Focul sărutat de lut

De aproape două mii de ani, Săptămâna Patimilor ne împrospătează memoria cu două întristări ale Domnului Iisus, consemnate de Sfinţii Evanghelişti: trădarea lui Iuda şi lepădarea lui Petru. Trădarea lui Iuda, prin vânzarea Învăţătorului său arhiereilor, a sfârşit întristător pentru trădător. Cuprins de deznădejde, Iuda s-a spânzurat. Nu ştim dacă în laţul spânzurătorii a murit Iuda, sau căderea lui cu capul în jos şi vărsarea măruntaielor sale i-au pricinuit moartea. Poate că s-a împlinit cu el una din zicerile Domnului: „Cine va cădea pe piatra aceasta (Piatra din capul unghiului pe care n-au luat.o în seamă ziditorii – cf. Mt.21,42) se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va zdrobi.” (Mt.21,44).

În cea dintâi zi a Azimelor, apropiindu-se şi ziua pătimirii Sale, Domnul Iisus Hristos a fost întrebat de ucenicii Săi unde vrea să mănânce Paştile, căci El mult a dorit să fie împreună cu ei, mai înainte de a fi prins şi răstignit, căci aici, la Cina ce de Taină, avea să-i înveţe multe.

La Cină, Domnul Iisus le-a dat ucenicilor o veste ce i-a întristat mult.: „Adevărat zic vouă că unul dintre voi Mă va vinde” (In.13,21). Se întrebau toţi care dintre ei este stăpânit de acest păcat. Dar la rugămintea lui Petru, Ioan a aflat de la Iisus care este acela: cel căruia Domnul şi Învăţătorul i-a dat bucăţica de pâine. Iar acela (Iuda), „după ce a luat pâinea, a ieşit numaidecât” (In.13,10). Iuda, cel pe care Iisus l-a numit prietenul Său, a părăsit Cina fără să asculte marea cuvântare de despărţire. N-a auzit aceste cuvinte dumnezeieşti: „ Să nu se tulbure inima voastră: credeţi în Mine şi în Dumnezeu credeţi; De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele” (In.14,1,15). „În lume necazuri veţi avea: dar îndrăzniţi, Eu am biruit lunea” (In.16,33); Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti de cel viclean” (In.17,15). Toate aceste cuvinte, dacă le-ar fi auzit, i-ar fi fost de mare folos pentru îndreptarea lui. Dar, poate, ajutat în judecata sa de satana, Iuda a socotit că pentru pâinea primită în foişor „ar fi bine” să-Şi sărute Învăţătorul, la momentul potrivit, dând semn pentru recunoaşterea Sa celor veniţi să-L ducă legat la arhiereul Caiafa.

Sărutul lutului (omul Iuda) dat Focului (Domnul Iisus Hristos) îşi are tâlcuirea şi durerea în marea taină de răscumpărare a omului din robia morţii şi de împăcare a lui cu Dumnezeu-Tatăl, prin Fiul Întrupat. Sărutul din grădina Ghetsimani, a fost acceptat de Domnul Iisus Hristos tocmai pentru că şi acesta făcea parte din „iconomia” pătimirii Sale, în marea lucrare de mântuire a lumii.

De fapt, sărutul nici nu era al lui Iuda Iscarioteanul, ci era al celui viclean care, cu puţină vreme în urmă, intrase în el (In.13,27). Iar cuvintele Domnului: „ceea ce faci fă mai degrabă” sunt spuse parcă anume să grăbească cilpa gestului de trădare a celui ce părăsise în mare grabă Cina cea de Taină. Aceste cuvinte n-au fost înţelese atunci de cei unsprezece ucenici ai Săi, prezenţi şi ei la Cină. Pentru că Iuda avea punga la el, ei credeau că este preocupat doar de cumpărarea celor de trebuinţă pentru praznic şi pentru săraci. Dar nu aceasta era „menirea” lui acum. Se apropia ceasul să-L dea arhiereilor pe Cel pentru Care primise treizeci de arginţi, în înţelegerea păcătoasă pe care o va regreta puţin mai tîrziu, însă fără a-i uşura cu ceva pedeapsa, adică osânda veşnică. După sărutul din grădină, drumul lui Iuda este unul fără întoarcere. El îşi va trăi ultimele clipe ale vieţii sale într-o deznădejde soră cu gândul sinuciderii şi îşi va încheia socotelile cu viaţa-i vremelnică pe placul diavolului, „câştigându-şi” o moarte veşnică. Cu Iuda s-a împlinit Scriptura care zice: „… şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării” (In.17,12). El n-a avut puterea şi înţelepciunea să creadă că Cel vândut îl putea ierta. În loc să se bucure de iertarea pe care Domnul i-o putea da în schimbul căinţei sale, Iuda I-a zis Domnului: „Bucură-Te, Învăţătorule!” (Mt.26,49), dându-I o vicleană sărutare.

