LOADING

Type to search

Împăcare cu Îngerul

Ortodoxie si traire

Împăcare cu Îngerul

Share

M-am îndrăgostit de Îngerul meu păzitor. Cavalerismul, inteligenţa, previziunea lui, manifestate ani de-a rândul, cu o fidelitate nemeritată de mine, m-au cucerit cu desăvârşire. Aşa că eu însămi am început să-l caut, ca pe un iubit.

Uneori îl zăresc în strană, cântând printre monahi, cu o uşoară cută de concentrare între sprâncene, de parcă n-ar şti pe dinafară toate partiturile lor. Alteori îl recunosc în boala neaşteptată, iscată pentru a mă împiedica să calc pe drumul cu lumini înşelătoare, aprinse de funcţionarii gălăgioşi de pe aeroportul satanei. Îmi sfâşie vălul de pe ochi, ajutându-mă să pricep că luxoasele aparate nu sunt capabile de zbor, ci doar de coborâre în adâncul vulcanic al pământului.

Cât încântarea ispitei durează, aud duduitul ca de computer al unui împătimit nocturn, uimindu-mă cu mulţimea orelor de veghe de care este în stare un asemenea vecin, dar şi de subţirimea tavanului său, ca de capac de conservă. Simt sub tălpi fierbinţeala metalică a încăperii de sub odaia mea şi pricep că vibraţia ei, tot mai grosieră, mai sufocată în energii blocante, ca de camion greu ce nu poate porni, este chiar malaxorul de smoală al iadului, lucrând în trei schimburi. Doar atât ne desparte, gândesc cu un frison de febră, căutând icoana Îngerului. Câtă răcoare, câtă consolare, iubitul meu… Mult timp, m-am prefăcut că nu-l cunosc, că nu-i aud psalmodierea uşoară cu care mă însoţea. Pedagogia lui mi se părea incomodă. Pedepsele prea dureroase. Nu ştiu când m-am îndrăgostit de el, nu ştiu în care chip sau cuvânt omenesc l-am desluşit prima oară, ca apoi să nu-l mai pot părăsi. Deşi l-am ofensat de atâtea ori. Cât aş vrea, Înger al meu, să nu te fi alungat cu atâta răutate prostească. Însăşi natura ta îngerească nu-ţi permitea să mă laşi, suportându-mă peste cât meritam şi mărindu-ţi, în felul acesta suferinţa.

Vreau să şterg din viaţa mea acest timp al chinuirii îngerului meu, dar până unde ar trebui să dau banda înapoi? Spre copilărie, undeva… Stăteai în ultima bancă a clasei, privind în gol ca un copil autist ce nu poate comunica nimănui durerea sa, în vreme ce eu făceam pe deşteapta, învăţând băşcălia, cleveteala, nerecunoştinţa. Şi brusc, deznădejdea. A fost prima ta lecţie usturătoare. Nici un înger nu este obligat să suporte mai multe scuipări decât Hristos pe cruce. Ţi s-a permis să mă părăseşti, în fine. Te-ai întors la mine abia când am născut copilul. Ţi-am acceptat deîndată cuvântul de învăţătură. Fiecare boală a celui mic îmi arăta cu limpezime unde greşeam. Aş fi putut alcătui un dicţionar, dar extenuarea acelui timp m-a împiedicat să mai scriu.

Astăzi îl recunosc pe Înger încă din zori, căci înainte de a-mi începe rugăciunea, el mă salută primul:

– Bucură-te, sufletul meu!

Îmi înfăţişează apoi cu limpezime ceasurile zilei al cărei soare abia urmează să răsară. Structura lor e simplă: slujiri, liturghie, scris; alergări în lume, alergări în parc, respiraţie adâncă pe „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”, expiraţie amplă pe „miluieşte-mă pe mine păcătoasa”.

Alături de mine, rulând pe un skate-board, Îngerul priveşte lacul cu raţe sălbatice, întoarse de curând. Orice zi îmi pare o vacanţă, când îl am alături.

Înger al meu, fie să nu te mai pierd!

Elena Frandeş

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *