Fetiţa care a văzut îngeri

Într-o bună zi, pe la revărsatul zorilor, când nu aveam decât şapte ani, am văzut îngerii. Azi sunt la fel de sigură de aceasta pe cât am fost şi atunci. N-am visat, nici n-am avut „vedenii”. Ştiu că ei erau acolo, cu cea mai vădită limpezime. N-am fost nici mirată, nici speriată, nici înfiorată măcar, ci doar nespus de bucuroasă. Odaia noastră, a copiilor, era scăldată de lumina zorilor, în care am desluşit un pâlc de îngeri în jurul patului fratelui meu mai mic… Purtau straie lungi, străvezii, în felurite culori pastelate. Pletele li se revărsau pe umeri, fie blonde, fie roşcate, fie brune. Aripi nu aveau. La picioarele patului fratelui meu Mircea, ceva mai retrasă, stătea o altă făptură cerească: mai înaltă şi neînchipuit de frumoasă, cu aripi albe şi largi. În mâna dreaptă ţinea o lumânare aprinsă. Nu părea să facă parte din pâlcul de îngeri strânşi în jurul patului. Stătea mai deoparte, ca în aşteptare. Mi-am dat seama că era înger păzitor. Apoi am zărit o făptură cerească asemănătoare chiar la picioarele propriului meu pat. Avea statură înaltă şi veşmânt albastru, cu mâneci largi. Părul îi era de culoarea castanei, iar faţa ovală, de o frumuseţe care nu se poate reda în cuvinte, pentru că nu poate fi asemuită cu nimic omenesc. Aripile i se înălţau în spate, deschise în ambele părţi. Îşi ţinea o mână pe piept, iar în cealaltă purta o lumânare aprinsă. Cum aş putea numi surâsul acela decât angelic? Dragoste, bunătate, înţelegere şi oblăduire izvorau laolaltă din el. Fermecată, am ieşit de sub pătură şi, îngenunchind la capul patului, mi-am întins mâna, arzând de dorinţa de a-l atinge pe suavul meu păzitor, dar acesta s-a tras cu un pas înapoi, s-a eschivat cu un gest al mâinii şi a clătinat blînd din cap. Eram atât de aproape încât l-aş fi putut lesne atinge. „O, te rog, nu pleca!”, i-am zis eu, la care toţi ceilalţi îngeri şi-au întors privirile spre mine şi parcă mi-a răsunat în urechi râsul lor cristalin. Dar totuşi de acest sunet nu sunt prea sigură, deşi îmi era evident că rîdeau. Apoi au dispărut cu toţii…
Această întâmplare, propria mea experienţă, marchează cartea de faţă de la început până la sfârşit, căci altminteri nu m-aş fi apucat niciodată de un asemenea studiu…

(Din „Epilogul” volumului:
Mother Alexandra,
The Holy Angels [Sfinţii Îngeri],
Minneapolis, 1987;
traducerea fragmentului
s-a efectuat în Redacţie)