Iași – urbe ocrotită de Raza mângâierii

Iași, capitala culturii și spiritualității noastre. Am fost plăcut surprins de aerul pe care îl degajă această urbe. Am fost surprins să aflu despre venirea alanilor (trib sarmat încreștinat) în vremuri medievale. La 1300, Prutul se numea Alanus, iar Moldova este trecută pe o hartă europeană drept Alania. Iașiul este menționat drept Târgul iubitorilor de vin. După ce sunt înfrânți de către Hoarda de Aur, alanii (iașii) supraviețuitori din zona Mării Azov emigrează spre Iași. Pentru Evul Mediu, 10.000 de iași reprezintă o emigrare masivă. În Caucaz, urmașii iașilor sunt osetinii din Vladikavkaz (în a căror limbă iași înseamnă faimă). Ulterior, iașii din Alania fie vor migra spre Bizanț, fie se vor amesteca cu cumanii. Curios este că și Osijek-ul croat se numea în vechime tot Iași. Unii alani (iași) au migrat spre Panonia, unde au lăsat urme până azi (un județ și multe localități le poartă numele), dar mai ales faima de buni arcași. În secolul al XVI-lea, Iași-ul nostru a fost incendiat de patru ori, de tătari, de turci, de cazaci și de poloni. Cea mai cruntă a fost distrugerea provocată de către cazaci. Disperați, moldovenii se ascundeau în singurele locuri fortificate, mănăstirile, pentru a nu fi vânduți ca sclavi. În secolul XVIII, orașul a fost devastat de ciumă. În 1944, cu două zile înainte de 23 august, orașul a fost ocupat de trupele sovietice.

Dar lucrul cel mai important a fost aducerea moaștelor Cuvioasei Parascheva. În anul 1641, racla cu moaştele Sfintei Parascheva a fost transportată cu o corabie pe Marea Neagră, fiind însoţită de trei mitropoliţi greci, Ioanichie al Heracleei, Partenie al Adrianopolului şi Teofan al Paleopatrei. A ajuns la Galaţi, apoi la Iaşi, pe 13 iunie, iar racla a fost întâmpinată de Vasile Vodă Lupu, de Sfântul Mitropolit Varlaam şi de episcopii de Roman şi Huşi, de cler şi credincioşi. De atunci, cuvioasa ocrotește aceste meleaguri. De atunci, ne ajută să scăpăm de corupție și de desfrâu. De secole, sute de mii de creștini pot da mărturie despre pelerinaje spre lumină.

Ajunși la Cuvioasa, ne așezăm cuminți la coadă. Toți se roagă, unii varsă lacrimi. Noi ne simțim în al nouălea cer. Călin, prietenul nostru, este extrem de bucuros. Cuvioasa l-a întors spre credință. Duhovnicul nostru ne-a încredințat-o pe Cuvioasa drept ocrotitoare a familiei noastre, iar noi am simțit ajutorul ei permanent. Până acum, venea ea la noi acasă. De data aceasta, am venit noi să o vizităm. O rugăm să ne ierte că nu suntem pregătiți cum se cuvine. Tocmai ce ne-am întors de la Schitul Nechit. Minutele se scurg la coada de așteptare spre sfânta raclă, dar nu simțim oboseala. Este o sâmbătă frumoasă de iulie și toată lumea ne spune că, de obicei, coada este mult mai mare. Îi mulțumim Cuvioasei că ne-a ajutat de atât de multe ori, în special când au fost copilașii bolnăviori. Cuvioasa nu stă pe gânduri, sare de îndată în ajutorul tuturor.

Cetatea Razei mângâierii m-a cucerit defintiv. Pentru prima dată, am respirat cultură la propriu și i-am simțit aproape pe Creangă și pe Eminescu. Totul sub zâmbetul generos al Cuvioasei, care tocmai ce a salvat un băiețel de la un accident chiar pe trecerea de pietoni. Suntem prea mici pentru un har atât de mare. Atât de mulți bolnavi se vindecă, atât de mulți păcătoși cer iertare și se întorc la Dumnezeu. Cetatea Cuvioasei este locul unde ne dorim să ne întoarcem mereu. Mai degrabă aici, decât în altă parte. Mai degrabă astfel, decât altminteri. Înainte vreme, erai obligat să mergi pe jos sau cu căruța. Ulterior, puteai alege autobuzul, mașina personală sau trenul. Acum avion direct. Doar să nu pierdem frecvența de comunicare cu sacrul.