Ieromonahul anonim, despre rugăciune

Am găsit o rugăciune împotriva răutăţii din inimă. Am căutat-o îndelung şi mi-am propus ca, până nu o voi găsi, să nu mai scriu sau, cel puţin, să nu mai trimit ceea ce scriu. De-acum, când voi simţi imboldul să comentez despre alţii, să prefir mai întâi cuvintele ei, ca nu cumva, ispita judecării aproapelui să mă facă să alunec în vorbe care să-l rănească, lăsând în mine zaţul lor toxic.
Ieromonahul anonim ne recomandă silinţa evanghelică, ne prescrie rugăciunile lui, „cu care să ne angajăm impotriva lui satana, care în chip nevăzut stăpâneşte sufletul nostru”. Să ne rugăm „pentru a reuşi să ne eliberăm de robia diavolului şi a păcatului şi să ajungem să-L vedem tainic, încă de aici, pe Domnul în inimile noastre.” De altfel, textul care aparţine acestui monah atonit se numeşte Vedere duhovnicească.
Iată rugăciunea: Casă Ţie să mă fac doresc nespus, Iisuse al meu. De aceea Te rog fierbinte, dă-mi după dorul meu, Mântuitorule, în inima mea vino să locuieşti şi din ea toată răutatea să ştergi. Dumnezeiasca Ta iubire să sădeşti în ea şi Harul Tau cel sfânt peste ea să-l reverşi. Vederea minţii mele, Hristoase, să-o luminezi şi ochii cugetului meu, Mântuitorule, să curăţeşti. Ca să mă văd biserică Duhului Sfant si, dupa moarte, împreună locuitor cu cetele cereşti. Amin.
Fiinţei care practică bine rugăciunea, vederea duhovnicească îi aduce şi percepţia adevăratului său contur interior: ea „mediteazã la gândurile si amintirile pe care le avea înainte de a-şi zdrobi inima şi le află pe toate ca fiind capcane, buruieni, centre şi invenţii ale diavolului.”
Dacă un monah percepe astfel lucrurile, înseamnă că în mintea mea lumească satana are un birou permanent, iar mapa cu răutăţi i se aduce zilnic la semnat. Nu-mi vine să cred şi totuşi, cu umilinţă accept, că însăşi imaginaţia mea le compune. Şi tocmai de aceste răutăţi vreau să scap, căci a le trăi îmi urâţeşte viaţa, mi-o umple de suferinţe inutile, mă face să pierd iubirea şi bucuria, alungă de lângă mine copilul pe care încerc să-l adorm… Cât dispreţuiesc, cât judec răutăţile altora, iar de ale mele mă fac că nu ştiu.
„Dar de îndată ce începe să-şi zdrobeascã inima sa cu rugăciunea stăruitoare, acestea dispar împrăştiind ca fumul înţelesurile acelea necurate şi îngâmfate care îl făceau mai înainte să se îndreptăţească pe sine şi să se creadă mare şi tare pentru nimic.”
Şi cât timp i-am crezut pe alţii vinovaţi de răutatea mea, cât am pândit ceasul în care apărea, ca dintr-o mare mitologică, privind cu uimire ravagiile pe care le face…
Scrie monahul anonim şi despre o pregătire a inimii pentru rugăciune:
„Domnul nostru Iisus Hristos, curat fiind, nu intră la întâmplare în inima murdară, nesocotită si nepregătită, iar de va intra, grabnic va ieşi. Mai întâi trebuie să ne pregătim inima curată, iar după ce îl primim în inimă pe Hristos, putem să spunem rugăciunea şi să o avem fără încetare în inima noastră, bucurându-ne şi veselindu-ne, Strigând si cântând în inima noastrã Domnului, dupã cum spune Apostolul.”
Eu sunt uşa, de va intra cineva prin Mine, se va mântui, ne promite Iisus. Uneori, din pricina mulţimii, nu ne putem apropia de El.
Cum am putea micşora meritatele pedepse ale păcatelor? Atunci când Domnul Îşi aruncă ochii peste extemporalul faptelor şi gândurilor noastre, ceea ce merităm adesea este exmatricularea. Îndurător, El ne mai îngăduie şi scăpăm doar cu o boală, cu o pagubă, cu o dezamăgire. Şi acestea ni se par prea grele şi alergăm la unul şi la altul, cerând rugăciuni, cerând vindecări. Vrem o rezolvare rapidă, magică. Nu înţelegem lentoarea rugăciunii pe care ar trebui s-o practicăm, lentoarea cu care ne-a tot fost amânată pedeapsa, aşadar lentoarea percepţiei timpului după care vom scăpa de sub apăsarea ei. Este timpul cerului, diferit de cel al eficienţei lumii. Prin el se produc sublimele, aşteptatele vindecări. Alteori nu se produc, când lipseşte un strop de iubire în plus. Cine ar fi putut să o aducă? Un necunoscut, un călugăr sau chiar tu?!
Boala aproapelui, a unui copil mai ales, durează atâta timp cât este necesar să adunăm destulă iubire şi rugăciune pentru a-l vindeca.
Se vorbeşte de importanţa faptelor, nu doar a credinţei, pentru mântuirea noastră. Fapta este ceva concret, care antrenează multă materie, multă cheltuială. Dar iubirea, atât de puţin palpabilă, este ea faptă?
Din moment ce stăruinţa în iubire poate să vindece, da, iubirea este faptă şi poate mântui. Chiar dacă nu se vede, chiar dacă n-o putem cuantifica şi mai ales, dacă nu ne putem lăuda cu ea. Căci Domnul nu ne dă vreo adeverinţă că a cules-o de la noi şi a folosit-o în laboratoarele medicale cereşti.
El poate chiar s-o folosească pentru altcineva…

EF