LOADING

Type to search

Foamea bucura, pofta intristeaza

Ortodoxie si traire

Foamea bucura, pofta intristeaza

Share

                                         

    

        În viaţa oricărui om, foamea se manifestă trupeşte şi duhovniceşte. Există o foame  biologică şi o foame duhovnicească. Dar din trăirea omului nu lipseşte nici pofta. Despre ea s-ar putea spune că este ,,clopoţelul” foamei, ca formă de manifestare biologică a ei (a foamei), dar în plan duhovnicesc, pofta poate avea o conotaţie negativă, în sensul că ascunde în ea o potenţială vinovăţie, o căutare a păcatului..  

        Foamea trupească se explică prin prezenţa unei senzaţii a nevoii de a mânca, de a ne hrăni trupul, pentru a supraveţui. Se ştie că senzaţia de foame este repetabilă, iar această foame zilnică dovedeşte inconsistenţa  alimentelor cu care ne hrănim. Trupul nostru muritor este dependent de ceva ce nu satură pentru totdeauna, ba nici măcar pentru câteva zile. Dependenţa omului de hrana materială stă la baza relaţiei sale cu Dumnezeu-Tatăl, cu Cel  Care ni le dă pe toate, nu după al nostru merit, ci după a Sa bunătate.

        Lipsa pâinii, chiar şi pentru puţin timp, ca urmare a mâniei lui Dumnezeu pentru fărădelegile omului sau numai pentru a îi  încerca răbdarea, îl face pe acesta mai înteresat de binefacerea milei dumnezeieşti, de care el nu se poate lipsi. O asemenea mânie milostivă a Celui bun este folositoare omului, pentru că îi aduce aminte şi îl învaţă că nimic nu are numai prin puterea sa, dacă Bunul Dumnezeu nu i-ar da lui cele trebuincioase. Dorind mai mult hrană pentru pântece, noi ne asemănăm cu mulţimea de oameni săturată în pustiu prin înmulţirea puţinelor pâini ale ucenicilor.

        Creştinii şi necreştinii trebuie să-L caute pe Domnul Dumnezeu nu numai pentru cele materiale, ci mai degrabă pentru cele duhovniceşti, după cum Însuşi Domnul Iisus ne învaţă: ,,Căutaţi mai întâi împărăţia Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Lc.12,31).  Domnul Iisus Hristos a mustrat mulţimea ce L-a căutat din nou, după ce a săturat-o, spunându-i: ,,…Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat” . Apoi, îi îndeamnă: ,,Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică, pe care o va da vouă Fiul Omului” (In.6,26-27).

         Omul, aflat într-o lipsă relativă a hranei trupeşti, este ,,îndestulat” cu răbdarea, mai ales atunci când   este încercat şi de alte ispite,  într-o lume trecătoare şi, în mare parte, desacralizată.

         În înţelepciunea Sa, Domnul Dumnezeu îl smereşte pe om, lipsindu-l de unele bunuri materiale, pentru o vreme, ca, până la urmă, să i le dea chiar prin cel pe care el nici nu-l ia în seamă, dar care, în ochii Domnului,  este mărit şi înălţat. Printr-o asemenea alegere a Domnului, omul trebuie să înveţe că nu-i este îngăduit să nesocotească pe nimeni, pentru că Domnul Dumnezeu se uită la ceaea ce omul nu poate vedea, la inima omului, şi nu la faţa lui. Psalmistul David ne spune că judecăţile Sale sunt necuprinse de mintea omenească.

         Foamea (trupului) Îl cheamă pe Dumnezeu mai cu putere, decât îmbuibarea sau îndestularea, care moleşesc  trupul, fură cuvântul de mulţumire şi pun  peste memorie vălul uitării de El.

         Cât timp fiul risipitor mai avea ce cheltui din moştenirea primită de la tatăl său, nu-şi aducea aminte de unde a plecat şi nici nu dorea să se întoarcă. După ce fiul şi-a cheltuit toată averea, foametea ce s-a abătut peste îndepărtata ţară a plăcerilor sale vinovate, unde el, “întâmplător”, se afla, i-a produs duhovniceasca trezire. Numai atunci şi-a adus aminte de binele lăsat acasă şi de mângâierea tatălui său,  şi a hotărât să se întoarcă la el. Deci, putem spune că  postul trupului produce trezirea duhului!

         Părintele Iosif Trifa, într-o predică a sa, ne spune: ,,Când omul zburdă de bine şi sănătate, cu greu te poţi apropia de el cu cele sufleteşti. Pământul inimii lui e cale bătută şi nu primeşte sămânţa”.

         Pentru acel fiu – şi pentru noi – foamea a fost şi este şi va fi  o ajunare, o nevoinţă asumată, binevenită în dorirea, căutarea şi găsirea bunurilor duhovniceşti.

       ,,Foamea”, voită şi însoţită de căinţă, grăieşte lui Dumnezeu despre nevoitor ca despre cel ce se află pe calea de întoarcere, deschizând uşa bucuriei duhovniceşti. Puţina hrană ne este un bun pedagog în cele ale mântuirii, atât celor harnici, cât şi celor a căror foame are drept cauză trândăvia sau lenea.

         Când postul îşi arată roadele sale, creştinul constată cu plăcere că foamea lui nu mai e foame, ci e bucurie ascunsă în puţinătatea hranei. Omul, trăind în lipsuri, fără să cârtească, precum săracul Lazăr, se îmbogăţeşte în virtuţi creştine şi se lipseşte de pofta de mărire, aşa cum fiul pocăit se mulţumea să fie  primit şi socotit de tatăl său măcar ca unul din  argaţii lui, crezând că nu este vrednic de a se numi, din nou, fiu. Prin foamea trupească, Milostivul Dumnezeu îl pregăteşte pe om pentru o altă foame – pentru cea duhovnicească.

