Caietele unei primaveri asteptate
Share
Raiul debutează din inima noastră. De aici. Ca stare, îl regăsim purtaţi fiind de sfinţi. Nu rostim ocară sau blestem: binecuvântarea Domnului ne va bucura (Sf. Efrem Sirianul). În loc de moştenire, să lăudăm moştenitorii (Raiului). Să lăudăm pe sfinţi, în Biserica cea una: noi, cei ce ne luptăm, împreună cu cei care au biruit.
Uităm adeseori că suntem moştenitorii şi noi (fii adoptivi ai Tatălui). Devenim risipitorii, dar Părintele Ceresc ne aşteaptă cu braţele deschise. Revenindu-ne din beţia surogatelor, vom merge Acasă. Tată, mulţumim că ne reprimeşti! Binecuvântat eşti, Doamne, Cel Care prin Crucea Ta ai deschis uşa Raiului. Adam a avut porunca lui Dumnezeu. Noi, însă, avem mai mult: avem făgăduinţa Lui! Această promisiune divină juruită cu sânge divin este mângâiere balsamică în ispite.
Binecuvântat eşti, Doamne, Care prin cheile Tale ne-ai deschis uşile Raiului! Grădină vieţii este orizontul nostru. Pentru a nu ne rătăci şi a ajunge la Destinaţie, trebuie să fim lipsiţi de răutate, să nu ne înfierbântăm la mânie, să nu fim invidioşi. Ce frumos: „În Rai, dănţuiesc şchiopii” (Sf. Efrem Sirianul)! Nu ne temem de moarte: credem în Înviere (trupul este doar un tezaur ascuns în pământ până la Parusie). Suntem perseverenţi, dar nu suntem puşi pe „fapte mari”: Dumnezeu Şi-a jertfit Unicul Fiu pentru iertarea noastră, să păstrăm discreţia, decenţa şi sinceritatea. Filantropia nu este subiect de cafea. Nu ne lăudăm decât în Cruce!
Pierdem moştenirea dacă ne încăpăţânăm să rămânem stăpâniţi de vreo patimă. Frustrarea iadului: să ştii că eşti pedepsit veşnic pentru nişte păcate pe care le-ai fi putut evita! Să iubim lumea, dar fără să fim mondeni… (G.K. Chesterton). Mesajul revelat: Dumnezeu este dragoste, să ne transformăm şi noi în torţe ale iubirii. Tot ceea ce ni se întâmplă ne conduce spre smerenie, bunătate. De fapt, sfinţii ne conduc spre dragostea lui Dumnezeu. A iubi înseamnă a dori binele celui de lângă tine, a fi altruist până la capăt. Chiar dacă viclean-mincinosul va căuta să ne descurajeze.
Cutremurătoare mărturia pr. Adrian Făgeţeanu: „Când vii la botez, orice păcat ai fi făcut, se iartă! Orice, orice, orice! Eu am botezat o dată un aşa‑zis tânăr, sau semi‑tânăr, semi‑bătrân, care trecuse de 40 de ani. Părinţii lui cu vreo 70 de ani înainte plecaseră în China şi n‑au găsit un preot ortodox să‑l boteze, deşi acolo sunt, dar n‑au căutat. Nu l‑au botezat. El, după ce a crescut mare, a intrat într‑o clică de bandiţi, a făcut şi furturi şi mai multe rele, şi când a prins de veste că poliţia chineză îl caută, a fugit din China în România. Şi m‑am pomenit, când eram la Antim, că vine la mine: „Părinte, eu am patruzeci şi atâţia de ani şi nu sunt botezat.” M‑am mirat, la vârsta asta!… Zic: „Dar părinţii dumitale au murit când erai mic sau cum s‑a întâmplat? Când te‑ai născut sau cum? Sau n‑ai părinţi, sau cum?” Şi el mi‑a explicat ceea ce v‑am spus. Ce să fac eu? Că n‑am aşa o cristelniţă de mare, nu? M‑am dus la un dulgher care face butoaie, i‑am comandat un butoi nou, unul mare, mare, că el era înalt. Am spus să‑mi facă şi două scări, una să meargă de la duşumele până la buza butoiului şi alta în butoi. L‑am dezbrăcat, i‑am ajutat să se dezbrace, şi l‑am ajutat – că eram tânăr atunci, puternic şi sportiv – să urce pe scară, l‑am ţinut să coboare înăuntru şi de trei ori l‑am afundat cu capul în apă: „Se botează robul lui Dumnezeu în numele Tatălui, şi al Fiului şi al Duhului Sfânt, Amin”. Nu‑i simplu? Şi i s‑au iertat toate păcatele, toate crimele lui. V‑am spus asta numai ca să înţelegeţi că prin botez se iartă orice. Orice!„
Adevărata educaţie – creştere duhovnicească: „Capul familiei trebuie să răspundă de mântuirea tuturor din familie, numai atunci se mântuieşte. Se spune în cartea noastră că Dumnezeu a crescut‑o pe Fecioara, pe Prunca aceea, până ce a ajuns Maica Domnului. Creşterea înseamnă educaţie în sensul mântuirii, nu?”
Marius MATEI
