Familiaritatea du­hov­nicească

„Familiaritatea du­hov­nicească“ cu Fiul înseamnă o unire cu Hristos prin Duhul, Care e o transparenţă a Lui pen­tru noi ca să ne facă şi pe noi transparenţi Lui, penetrându-ne în Euharistie de trupul Lui.

Pe măsură ce devenim şi noi transparenţi lui Hristos, El nu mai e o realitate obiectivă pentru noi, nici una subiectivă, ci El şi noi ne aflăm într-o unitate reală, dincolo de obiectivitate şi subiectivitate. El e în noi şi noi în El, fără să ne confundăm.

Prin Înviere, prin faptul că trupul Lui transparent, iradiant de iubire, ne penetrează, Însuşi El ne-a devenit propriu îm­preună cu sufletul şi cu dumne­zeirea din El. Iar noi, în­du­hov­nicindu-ne, am devenit proprii lui Hristos, întrucât ne-am des­chis Lui prin credinţă. 

 Viaţa lui Hristos a devenit viaţa noastră. Incoruptibilitatea trupului Său înviat lucrează în noi în vederea învierii noastre. Orizontul nostru s-a lărgit prin Hristos cel înviat, a depăşit orizontul feno­menelor fizice şi psihice care se repetă în fond, sfârşind în moarte. 

E de prisos să mai spunem că aceasta înseamnă şi o cuprin­dere a noastră în memoria Lui (virtual îi cuprinde şi pe cei ce nu cred în El). El prezintă în Sine Tatălui pe toţi cei ce cred în El, deci sunt alipiţi de El. Ei sunt văzuţi în El de Tatăl, dar îi are înscrişi şi în memoria Lui veşnică. Şi Tatăl îi vede înscrişi în memoria Lui. 

Totodată vede imprimat şi pe Hristos în ei, în starea Lui de jertfă şi de înviere.
 Sin­gură învierea ne deschide pers­pectiva scăpării de fatalitatea naturii care duce la moarte, des­chide un plan demn de noi şi de năzuinţele noastre; iar odată cu aceasta, perspectiva unei tot mai adânci sensibilităţi şi deli­ca­teţi. Numai învierea ne va scă­pa de lupta greşită pentru a ne asigura o existenţă efemeră, cu preţul profitării de alţii, cu  preţul unor imaginare experienţe de împlinire prin plăceri, prin orgolioase şi găunoase reali­zări.

* ‑Preotul profesor Dumitru Stă­niloae, Teologia Dogmatică Or­to­doxă, vol. 2