Să ne oprim puţin asupra acestor cuvinte. De ce, oare, S-ar fi putut bucura Învăţătorul lumii, în acele clipe? Îndemnul lui Iuda, deşi a fost făcut în batjocură, îşi găseşte adevărul în marea bucurie a lumii pentru Învierea Domnului, unită cu bucuria hristică pentru definitiva biruinţă asupra celui potrivnic Lui. În bucuria Celui Înviat s-a născut şi trăieşte bucuria omului scăpat de osânda morţii veşnice. Din bucuria Lui s-au împărtăşit cu bucurie femeile mironosiţe, căci pe ele le-a întâmpinat Domnul, zicându-le: „Bucuraţi-vă!”.Da, Domnul avea motive să Se bucure, deoarece satana „lucra” cu spor, (şi) prin Iuda, spre a lui pieire.

Iisus Hristos, prin atitudinea Sa în dialogul cu căpeteniile templului şi cu bătrânii, a arătat supunere celor care au venit să-L prindă, deşi putea „să-L roage pe Tatăl Său să-I trimită în ajutor câteva legiuni de îngeri” (cf. Mt.26,53). Le-a zis lor: „În toate zilele fiind cu voi în templu, n-aţi întins mâinile asupra Mea, dar acesta este ceasul vostru şi stăpânirea întunericului” (Lc.22,53). El mergea în tăcere, ascultare şi răbdare spre ceasurile pătimirii Sale, ştiind că sfârşitul răbdării aduce biruinţa. Cuvintele lui Iisus Hristos: „Acum a fost preaslăvit Fiul Omului şi Dumnezeu a fost preaslăvit întru El” (In.13,31), rostite imediat după plecarea lui Iuda, arată apropierea biruinţei finale a lui Dumnezeu asupra celui ce a vrut să-I fie asemenea.

Iuda, în mersul său de la Foişorul de Taină, se afunda tot mai tare în bezna nopţii şi în întunericul vieţii sale, pe când Cel sărutat de el „vesteşte apropierea luminii pentru cei din latura morţii şi din temniţa întunericului” (cf.Is.9,1). Prin acest sărut, în noapte, s-a pecetluit trădarea făcută la lumina zilei. Iuda credea că Cel pentru Care el îşi arătase „dragostea” prin sărutul viclean ce-i poartă numele, va fi luat prin surprindere de bucuroşii „cumpărători”, şi nu că El îşi va surprinde vânzătorul, întrebându-l: „Prietene, cu sărutare vinzi pe Fiul Omului?” (Lc.22,48). Iuda, dându-L pe Iisus în mâinile căpeteniilor templului pentru a fi dus la arhiereul Caiafa, l-a „ajutat” pe acesta din urmă să facă o proorocie, fără să vrea: „… este de folos să moară un om pentru popor” (In.18,14). Arhiereul avea dreptate, dar numai parţial, pentru că Iisus va muri şi va învia nu numai pentru poporul evreu, ci pentru lumea întreagă. Învăţătorul dă viaţă veşnică tutror celor care cred în El, dar nu şi „elevului” Său, care a fost „exmatriculat” din veşnicia vieţii, pentru că n-a cerut iertare Celui vândut. Ce-o fi gândit el în acea noapte zbuciumată, numai Bunul Dumnezeu ştie. Oricum, deznădejdea lui Iuda pentru vânzarea Celui nevinovat, nu poate fi comparată cu părerea de rău a lui Petru pentru lepădarea de Cel pe Care nu-L „cunoştea”. În bunătatea Sa, „Domnul a căutat spre Petru” şi „acesta a plâns cu amar” (Lc.22, 61-62). Din ochii lui au picurat lacrimi de căinţă sinceră, înţeleasă de Cine trebuia şi primită de Cine are puterea de a ierta. Nu ştim dacă Iuda şi-a stropit, în taină, vânzarea cu lacrimi de căinţă. Ştim doar că s-a căit celor cu care s-a târguit, dar nu lui Dumnezeu. În disperarea lui, a aruncat preţul vânzării în templu (Mt. 25,7). Iuda n-a întâlnit privirea iertătoare a lui Iisus, precum Petru. El rătăcea în bezna nopţii, pierzând pentru vecie lumina cea neînserată. Iuda şi-a furat viaţa chiar de la Cel Care i-a dăruit-o, şi a dat-o amăgitorului său, ca să primească, în schimb, veşnicia morţii.

Pentru a nu fi asemenea lui Iuda, Te rugăm, ajută-ne să nu cunoaştem sărutul trădătorului, ci mai degrabă să ne plângem lepădarea, împreună cu Petru, spre bucuria noastră şi a Celui pe Care Îl întristăm de multe ori.

Fie ca Focul să ne sărute pe noi, şi să ardă păcatele noastre ştiute şi neştiute!

Scoate-ne, Doamne, din bezna rătăcirii noastre!

Aş încheia acest articol cu următoarele versuri: „Voi toţi, ce-aţi plâns în întuneric / Şi nimeni nu v-a mângâiat, / Din lunga voastră-ngenunchere / Sculaţi… Hristos a Înviat! („Hristos a înviat” – Al. Vlahuţă).

Iosif Badiu ~ Huedin