         Încă în Vechiul Testament, găsim cuvinte prin care Domnul Dumnezeu îi avertizează pe oameni: ,,Iată vin zile, în care voi trimite foamete pe pământ, nu foamete de pâine şi nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului” (Am.8,11). Fericit este cel ce flămânzeşte după cuvântul Evangheliei lui Hritos Domnul şi pune pe masă pâinea Sfintei Scripturi, pentru el şi pentru cei de lângă el, ca din  ,,fărâmiturile ce cad sub masă” să se hrănească şi cei necredincioşi.

        Apoi, în Noul Tesament, citim că foamea ce l-a cuprins pe Sf. Ap. Petru, cam pe la ceasul al şaselea, pe când el se ruga în casa unui oarecare Simeon, curelar din cetatea Iope, a fost dată uitării de o vedenie dumnezeiască. Petru a fost înştiinţat, metaforic (prin animalele necurate), că şi păgânii sunt incluşi în planul de mântuire a lui Dumnezeu (cf.F.A.10,15). Iată cum, în timp ce Sf. Apostol se ruga, înainte de a fi chemat la masă, Dumnezeu i-a oferit o altă mâncare, aceea de ,,a face voia Domnului”,  el fiind trimis  în Cezareea, la  un sutaş păgân, ,,bărbat cucernic şi temător de Dumnezeu” (F.A.10,2), pentru a-l îmbrăca pe acesta în Hristos, adică a-l boteza, pe el şi pe toţi peste care Se pogorâse Duhul Sfânt. Foamea, stinsă cu rugăciuni şi milostenii, lucrează cu putere şi mult spor în ogorul mântuirii noastre.

         Dar nu aceleaşi cuvinte se pot spune despre pofta omului. Ea se manifestă în noi ca o dorinţă de a face ceva, de a da întâietate voii noastre, de a trăi într-un anume fel sau de a avea ,,onoare şi cinste” în cetatea în care trăim, ca, apoi, din această poziţie privilegiată, să ne putem împlini şi alte pofte, pentru că ,,pofta vine din împlinirea poftelor”. Cu alte cuvinte, pofta se cheamă una pe alta la ,,ospăţul” fărădelegilor, într-o viaţă trăită după voia omului, care nu ezită să-şi ,,justifice” plăcerile  prin scurtimea vieţii sale.

         O asemenea justificare a celui ce, uneori, se vede păcălit de neprevăzutul cotidian sau de ,,întâmplări” ce, parcă, nu vor să urmeze calea dorinţei sale, este ca o mustrare făcută Ziditorului său pentru puţinele zile pe care i le dă Domnul. ,,De aş avea mai multe zile, mi-ar ajunge vremea şi pentru pocăinţă”, gândeşte el. Judecata aceasta, ce trădează o vinovată amânare a trezirii sale,  nu-i a lui, ci a celui care îl stăpâneşte.

         Pofta este acea ,,virtute” care se luptă eroic cu dorinţa omului de înfrânare, cu refuzul conştient al unor plăceri păcătoase, aducătoare de suferinţe. Cineva spunea despre poftă că este ca o prăpastie pe care doar moderaţia o poate  umple.

         Biruinţa este de partea celui care cheamă cu credinţă în ajutor pe Dumnezeul puterilor şi care îşi aduce aminte că ,,fără Iisus Hristos nu poate face nimic”. Ştim cu toţii că pofta nestăpânită încătuşează voinţa.

        Cel dintâi păcat din lume, săvârşit de om, a fost cel născut din pofta ,,biruitoare”. Eva a fost ispitită chiar  în pofta ce şi-a făcut loc în plăcerea de a privi fructul oprit. Diavolul, în viclenia lui, a ştiut unde să găseacă loc poftei. De la acea privire, în care fructul era ,,vrednic de dorit”, şi până la gustarea fatală din fruct, n-a fost decât o clipă, cea prin care protopărinţii noştri, Adam şi Eva, au păşit în imperiul morţii, părăsind Edenul vieţii veşnice. De atunci încoace, pofta este ,,fructul frumos şi plăcut la vedere”, ce-l îmbie pe om la păcat, şi-l biruie de multe ori, mai ales pe cel uşor de ispitit.

        Sf. Apostol Iacob ne lămureşte, cum nu se poate mai bine, de unde vine pofta şi care este pericolul ei: ,,Dumnezeu Însuşi nu ispiteşte pe nimeni, ci fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa. Apoi pofta, zămislind, naşte păcat, iar păcatul, odată săvârşit, aduce moarte” (Iac.1,13-15). 

        Pofta trăieşte în ,,bună pace” cu desfrânarea, cu minciuna, cu lăcomia şi cu alte patimi. Ea este cauza păcatului săvârşit în gând, în cuvânt şi în faptă.

        Iubiţi cititori, să trăim ca nişte fii ai ascultării de Domnul Dumnezeu şi “să nu ne potrivim poftelor de mai înainte, din vremea neştiinţei noastre” (cf.1Ptr.1,14)

         Să trăim în rugăciune şi să răbdăm foamea care ,,cheamă şi hrăneşte” desăvârşirea!

        Fraţilor, să acceptăm  foamea şi setea ce ne vin de la şi pentru Bunul Dumnezeu, şi nu pofta pe care                   ne- o dă diavolul amăgitor!  Amin.

 

                         

                                                                                  Iosif  Badiu 

                                                                                                             

 

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *