Fiul lui Dumnezeu (5)

De ce să plătim pentru iad, dacă Raiul este gratis? Raiul este un dar divin, dar e necesar să fim împăcați (nu certați) cu Cel care oferă darul. De ce să suferim din cauza profanului, când putem să ne bucurăm de sacru? Dumnezeu ne cheamă să trăim o viață sfântă, încă de aici, încă de acum. Ne oferă călăuzire, model, proceduri, instruire. Practic, nu ne lipsește nimic în acest scop. Singurul obstacol suntem noi.

Există sfinți în viață. Creștinismul este practicabil, nu este utopic. Au reușit milioane de oameni în două mii de ani, putem reuși și noi. Doar să ne focusăm pe cucerirea Raiului, nu a Terrei. Cei care poartă numele lui Hristos sunt chemați să mărturisească o lume așa cum ar trebui să fie și să refuze lumea așa cum este.

Din păcate, obtuzitatea lumii nu este doar o intuiție falsă. Omul a fost creat de Dumnezeu, nu a evoluat din gorilă. Păcatul a evoluat, nu omul. Noi luptăm cu păcatul, nu cu omul. Hristos distruge păcatul și salvează omul. El nu aduce o pace falsă a comodității si a confortului, ci o sabie împotriva propriilor porniri pătimașe. Pacea mesianică vine după un război sufletesc.

Părintele Ioan Bădiliță de la Iași ne oferă o pildă extraordinară: „Câteodată mi-l imaginez pe Dumnezeu ca un tată care, împreună băiatul său de cinci ani, s-a apucat de construit o căsuță într-un copac. Din când în când, îmi înmânează ciocanul. Dar nu neapărat pentru a zidi casa și nici pentru că are nevoie de ajutorul meu, ci pentru că își dorește atât de mult să mă implice în tot ceea ce face. Pentru că vrea să ne petrecem timpul împreună. Pentru că vrea să-mi privească ochii întredeschiși la răsăritul soarelui și zâmbetul arcuit ca un curcubeu răsturnat în lumina palidă a amurgului. Se mai întâmplă să-mi dau cu ciocanul peste deget sau să lovesc imperfect, în repetate rânduri, cuiele înfipte pe-un sfert în scânduri. Și atunci aș vrea să mă bosumflu sau să țip de ciudă. Dar El vine lângă mine și mă prinde ferm de braț. Și râde. Râd și eu. Și mă înghiontește cu cotul, iar apoi îmi face ștrengărește cu ochiul. Și nu se mai sătură să mă știe lângă El. Umăr lângă umăr. Fiecare visând la celălalt atunci când stelele ni se fac plapumă și felinar… Îl urmăresc cu drag în timp ce El, cu mânecile suflecate, construiește căsuța, și-mi dau seama, din ce în ce mai mult, că Dumnezeu e atât de minunat și de frumos. Mai mult decât ne putem noi, muritorii, să ne închipuim vreodată. Pierdem atât de mult timp prețios din viața noastră străduindu-ne să fim mai buni decât alții, să găsim scuze, să expunem greșelile altuia doar pentru a le ascunde mai bine pe ale noastre. Și viețile ni se destramă ca o cămașă brodată cu flori de câmp uitată pe sârma de rufe. În realitate, niciodată nu vom fi cei mai buni sau cei mai frumoși. Iar Dumnezeu știe asta. Știe că ne dăm cu ciocanul peste deget. Dar e aproape. E aici. Nu-l simți? Nu-l vezi? Mi se pare că viața asta nu are nimic de-a face cu a ne întrece în averi, distincții sau deșteptăciune, ci e numai și numai despre a ne lăsa inima să cânte pe portativul Dragostei. Dacă Dumnezeu e Dragoste, atunci El vine întotdeauna. Și vine primul. Înainte de toți. Și dacă îl avem pe El, toate celelalte sunt doar melodie de fundal.

Relația pe care o avem cu Dumnezeu determină modul în care înțelegem fiecare secundă a vieții noastre. El nu este doar adevărul, El este cel mai bun Prieten pe care Îl putem avea. Această prietenie este o floare care trebuie să înflorească în fiecare zi.