Iadul atingerilor întâmplătoare

Nimic din ceea ce avem nu ne aparţine de drept.

Gândul acesta i-a fost femeii suport când s-a trezit prinsă într-o capcană a absurdului. A decis să-i lase tot ce prinsese, din viaţa ei, mecanismului pe care nu se pricepea să-l deschidă şi să fugă.

Pe prietena mea o înfricoşează termenii înaltei tehnologii. Sunt abstracţi, nu-i poate înţelege prin ceea ce a acumulat trăind şi învăţând. Şi totuşi, este nevoită să se folosească de computer, ca să-şi câştige pâinea.

–Transfer rezonează cumva, pentru mine, cu adulter, îmi povesteşte ea. Când sunt întrebată cu asprime, ai făcut cumva astăzi un transfer, simt cu pregnanţă apropierea scenei uciderii cu pietre. Transfer de date, transfer de bani, transfer de libertate… adaugă cu tristeţe. Nu-mi pot opri genunchii să tremure! Nu-mi place viaţa mea!

-Maica Tereza de Calcutta reuşise să se dispenseze refuzând, pentru ea şi surorile carităţii, orice donaţie tehnologică, încerc eu s-o consolez. Nu avea nevoie să fie conectată la Internet, era direct conectată cu Viaţa. Şi a obţinut un premiu Nobel, salvând vieţi, îndulcind agonii…

-Eu nu pot salva o singură viaţă, pe a mea. Uite ce-am păţit: dorind să şterg un mail, fără să vreau, i-am aplicat comanda de transfer: astfel, o secţiune vitală a computerului s-a umplut şi a devenit aproape inutilizabilă. Dar nu ştiam care. Am încercat să găsesc unde s-a ascuns marele transfer de informaţii, inutil, nedorit, dar blocant şi întrebările soţului meu, care încerca să mă ajute, mi-au dat o insuportabilă stare a vinovăţiei. Îmi repeta numele celui care crease filmul, trimis de altfel la toată lista de cunoştinţe şi, deşi intrasem doar câteva clipe în contact cu acela, doar cât să înţeleg că nu mă interesează şi să dau delete, acest simplu contact, această curiozitate mică mă incrimina, de parcă aş fi ascuns un amant după perdea.

-Sunt cuvinte care salvează şi cuvinte care ucid. Uneori sunt eufonice. Dar Hristos şi rugăciunea pe care I-o adresăm ne ajută să nu rătăcim printre sensuri…

-Chiar ajutorul la lecţii, dat copilului, a fost un contact nepermis, continuă ea. Ceea ce i s-a reproşat ca incorect era numai contribuţia mea. Încep să înţeleg drama sinucigaşilor, tipul de acuzaţii care îi declasează în ierarhiile vieţii şi ale contactelor umane: La nimic nu te pricepi, de ce mai faci umbră pământului, de ce mai ocupi o cameră în casa asta?! În locul tău, mi-aş pune ştreangul de gât. Şi m-am trezit spunând: De fapt, pot renunţa cu totul la computer, pot renunţa şi la casa în care locuiesc şi la hainele tot mai jerpelite pe care le am în dulap. Aş mai păstra doar câteva cărţi, cât pot duce într-o traistă. Aş putea să plec, să dorm sub poduri sau să bat în fiecare seară la altă uşă, cerând adăpost pentru poveştile pe care le-aş spune copiilor, când mama e prea obosită ca să-i adoarmă ea însăşi. Apoi m-aş culca pe jos. Sunt convinsă că Domnul m-ar ajuta să continui chiar şi aşa. Dar nu vreau să mă sinucid.

Ascultând-o şi suferind alături de ea, am înţeles că încă nu mi-am simplificat viaţa îndeajuns. Aş vrea să fiu pregătită oricând pentru un asemenea salt. Sau să fac cumva, luând-o încetişor, agonisind renunţare cu renunţare, ca să nu apelez la poduri. Deşi sunetul apei, curgând pe sub ele m-ar adormi cât una din minunatele poveşti ale prietenei mele…

Elena Frandeş