanţial, dar reuşita poate dăinui atât cât va dăinui biserica, iar ctitorii vor fi mereu respectaţi pentru efortul depus. Condiţia este ca alegerea vitraliilor să fie făcută în concordanţă cu stilul întregii construcţii şi să respecte erminia iconografică răsăriteană.

 

Pavajul interior. Pavarea interiorului bisericii are şi ea o importanţă aparte. Nu poţi pava cu piatră o biserică din lemn, în schimb sunt multe biserici din piatră sau cărămidă care şi-au primit padiment din material lemnos. În orice caz, în prezent se acordă o atenţie relativă acestui aspect, deşi au rămas din antichitate adevărate capodopere de artă bisericească, renumite şi căutate de cercetători şi turişti. O biserică din zid în care a fost instalat un padiment din lemn sau parchet nu duce cu gândul la eforturile de a păstra căldura, ci la dezinteresul arătat unui spaţiu la fel de preţios ca acela al pereţilor laterali sau al boltei. Şi aici, ca în cazul vitraliilor, ideală ar fi folosirea pavajului, însă nu cel din gresie sau piatră, ci cel din mozaic. Imaginaţi-vă o biserică în care pavajul din mozaic prezintă, ca odinioară la Madaba, harta bisericească a lumii sau a ţării sau a regiunii; sau Universul cinstindu-şi Creatorul; sau natura îndreptată pe direcţia edenică; sau, chiar şi cel mai sărac tablou, figuri geometrice simbolice. Toate pot fi foarte bine încadrate în spaţiul liturgic şi rămân mărturie istorică, artistică şi chiar duhovnicească peste veacuri. Fireşte, acesta e un ideal, dar e ciudat că astăzi vorbim de idealuri acolo unde în vechime se vorbea de normalitate.

 

Lumina electrică. Astăzi aproape toate bisericile beneficiază de electricitate, prin urmare folosesc lumina artificială. Este derizoriu să purtăm o discuţie despre oportunitatea prezenţei luminii artificiale în locaşul de cult. Nu putem să mai cerem eliminarea ei din spaţiul sacerdotal pe motiv că ar afecta caracterul sacru, tradiţional al cultului, nici să revenim la folosirea exclusivă a lumânărilor ca mijloc de evadare în transcedental. Am fi cel puţin ridicoli să renunţăm la beneficiile contemporane fireşti doar de dragul de a trăi experienţa celor din catacombe. Există, într-adevăr, slujbe cu caracter aparte, cum este miezonoptica sau acatistele şi paraclisele citite seara, târziu, când lumina electrică poate lăsa locul lumânărilor; de asemenea, e de la sine înţeles că bisericile vechi, monumentele istorice protejate care au existat secole de-a rândul fără electricitate ar trebui păstrate la fel şi pe viitor, ca mărturii ale unei altfel de vieţi creştine. O biserică nouă, ridicată în mijlocul oraşului, nu poate însă să apeleze la astfel de mijloace pentru a se revendica adânc înfiptă în tradiţionalitate.

 

Acolo unde electricitatea este folosită, cei care proiectează biserica şi schema electrică a acesteia trebuie să ţină cont de câteva aspecte: este total inestetic ca reţeaua de cabluri electrice să împânzească pereţii, chiar dacă sunt mascate de tuburi PVC; legăturile şi conectarea la tabloul electric trebuie realizate de specialişti, astfel încât să nu existe pericolul producerii de scurtcircuite şi incendii; alegerea locului în care vor fi montate becurile şi lămpile electrice trebuie făcută cu mare atenţie, cu gândul la viitoarea pictură (nu e de dorit ca becurile să apară în locul în care pictorul va trebui să realizeze capul vreunui sfânt).

 

Clopotniţa. Clopotniţa (sau turnul clopotelor) trebuie realizată în acelaşi stil cu întregul ansamblu arhitectural. Cu cât spaţiul destinat clopotelor este mai generos, cu atât vor putea funcţiona clopote de dimensiuni mai mari, care vor scoate sunete grave, de o armonie profundă. Turnătorii de clopote recomandă ca structura care susţine clopotele (scaunul clopotului) să fie realizată din lemn masiv, pentru că lemnul prezintă avantaje din punct de vedere acustic, transmiţând un sunet dulce. Într-un spaţiu mai restrâns va fi nevoie de structură metalică, prin urmare sunetul nu va mai avea aceleaşi calităţi, ci va fi mai strident.

 

Fără plastic! Întreaga structură arhitecturală poate fi construită în numeroase modalităţi, în funcţie de specificul locului, de materialele existente, de resursele financiare, etc. Există însă o singură lege de bază care nu poate fi încălcată: nicăieri nu se va folosi material plastic (excepţie tuburile de protecţie pentru conductorii de electricitate). Plasticul nu are ce căuta în biserică. Materialul plastic reprezintă imaginea kitsch-ului, a elementului lipsit de viaţă (dacă metalul sau lemnul sunt materiale perisabile, plasticul nu este bio-degradabil, prin urmare nu are o anumită durată de viaţă, este depersonalizat, fără suflet).


[1] Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica generală, EIBMBOR, Bucureşti, 1993, p. 347.

[2] Ibidem, p. 294-295.

 

 

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *