Făptura cea nouă

Când se naşte un copil obişnuim să spunem că s-a născut om nou. Deşi acesta moşteneşte,poartă şi transmite mai departe caracterele părinţilor perpetuând generaţie de generaţie  o sumă de calităţi şi defecte totuşi în el se află înscrisă şi speranţa înoirii neamului său  spre cele bineplăcute Lui Dumnezeu. Când este prunc şi nu înţelege cele ce se petrec în lume copilul este dependent de cei din jur atât prin nevoile sale biologice cât şi prin modul cum percepe şi se raportează la mediul înconjurător .Odată cu dobândirea achiziţiilor care-l situiază pe un plan superior perioadei anterioare copilul capătă încredere în forţele sale şi în persoanele cu care vine în contact.Această caracteristică îi va defini personalitatea şi-l va aşeza pe o cale sau alta într-o existenţă în care va fi un om fericit sau nefericit.

“S-a schimbat!” spunem adesea despre cineva cu admiraţie sau cu regret atunci când nu mai regăsim nimic din copilul de altădată care vorbea,simţea ,vedea cu sufletul.Societatea în care trăieşte a frânt în el ultimele flori ale nevinovăţiei lăsându-l descoperit în faţa necunoscutului dar obligându-l să poarte povara neputinţelor şi a păcatelor ei. Îndepărtându-se tot mai mult de starea dintâi el  trăieşte şi drama îndepărtării de cei care până mai ieri  i-au oferit sprijin şi ajutor. Acum este nevoit se apere de tot ce i-ar putea leza eul şi nu mai vrea sau nu poate să dăruiască nimic din fiinţa lui nici măcar sieşi .Preferă să-şi “îngheţe”atuurile pentru a le accesa într-un timp mai prielnic fără să ia în calcul posibilitatea ca dezgheţul să nu se mai producă şi el să rămână în stadiul de pupă.

Există însă posibilitatea ca omul-călător să meargă pe alt drum decât cel trasat de normele societăţii,un drum plin de obstacole dar presărat cu “staţii”şi “case de oaspeţi”în care toţi cei “tâlhăriţi”găsesc milostenie.Dar nu toţi călătorii vor să rămână ca să-şi tămăduiască rănile şi să se odihnească.

Vuietul lumii îi cheamă la înregimentare spre cele râvnite ale ei.Îi întâmpină şi-i ademeneşte cu măştile şi idolii momentului ,le promite viaţă uşoară dar le cere în schimb adoraţie şi supunere. Abia la sfârşit după ce gustă din plin amarul din cupa minciunii văd şi prăpastia care desparte cele două căi.Minciuna ,oricât de măiestrit s-ar masca ,nu suferă să stea în faţa Adevărului. Dar se încuibează şi sapă asiduu pentru a provoca pagube cât mai dureroase .De fiecare dată vine cu altceva mai palpitant şi mai atrăgător ca să-l “salveze” de plictis şi de rutină.Vrea cu tot dinadinsul să-l înoiască .A început de mult să-i înlocuiască hainele propunându-i o modă mereu în schimbare.I-a modelat tunsura,profilul,siluieta iar acum după ce i-a aranjat exteriorul mai are de învins ultima redută şi omul nou este gata să se producă. Lucrătura cea mare trebuie dusă în interior căci de aici pornesc toate ale omului.

Afară cu vechile obiceiuri şi tradiţii moştenite din bătrâni!La o parte cu pretenţiile familiştilor! Mai scuteşte-mă cu educaţia morală !N-aţi auzit de libertate şi drepturi?Acum facem exact ce vrem că legea-i de partea noastră!

La oameni(vremuri)noi,legi noi – spunea cândva un politician fără să bănuiască de câtă responsabilitate atârnă aceste vorbe.

Dar :”Nu vă amăgiţi! Dumnezeu nu se lasă batjocorit căci ce va semăna omul aceea va şi secera.” 

Făptura cea nouă pe care o prefigurează şi pentru care jertfeşte Sfântul Apostol Pavel este întruchiparea omului după modelul Hristos. Este cea care se fereşte “de orice înfăţişare a răului”,cea care se bucură de promisiunea vieţii şi a plăţii celei multe în Ceruri.Este omul care se străduieşte din toate puterile să facă voia Domnului de aceea  lucrează pentru mântuirea lui şi a celorlalţi.

Făptura cea nouă se scutură de toate legăturile lumii, dispreţuieşte slava şi onorurile omeneşti.Nu pleacă urechea la auzul laudelor şi linguşirilor ,se smereşte şi-şi păstrează cu sfinţenie haina luminată a Botezului. Munceşte cu drag şi mulţumeşte pentru toate cele pe care i le trimite Domnul .Deschide larg uşa sufletului ca să intre în cămara sa Oaspetele iubit de al cărui Chip s-a făcut vrednic.

Făptura cea nouă nu simte nevoia să-şi înoiască faţa,privirea sau zâmbetul.Ea este aceeaşi întru Hristos.

Tudora Luca