Când primim mărturia Scripturii că toți suntem păcătoși (I Ioan 1, 8), înțelegem faptul că însăși firea noastră omenească se lasă pe sine în supunerea păcatului, nu din voia lui Dumnezeu, care nicidecum nu ar face ceva să o împingă spre rău, ci mai cu seamă pentru libera noastră voire cu care ne hărnicim în ispitiri și în tot felul de învoiri ale răutății.
Nu Dumnezeu ispitește pe om, ci firea însăși se ispitește prin sine, fie lăsându-se târâtă mai mult în închipuirile unor strădanii nesănătoase ce vin din lăuntrul ei, fie atrasă de cele din afară, în înșelarea lumii, ori în îmboldirile cele înveninate pregătite de către demoni. Se cuvine să știm că ispitirile cele ce au înrâurire asupra noastră nu sunt zămisliri ale voii lui Dumnezeu, ci sunt îngăduite de Dumnezeu spre întărirea și spre mai dreapta noastră luminare.
Ispitele nu vin de la Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu împlinește nicidecum în noi lucrarea ispititorului, ci mai degrabă vindecă și tămăduiește, așteptând și dorind îndreptarea noastră. De aceea Sfântul Apostol Iacov ne dă mărturie cuvântul: “Dumnezeu nu ispitește pe nimeni” (Iacov 1, 13). Socotind drept aceasta vom putea rosti mai curând “și nu ne lăsa pe noi în ispită, Doamne”, decât a zice: „și nu ne duce pe noi în ispită” (Matei 6, 13; Luca 11, 4), pentru a păzi cu adevărat încredințarea și înțelesul rugăciunii de mântuire.
Dar să vedem care pot fi începuturile Îndreptării celei către mântuire?! Orice cuget curat se păzește în buna îndrumare și ocârmuire duhovnicească, iar gândurile înșelăciunii, ale plăcerilor și necurățiilor se hrănesc cu rătăcirile inimii. Când rațiunile omenești se întunecă de negura înșelării, acestea doresc fructele cele după închipuire și nu rodirile duhovnicești care sunt dovedite prin adevărul înțelepciunii. Atunci, fie începem a socoti că hotărârile noastre sunt drepte, deși nu sunt, fie știind măsura greșelilor, începem a le înfășa în veșmântul justificării. Prea lesne năvălește păruta dreptate în inima cea păcătoasă, dar mult mai degrabă ambiția justificării voiește a da târcoale oricărei greșeli, acoperind remușcarea cu marea trâmbițare a îndreptățirii, întocmai precum au acoperit căderea zidurilor Ierihonului strigătul mare de glasuri și surle.
E lucru tainic să-ți vezi măsura puterilor, așezămintele cumpătului și hotarele binecuvântate ale liberei tale drepte-voiri.
Fructul oricărei înșelăciuni se arată întâi ca un parfum îmbietor ce vine cu promisiunea vrednică de dorit a unor socotințe în care începi a crede. Aceste socotințe însă, îndată ce te-au câștigat și ți-au robit mintea întru greșeală, sunt gata să te lase singur, neajutorat, deznădăjduit, bolnav, lipsit și gol de toată așteptarea închipuirii ce ți-ai făcut. Crezând că vei dobândi vreun folos, vei culege pulberea ce se risipește ca fumul, lăsându-ți furtuna deșteptării de sine să-ți bântuie pustiul inimii și relele simțiri să-ți chinuie trupul. Abia când sufletul ți-e gol, vei ști că vremea este să te întorci, și vei pricepe ce bine e să pornești din nou pe drumul spre „acasă”, la fel ca și fiul cel risipitor, căutând în locul îndreptățirii Îndreptarea și Iertarea.
Întâi de toate, la ușa Îndreptării stă sfătuitoare Înțelegerea că ai greșit, iar după Înțelegerea aceasta străjuiește neînduplecată Căința.
Părerea de rău, sau căința, este sabia cea necruțătoare a îngerului care îți trece prin ascuțiș rădăcina buruienii răutăților. Căința este fecioara cea înțeleaptă care își mustră surata cea neînțeleaptă ce sălășluiește mai tot timpul alături de ea și care se numește Nepriceperea. Căința cere Nepriceperii să-și înțeleagă hotarul bunei-cuviințe și-i dă povață să stea de-o parte atunci când tu vrei să te încredințezi Hotărârii de a nu mai păcătui. În calea Căinței grăbește sfielnică Mărturisirea – adică Recunoașterea că ai greșit, iar mai apoi, voioasă, aleargă spre tine Hotărârea de îndreptare. Hotărârea aceasta este viețuitoarea cea mai neliniștită dintre toate câte sunt.
Ea vine, pleacă încoace și-n colo, ba se ascunde, ba se precipită, ca și un câine zglobiu care își hârjonește stăpânul. De aceea cu multă grijă o vom lega aproape, foarte aproape de noi, cu legământ, ca să ne apere totdeauna la greu și totdeauna să ne păzească. Dar, nu-i chip să ne fie aproape de fiecare dată când greșim, nici dacă o legăm în felul arătat mai devreme, asta pentru că Hotărârea nu-i învățată nicidecum să rămână în lanț. Ea vrea să zburde, vrea să se simtă liberă, vrea să nu-i poruncească nimeni, vrea să-și fie sieși propria stăpână. Și pentru că asta e firea ei, trebuie să știm că niciodată nu va fi vrednică de vreun folos, dacă nu o vom însoți cu surioara sa mai bună numită Înțelepțirea.
Abia după ce vom fi dobândit toate treptele înfățișate sub aceste numiri, călăuziți de Înțelepțire, vom intra în grădinile Îndreptării sub paza căreia la vreme cuviincioasă încolțesc, răsar, înfloresc și odrăslesc neprețuitele rodiri ale Iertării. Văzând frumusețea acestor rodiri, vom ști că Iertarea nu vrea pentru sine nimic. Ea se dăruiește fără să te rănească, fără să te umilească, fără să te tulbure. Te mângâie și te așează în locul de unde ai căzut, arătându-ți că ridicarea din greșeală te face mai puternic; te așează mai sus, te înnoiește și te curățește de relele pe care le-ai făcut, înduplecându-ți inima să nu mai greșească.
Îndreptarea pogoară peste miresmele Iertării cu toată mulțumirea adusă lui Dumnezeu pentru binefacerile pe care tu le-ai primit de la El, ceas de ceas, clipă de clipă.
Mulțumirea adusă lui Dumnezeu pentru iertare descoperă faptul că inima ta s-a dezlegat de răutățile cu care ai ferecat-o. Această șoaptă de mulțumire este cununa întregii bunătăți a sufletului, dovada că îți pasă de așteptările lui Dumnezeu, semnul că ți-e rușine pentru toate cele ce ai greșit, încredințarea că îL iubești, minunea că ți-e dor să-i poți vorbi fără opreliști.
pr. Lucian Grigore
www.interregnum.ro
