Hristos se naşte şi la noi în colind!

Noi am simţit mai întâi Naşterea în smerenia Fecioarei – şi, cum să vestim smerenia prin cuvinte legate în propoziţii? Aveam doine şi balade, ne născusem poeţi şi păstori. Aşa am rodit primii talanţi în colinde. Cred că vibraţia melodică a fost inspirată din smerenia Fecioarei. Melosul a pornit, poate, pe ritmul doinelor şi baladelor. Aşa cred că s-a născut colindul românesc şi aici, la noi în colind, am pregătit cu precizie liturgică toate condiţiile Naşterii Domnului Iisus Hristos. Am chemat apoi pe Preacurata la noi în colind şi Preacurata a venit. Am pregătit un loc călduţ, am înfăşat pruncul „mititel înfăşăţel în scutec de bumbăcel”şi, astfel, „vântul bate, nu-l răzbate, neaua ninge nu-l atinge”.

Preasfânta şi Preacurata Fecioara Maria L-a născut pe Domnul Iisus Hristos într-o ţară cu o climă, relief şi tradiţii diferite de cele ale multor popoare.

Din Sfânta Scriptură şi din tradiţiile popoarelor am aflat tensiunea şi bucuria naşterii, precum şi împărtăşirea acestora în trepte ale emoţiei pământeşti şi cereşti.

În ieslea din Betlheem, Preacurata Copilă îşi apleacă genele sfioase spre Unul Născut, poate cu tensiunea vârstei, poate cu bucuria sfinţeniei, continuând drumul spre treptele smereniei, urcuş început prin acceptarea şi asumarea Buneivestiri.

Preacurata „L-a născut pe Fiul ei Cel Întâi Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, fiindcă pentru ei nu era loc la han”.

Fecioara petrecea şi alăpta în smerenie şi tăcere. Stările acestea însă depăşeau în intensitate cântecele îngereşti.

Îndemânarea înfăşatului, cântecul de leagăn şi scâncetul Copilului rechemau istoria la vatră, pentru buna gospodărire în vremuri de pace, pentru împlinirea sensului vieţii prin naşterea şi creşterea de prunci mulţi şi buni.

Hanul, atunci şi acum, nu avea locuri disponibile pentru Viaţă, pentru că acolo se distilau licori vineţii din fierberea patimilor şi răcirea sufletelor.

Ne-am fi dorit, noi şi străbunii noştri, să fim acolo, în Bethleem. Ne-am fi dorit să dăm o mână de ajutor, să facem gropiţe în obrăjiorări Întâiului născut, să fim ospitalieri, aşa cum am fost şi suntem şi la alte naşteri. Ne-am fi dorit mai mult, am fi putut mai mult, am fi iubit mai mult, aveam loc mai mult la gura sobei.

Istoric n-a fost să fie!

Simţeam, peste cele două mări care ne despărţeau, că ne apropia smerenia munţilor blânzi, tăcerea de sub cerurile ce oblojeau brazdele însetate ale frunţilor răbdătoare şi păstoritul mioarelor.

„Apa trecând-o ca pe uscat” a călătorit şi spre noi vestea păstorilor.

Izvor izvoraşul mereu călător a fost întrebat, mai întâi, dacă n-a văzut cumva, cum veneau cântând, îngeri pe pământ.

Şi în acele vremuri călătoreau spre noi veşti despre păşuni hrănitoare, despre înţelepţi şi eroi, dar vestea aceasta le întrecea pe toate.

Ne-am fi dorit să vestim mai departe, peste munţii şi văile noastre.

„Să mergem, dar, până la Betlheem şi să vedem lucrul acesta ce s’a făcut, pe care Domnul ni l-a făcut nouă cunoscut”.

Nu puteam exprima Întruparea Cuvântului în cuvinte inspirate nici din scripturi, nici din filosofia greacă sau din educaţia romană.

Nu aveam cuvinte pentru regretul că nu am fost alături şi pentru dorinţa că am fi fost de mare ajutor. Nu trăiserăm încă o emoţie aşa mare.

Cântecele îngereşti încă nu le înţelegeam.

„Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pamânt pace, între oameni bunăvoire!”

Noi am simţit mai întâi Naşterea în smerenia Fecioarei – şi, cum să vestim smerenia prin cuvinte legate în propoziţii?

Aveam doine şi balade, ne născusem poeţi şi păstori. Aşa am rodit primii talanţi în colinde.

Cred că vibraţia melodică a fost inspirată din smerenia Fecioarei. Melosul a pornit, poate, pe ritmul doinelor şi baladelor.

Aşa cred că s-a născut colindul românesc şi aici, la noi în colind, am pregătit cu precizie liturgică toate condiţiile Naşterii Domnului Iisus Hristos.

Am chemat apoi pe Preacurata la noi în colind şi Preacurata a venit. Am pregătit un loc călduţ, am înfăşat pruncul „mititel înfăşăţel în scutec de bumbăcel”şi, astfel, „vântul bate, nu-l răzbate, neaua ninge nu-l atinge”.

Meşterii noştri i-au confecţionat în vers şi viers „legănuţ de păltinuţ”. Nouă surori alese l-au înfăşat cu „faşă de mătasă”, pentru că asta-i seara de Crăciun creată special în colind şi era nevoie de toată solemnitatea împărătească, dar într-o atmosferă de discreţie şi smerenie.

Nu am avut darurile magilor, dar păstorii noştri cu har „pe culmi apar, albi miei ducând în dar”, apoi s-au sfătuit să împletească o mândră cunună din raza soarelui şi floarea soarelui pe care să o dăruiască micuţului Iisus.

Uneori eram uşor indignaţi de condiţiile austere ale momentului istoric al Naşterii.

Preacurata „n-are scutec de-nfăşat, nici hăinuţe de-mbrăcat, pentru pruncul de-mpărat”, aşa că mai înainte de mângâierea şi încurajarea dreptului Simeon, Fecioara a fost mângâiată şi încurajată în colindul românesc: „Nu mai plânge Maica mea/ Scutecele noi ţi-om da/ Pruncul Sfânt de-L înfăşa”.

În colindul românesc se creează un anotimp de basm.

Copiii, ca o anticipare a chemării Mântuitorului, sunt prezenţi în majoritatea colindelor noastre şi sunt primii cei care aduc şi duc vestea minunată. Ei se bucură de dragul Mariei şi al lui Iisus cel mititel şi ironizează cu veselie candoarea bogatului nemilostiv.

E vremea colindelor!

Să primenim colindul cu evlavia rugăciunii şi să ne pregătim în colind pentru primirea Preasfintei Fecioare şi a blândului Iosif.

Colindul românesc este poate cel mai frumos loc de pe Pământ unde se naşte, an de an, Mesia cel luminos – aşa că, lăudaţi şi cântaţi şi vă bucuraţi!

COSMIN STOICA

REFLECȚII