Îngăduinţă şi acrivie la avva Antonie

Cuvintele bătrânului Antonie cel Mare, pe care le găsim în Patericul egiptean, nu sunt repetitive. El nu are reţete gata făcute pe care să le aplice apoi tuturor, indiferent de conjunctură. Avva Antonie judecă lucrurile diferenţiat, iar în cuvintele sale mereu echilibrate se regăsesc atât îngăduinţa, cât şi asprimea justificată. În felul acesta îl găsim pe marele povăţuitor al pustnicilor şi în apoftegma 19 din Pateric.

Ca în majoritatea povestirilor, vedem nişte călugări tineri şi neexperimentaţi care se duc la marele bătrân pentru a-i cere cuvânt pentru mântuire. De această dată, avva nu se grăbeşte să le răspundă, ci îi lasă să stăruie. Le zice simplu: “Aţi ascultat Scriptura, vă ajunge”. La insistenţele fraţilor începe un dialog care aminteşte de negocierea lui Avraam cu Dumnezeu pentru a salva Sodoma şi Gomora. Acolo Avraam era cel curajos, care încerca să forţeze mâna lui Dumnezeu pentru a izbăvi cetăţile damnate. Aici, figura luminoasă este cea a lui Antonie, care se face asemenea lui Dumnezeu datorită înţelegerii sale pentru slăbiciunile omeneşti. (Acest lucru este spus în alt loc despre Macarie Egipteanul, care ajunsese dumnezeu pământesc pentru că acoperea greşelile pe care le vedea ca şi când nu le-ar fi văzut şi pe cele pe care le auzea ca şi când nu le-ar fi auzit.)

Discuţia dintre Sfântul Antonie şi ucenici începe printr-un gest de smerenie al bătrânului. Deşi fraţii îi ceruseră un cuvânt de la el, nefiind mulţumiţi să citească sau să asculte doar Scriptura, Antonie totuşi nu vorbeşte de la el, ci face apel la un citat scripturistic: “Spune Evanghelia: dacă cineva te loveşte peste obrazul drept, întoarce-l şi pe celălalt” (Mt. 5, 39). Din Evanghelii, îndemnul acesta explicit la smerenie şi răbdare i se pare pustnicului cel mai potrivit pentru cei care-i ceruseră cuvânt. Maximalismul evanghelic este, fără doar şi poate, greu de purtat. Fraţii se dovedesc realişti şi sinceri. Nu pot duce povara unei asemenea porunci. Antonie nu este un om al literei, după cum ne lasă să înţelegem numeroasele istorisiri despre viaţa lui. Începe deci o negociere. Sfântul Antonie înmoaie tot mai mult porunca din Evanghelie: “Dacă nu puteţi întoarce şi celălalt obraz, măcar suportaţi prima lovitură”. Şi atât ar fi fost destul, îi lasă bătrânul să înţeleagă. Fraţii, nemulţumiţi, vor însă şi mai puţin. “Dacă nu puteţi asta, măcar nu daţi înapoi ce aţi primit”, le spune bătrânul. Dacă nu putem răbda şi dacă nu putem să ne jertfim, măcar să nu ne răzbunăm.

Acesta este punctul cel mai de jos, de unde abia începe atitudinea creştină (Ultimele cuvinte ale lui Mircea Vulcănescu, transmise din gură în gură la închisoarea de la Aiud, unde a fost omorât, au fost: “Să nu ne răzbunaţi”.). Răbdarea, smerenia şi nerăzbunarea sunt moduri de vieţuire creştină, care se lucrează constant, pe parcursul întregii vieţi. Exigenţa iniţială a Sfântului Antonie este justificată, pe de o parte, de faptul că avea în faţă nişte monahi, nişte oameni dedicaţi ascezei, iar pe de altă parte, pentru că în mod real acesta este nivelul la care suntem cu toţii chemaţi. Maximalismul creştin reprezintă imposibilul posibil, dacă e să folosim o expresie a monahului Nicolae Steinhardt. Acest imposibil este cel care ni se cere şi pentru care avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, “căci puterea lui Dumnezeu se desăvârşeşte în slăbiciune” (2 Cor. 12, 9). Tocmai de aceea discuţia bătrânului Antonie cu fraţii se încheie cu îndemnul la rugăciune, singura soluţie în faţa neputinţei. Asta nu înainte de a fi puţin ironic şi puţin mustrător. Ironic atunci când zice ucenicului său: “Pregăteşte-le un pic de fiertură, căci sunt slăbiţi”. Apoi îşi mărturiseşte propria neputinţă în faţa amestecului de nevolnicie, slăbiciune şi lipsă de voinţă a fraţilor: “Dacă asta nu puteţi şi aceea nu doriţi, ce să fac pentru voi?”. Iar peste toate slăbiciunile unora şi ale altora planează îndemnul: “E nevoie de rugăciune”.

Paul SILADI