„Hristos nu-și abandonează prietenii!” Pastorală la Învierea Domnului a Preasfințitului Părinte Episcop Macarie în anul mântuirii 2020

Pastorală la Învierea Domnului

2020

„Hristos nu-și abandonează prietenii!”

† Macarie,
din mila şi purtarea de grijă a Celui Preaînalt,
Episcop al Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord,
iubiților frați împreună slujitori ai altarului, ostenitorilor din sfintele mănăstiri şi alesului popor al lui Dumnezeu,
har, pace, liniște și bucurie de la Hristos Cel Răstignit și Înviat, iar din parte-mi părintească și
frățească îmbrățișare și binecuvântare cu salutul pascal:

Hristos a înviat!

Preaiubiții mei,

De această dată, cuvântul meu pastoral de Înviere din acest an al mântuirii 2020 va fi altfel. Căci altfel este și prăznuirea Sfintelor Paști. Este o prăznuire tristă și pustie, pentru că tu, iubite frate, iubită soră, nu ești aici. Cum poate fi praznicul praznicelor, sărbătoarea sărbătorilor, bucuria bucuriilor, prilej de tristețe? Da, este prilej de tristețe atunci când cel chemat să primească Sfânta Lumină, atunci când cel pentru care spunem: Cu credință și cu dragoste să vă apropiați, lipsește. Adică atunci când tu, iubite frate, iubită soră, nu ești aici, de față. Tristețea ne-a cuprins inimile pentru că toate acestea sunt pentru tine. Acest mare praznic, acest mare ospăț, cum îi spune Sfântul Ioan Gură de Aur, este întins pentru noi toți, pentru mine și pentru tine, iubite frate și iubită soră. Da,  Hristos a înviat pentru mine și pentru tine, iar Sfânta Lumină a venit pentru mine și pentru tine. Pentru că tu și cu mine suntem, împreună, mădularele Bisericii. Eu, slujitorul altarului, sunt neîntreg fără tine, iar tu, fără mine, fără slujitorul altarului, ești nedesăvârșit.

Este o vreme a despărțirii, a separării și a izolării sociale, dar și liturgice. O izolare impusă pe temeiuri omenești, slabe, contestabile, ca orice temei izvorât din înțelepciunea acestui veac. Acest aspect este dureros, căci noi știm că cel care desparte, care separă este, în ultimă instanță, diavolul, „stăpânitorul acestei lumi” (Ioan 14, 30). Cel care ne izolează unul de altul și ne lipsește de comuniune. Cel care ne separă de Hristos și de Sfintele Taine. Cel care ne închide în mormântul carantinei. Ne ferim, la sfatul „împăraților pământului” (Apocalipsa 18, 9), unul de altul, în numele izbăvirii de un virus, însă cine ne ferește de „frica și de așteptarea celor ce au să vină peste lume”? (Luca 21, 26) De alienarea, disperarea, singurătatea, sentimentul de abandon și de părăsire pe care prea mulți dintre noi, iubite frate și iubită soră, le simțim în aceste zile?

Aș vrea, preaiubiții mei, să vă încredințez că Biserica a trecut prin plăgi, epidemii mult mai grave și molipsitoare decât ceea ce trăim astăzi. Epidemii de boli cumplite au decimat Imperiul Roman. O mare epidemie de ciumă a devastat Imperiul Bizantin pe vremea Sfântului Împărat Iustinian cel Mare, ctitorul Catedralei Sfânta Sofia din Constantinopol, până și acesta a zăcut bolnav, însă s-a vindecat. Epidemie de ciumă a fost și la noi în țară și în alte locuri în trecutul îndepărtat. Chiar și în timpul vieții Sfântului Calinic de la Cernica, a fost o epidemie de ciumă, după cum aflăm din Patericul Românesc. Bunicii și străbunicii noștri au trecut prin epidemii de holeră, de tifos și prin gripa spaniolă. Înaintașii noștri au traversat aceste grele încercări, înfruntându-le creștinește, prin rugăciune, prin procesiuni, prin cinstirea icoanelor Maicii Domnului și a sfintelor moaște ale sfinților ocrotitori. Astfel au fost izbăviți, s-au ridicat, viața a mers mai departe, lumea nu a stat pe loc.

Însă noi trăim acum, iubite frate și iubită soră, și este cazul să o conștientizăm grabnic, într-o lume care l-a scos pe Dumnezeu din centrul ei și pentru care Liturghia este o oarecare adunare publică cu grad ridicat al riscului de infectare. Pentru această lume, noi suntem o amenințare, un risc, un pericol. Iată cât de greu v-a fost vouă, iubiților, cei din țara-mamă, România, în toată această perioadă. Cu greu vi s-a acordat o mângâiere, o consolare, de Sfintele Paști, însă nu fără a plăti un preț scump, nu fără a fi arătați cu degetul și puși la stâlpul infamiei. Și pentru ce? Pentru a fi lăsați să luați lumină unul de la altul, pornind de la altarul Bisericii, respectând regulile. O ocazie de a uni România, cu un lanț al luminilor Învierii, trecute de la unul la altul, a fost transformată într-un prilej de intimidare a celor credincioși. O ocazie de a contrapune contagierii patologice, „contagierea” cu Lumina Învierii, adică un eveniment care ar fi adus seninătate, pace, încredere pentru toți, nu doar pentru cei credincioși, a fost prezentat ca un eveniment ce va produce „înmormântări”. Vai, ce înșelare! Vai, ce greșeală!

Da, iubiții mei, este pandemie. Însă „leacul” născocit acum provoacă o infodemie dezlănțuită asupra lumii: confuzie, tulburare, groază, revoltă, frustrare, neliniște. Și tot cei care l-au născocit ne „liniștesc” spunându-ne că e doar începutul, că lumea nu va reveni la cele dinainte, că vom trăi într-o „nouă normalitate”. Care să fie aceasta? O lume stăpânită de și prin frică? O lume a interdicțiilor? Ce loc vom avea noi, credincioșii, și adunările noastre în casa Domnului într-o astfel de lume?

Iată întrebările care mă frământă pe mine, cel care am în grijă sufletele voastre, cel care dau socoteală înaintea Dreptului Judecător pentru tine, iubite frate, și pentru tine, iubită soră. Nu vom găsi răspunsuri dacă ne vom lăsa inimile și cugetele invadate de tulburarea și urâtul acestor zile. Soluții concrete și rețete de supraviețuire e greu – și chiar riscant – să dai. Însă vreau să te încredințez din toată inima de aceasta: Dumnezeu nu ne va părăsi! Hristos nu-și abandonează prietenii! Maica Domnului nu-și uită fiii lacrimilor sale! Sfinții ocrotitori nu-și vor astupa urechile! Chiar și când ne simțim părăsiți, abandonați, Hristos este alături de noi, căci El, înainte de noi și pentru noi, a trăit părăsirea totală, pe crucea răstignirii, strigând: „Eli, Eli, lama sabahtani? Adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46). Mântuitorul a trecut prin această experiență a părăsirii totale de către Părintele Său, tocmai pentru a fi alături de noi în clipele părăsirii noastre! Așadar, va fi o cale pentru noi! Vom primi răspuns dacă ne vom ruga! Lacrimile noastre nu vor fi trecute cu vederea! Aceasta este credința mea, aceasta este nădejdea mea, aceasta este mărturisirea mea!  Mă rog Domnului ca aceasta să fie și credința, nădejdea și mărturisirea ta.

Orice va fi, trebuie să-ți aduci aminte, frate și soră, că răului i s-a pus cruce acum două mii de ani. Oh, da, Dumnezeu multe poate îngădui. A îngăduit răstignirea Fiului Său. A îngăduit foamete cruntă și alte grele încercări. A îngăduit căderea Constantinopolului. A îngăduit cumplitele temnițe comuniste. Credința noastră nu e naivă. Am văzut de ce e în stare omenirea când se află sub puterea celui rău. Însă toate acestea au avut un sfârșit. Răul nu se poate permanentiza. Nu se poate înveșnici decât dacă-l lăsăm să ne guverneze sufletele, decât dacă ne facem părtași lui. De aceea, lupta noastră este să ne eliberăm de păcat și să ne unim cu Hristos. Căci, de vom trece prin Golgota, vom fi și răstigniți; iar de vom fi răstigniți, vom și muri pe cruce; vom fi și înmormântați, însă vom fi și înviați.

Pentru că Hristos a înviat!

Al vostru împreună slujitor, părinte, frate și prieten,

de tot binele voitor şi fierbinte rugător către Domnul,

† Episcopul Macarie

Dată în Reşedința episcopală din Stockholm, Regatul Suediei, la Praznicul Învierii Domnului, în anul mântuirii 2020.