LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

Flămând de pâine, sătul de mânie

Share

Flămând de pâine şi sătul de mânie sunt două stări – trupească şi sufletească – pe care le poate avea (simultan) un om, desigur, ca stări trecătoare. Prima, pare a fi normală (numai pare) pentru un creştin ce priveşte şi trăieşte postul cu bucurie duhovnicească, spre curăţirea gândurilor de patimi şi spre sporirea rugăciunii. Dar aş zice că flămând cu adevărat e cel lipsit de pâine, fără voia lui, şi nu cel care îşi reduce, din proprie iniţiativă, „raţia” de mâncare, pentru o perioadă determinată, într-o binecuvântată împăcare a sufletului cu trupul. Însă, cel ce n-are pâine să nu creadă că va rezolva această lipsă îmbogăţindu-se în mânie. Pentru un astfel de om e de dorit să avem milă pilduitoare şi iubire jertfitoare. Dar, oare, omul aflat în greva foamei poate spune că e un „postitor” de conjunctură? Nu cred. El e înfometat de pâine, din liberă alegere, dar din puţină înţelegere; apoi, e stăpânit de o întristare vecină cu mânia, prin voinţa vicleanului ce nu suferă nici ascultarea de Domnul şi nici iubirea de fraţi. Flămânzi pot fi şi cei ce îşi impun un regim de slăbire. Dar tema articolului nu-i priveşte nici pe cei aflaţi în greva foamei şi nici pe cei ce se luptă pentru „aspectul frumos” al trupului.

Sunt sigur că mânia nu e compatibilă cu omul hotărât să postească, căci ea strică roadele postirii. Postitorul înţelept şi cumpătat nu este chinuit nici de foame şi nici de mânie demonică. Îi sunt străine ambele stări. Creştinul, care cunoaşte „aritmetica” postului, va aduna mulţumiri peste mulţumiri, se va bucura de scăderea întristărilor sale şi ale altora, va înmulţi talanţii primiţi de la Domnul şi va împărţi darurile milosteniei sale celor aflaţi în sărăcie şi suferinţă. Îşi va aduce aminte de parabola samarineanului milostiv, şi va dori „să facă şi el asemenea” (Lc.10,37).

Când omul vrea să se apropie de Dumnezeu, prin post şi rugăciune, ispitele nu lipsesc. Ferice de cel ce le întâmpină cu uşa inimii încuiată, nu numai închisă, purtând la el „cheia” voinţei şi înţelepciunii. Dar de lăsăm loc mâniei în inima noastră, la ce ne foloseşte rugăciunea şi postul, cercetarea bolnavilor şi îmbrăcarea săracilor? Lui Dumnezeu îi place mila creştină arătată unora, dar nu mânia „oferită” altora. Şi unii şi alţii ne sunt fraţi, şi suntem fii ai Aceluiaşi Tată ceresc. E drept, unii ne bucură, alţii ne supără. Celor ce ne bucură să le mulţumim, nefiind, poate, vrednici de bucuria din care ne împărtăşim, iar pe cei ce ne supără să-i iertăm, căci mâine şi noi vom supăra pe alţii, şi ştim bine că avem nevoie de iertarea lor şi, implicit, a lui Dumnezeu.

Postul să-l socotim ca pe o sărbătoare, iar sărbătoare să facem din fiecare zi. Zilele săptămânilor şi ale lunilor să le trăim după rânduiala postului despre care scrie proorocul Isaia. El, postul, zilnic să fie ca o „colină” a trăirii noastre duhovniceşti. Iar în cele patru posturi de peste an, dar mai ales în cel al Naşterii Domnului şi al Învierii Sale, să urcăm cu mintea şi cu inima pe muntele Tabor, dar nu înainte de a urca Golgota, cu povara nevoinţelor asumate, întru tainică nădejde. Numai urcând Golgota vom putea ajunge pe muntele Tabor, pentru a ne împărtăşi, nu după a noastră vrednicie, ci după a Sa îndurare, de Lumina şi Slava Lui cea dumnezeiască, arătată Sfinţilor Apostoli Petru, Iacob şi Ioan.

Pentru sârguincioşii cititori ai Sfintei Scripturi, îndemnurile proorocului Isaia, cu privire la post (cuprinse în versetele de la cap. 58), sunt o retrăire a bucuriei jertfitoare, iar pentru necititorii Sfintei Cărţi, ele pot fi un ajutor în postire şi o chemare la citire. „Postul plăcut lui Dumnezeu nu trebuie însoţit de certuri şi de furie, şi nici de asuprirea lucrătorilor. Suntem îndemnaţi să rupem legăturile nedreptăţii, să nu asuprim pe fraţii noştri, să dăm pâine celui flămând, adăpost celui ce „n-are unde să-şi plece capul”, să-l îmbrăcăm pe cel ce n-are haine, să nu fugim de cel ce are nevoie de ajutorul nostru. Făcând acestea, dreptatea va merge înaintea noastră, iar slava lui Dumnezeu ne va urma. Dumnezeu va auzi strigătul nostru, iar noi Îi vom simţi ajutorul. Lumina va risipi întunericul gândurilor vinovate şi bezna va fi ca miezul zilei”.

Să dăm cinste Zilei de odihnă şi să aducem laudă şi mulţumire Dumnezeul nostru. Să părăsim grijile lumeşti, iar urechile noastre să asculte cu bucurie Slujba Sfintei Liturghii şi cântările ei, într-o comuniune frăţească, binecuvântată.

Iosif Badiu, Huedin

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *