Insuficiența necredinței

Cultura antireligioasă nu ne avertizează cât de insuficientă este ea însăși. Nu ne spune cum a umplut muzeele din Franța cu obiecte furate din biserici. Nu ne arată diferența între compasiune și indiferență. Nu ne învață cum să îndurăm porția de agonie. Nu ne oferă imaginea Crucii în mijlocul suferințelor noastre. Fibra optică și monitoarele nu ne dau siguranță. Suntem la fel de expuși ambițiilor înșelate, durerilor sufletești, invidiei și neliniștii. Cultura ateistă nu are soluții pentru impasuri sau falimente. De ce sunt detestați oamenii evlavioși?! Cultura seculară nu știe de ce adepții ei înjură cele sfinte, dar îi încurajează să o facă, fără să propună vreo altă armonie, pentru că nici nu ar avea de unde.Urmărim vești despre inaugurări de autostradă, fără să fim atenți la veștile bune din Evanghelie. Citim multe cărți, vizităm multe locuri, dar nu suntem mai liniștiți. În trecut, cine avea o Evanghelie și o carte de rugăciuni, chiar avea o avere! Azi, cărțile au ajuns ieftine. Cultura nereligioasă promite o fericire hotelieră, anostă și fără sens. Ni se propune o lume care savurează doar bucătăria și uită de bibliotecă și de capelă. Cultura seculară îl face doar pe om să uite cât de puțin mai are de trăit.
Chiar și în împrejurările cele mai favorabile, suntem măcinați de îngrijorări, pentru că nu ne dedicăm slujirii celorlalți. Nu mai acceptăm umilința de a umbla desculți sau de a dormi pe pietre. Greșelile cele mai distrugătoare țin întotdeauna de snobism. Avem un devotament irațional față de ameliorarea lucrurilor. Lipsa milosteniei se simte. Lipsa dragostei aduce suferință.

De trei secole încoace, se dovedește că ateismul este incomplet. Începe promițător, dar totul iasă la iveală ca o mare amăgire, o decepție profundă, o manipulare vicleană, bine ticluită. Ateii susțin că lipsa divinității este probabilă (mult mai probabilă decât existența ei). Dar este o chestiune de șanse, etichetate subiectiv. Agnosticii de azi recunosc că e posibil să existe o divinitate, doar că lor le este indiferentă. Este o grosolănie: măcar bolșevicii recunoșteau fățiș necredința lor și adversitatea față de orice formă de creștinism. Cultura seculară împrumută procedee de marketing și, în lăcomia ei, nu vrea să omită nici o nișă de piață căreia să i se adreseze.De fapt, este idolatrie. Banul este vechiul idol renăscut, coafat, cu nume nou. În fond, este patima iubirii de arginți. Din care curg celelalte: lăcomia, desfrâul, mânia, lenea… Acestea nu pot completa o viață echilibrată, ci pot doar DESCOMPLETA, pot doar distruge, pot anihila, pot nărui, pot omorî. Necredința este o negare a Vieții.

Cei ce sunt fără de Dumnezeu nu trebuie judecați, ci ajutați, iubiți, pomeniți în rugăciuni. Fără de Dumnezeu înseamnă incomplet, crud, egoist, atroce, deși în ultimul timp s-a dezvoltat o etică seculară. Acum trei secole, cuvântul ateu era o insultă, azi a ajuns un titlu de glorie. Globalizarea a consacrat acest termen și i-a deturnat considerabil semnificația: neîncredere, suspiciune, bănuială. Ateul își arogă dreptul să bănuie orice, să propună orice, invocând o libertate prost asumată. Încearcă să umple golul sufletesc cu prostii, care nu vor face decât să crească deziluizia. Ateismul este cea mai cumplită nălucire, cea mai perfidă înșelare, adesea pozând în masca eliberatorului fals.

Credincioșii sunt mult mai altruiști și reușesc mult mai bine să își înfrâneze tentațiile impulsive, sunt mult mai sociabili, mai fericiți. Scepticismul inutil nu face decât să urâțească viața, să înlocuiască bucuria cu gelozia. Cei mai puțini atei și agnostici sunt în Polonia și Cipru, iar cei mai mulți în Suedia și Danemarca. Nu este adevărat nici că majoritatea intelectualilor ar fi atei. De exemplu, 80% dintre medicii americani nu sunt atei. Socotind toții oamenii de ștință din lume, numărul ateilor este în minoritate.

O lume cu 2000 de miliardari și 2 miliarde de săraci aproape că e, de fapt, atee… Stranie coincidență, ateii aparțin țărilor bogate, puterilor coloniale care au sărăcit zeci de țări. Nici măcar bogăția lor nu e suficientă. Nu pot achiziționa cu ea viața veșnică. Fără credință și milostenie, averea lor va putrezi. Ar fi suficientă o schimbare a vieții, o mărturisire a credinței și o implicare în ajutorarea celorlalți. Fiecare are dreptul la opinie, numai să spună adevărul (și despre salarizarea clerului și despre religia în școli și despre familia creștină).

În urmă cu 300 de ani, se spune că ateul consideră viața lipsită de sens. La fel este și acum. Câtă vreme nu există Judecător, ateul poate face orice, el nu crede că există păcat sau pedeapsă. Zbuciumul interior însă rămâne fără soluție. Convins că aceasta este singura lui viață, caută maxim de potențial în fiecare senzație, uitând că nu va putea bea toată berea, nu va putea satisface pofta. Patima este chinul de a nu se satisface niciodată, este frustrare. Chinul iadului este imposibilitatea de a mai satisface aceste vipere. Dacă nu sunt domesticite acum, îl vor chinui veșnic.

Există mitul că ateul este arogant. Poate fi adevărat, deși nu în toate cazurile. Ateul acuză pe credincios că este închis (claustrat, blocat, înapoit), dar nici el nu este deloc deschis experienței religioase. Se declară deschis, dornic să experimenteze, dar refuză orice rugăciune și fuge de orice tămâie. Mulți dintre ateii care au aprofundat Scriptura și Tradiția s-au convertit. Sunt zeci de cărți în librării.

Înlăturând sfinții și modelele creștine, ateii au propus multe figuri de vedete: Pavlov, Freud, Strauss, Lenin, Stalin, Mussolini, Warren Buffet, Bruce Lee, Julian Săvulescu, Cecilia Johnsson, Mick Jagger și mulți alții, care respectă alt set de valori, îndepărtate de principiile evanghelice. Tinerii de azi să nu facă nici o confuzie între credință și cultura organizațională a multinaționalelor. Poți munci oriunde, la fel cum soldații creștini luptau în legiunea romană, dar fără a încălca nici un sfat evanghelic.

Cei mai mulți atei sunt YUM (Young Urban Male): tineri (17-35 ani), locuiesc la oraș și sunt bărbați. Studenți întârziați care nu vor să renunțe la desfrâu și beție, nu vor să își asume responsabilități, ci vor doar faimă și bani. Dumnezeul lor e banul, ei sunt, de fapt, idolatri.

Un exemplu de tânăr convertit la adevăr este Jose Pino. Convertirea lui nu a fost fulgerătoare, ci – mai degrabă – un proces de durată, ca în cazul Fericitului Augustin. Tot mai mulți tineri încep să recunoască frumusețea credinței. Tot mai mulți oameni recunosc că sunt datori să Îi mulțumească Celui care îi mai ține în viață. Îmi vin în minte câteva nume de convertiți: Tom Hanks, James Belushi, Bob Marley, David Gahan, Jennifer Aniston, Emir Kusturica, Jonathan Jackson, Christian Bale, Max Cavalera și mulți alții. Doctorul Clark Clarton mărturisește cu bucurie că a găsit claritatea adevărului în credința pură. Tot în Biserica lui Hristos au intrat prin convertire: Lamia Beligan, Placide Deseille, Olivier Clement, Jean-Claude Larchet, Serafim Rose, Klaus Kenneth, Mary Magdalene McCann, Maxim Egger, Paul Fotiou (fost rabin), Stephen Holley, Pawel Wroblewski, Michael Harper, Bogdan Mateciuc, Peter Gillquist, Lincoln Downie, James Bernstein…