LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

Înţelepciunea întru Hristos a Sofiei

Share

Nebunii pentru Hristos sunt ferestre. Utile fiecăruia dintre cei încinşi cu amăgirea normalităţii, atenţi la corectitudinile de orice tip, căldicei şi în bune relaţii cu lumea, mulţumită ştiinţei impecabile a adaptării. Sfânta Sofia din Pont este mai mult decât unul dintre acei “excentrici”. Motivul – spre deosebire de biografiile Fericiţilor Andrei din Constantinopol, Vasili Blajenîi sau Xenia din Petersburg, cele patru decenii de la mutarea ei la Domnul ne împing mult mai aproape chipul vieţii sale pentru a nu o putea confunda cu o legendă.

Se naşte în 1883, întrunul dintre satele regiunii Trapezunt (nord-estul Turciei de astăzi). Părinţii, Maria şi Amanatiou Saoulidi, îi pot oferi “doar” o bună educaţie creştină. Libertatea de credinţă, tolerată de otomani, este cea care îi oferă liniştea depăşirii grijii fiecărei zile. Prezentă de timpuriu la slujbe, apoi, preocupându-se de buna stare a bisericii şi de ajutorarea bătrânilor, greci şi armeni, reuşeşte să ofere încredere fiecăruia dintre consăteni. Sursa calmului – primirea bucuriilor şi necazurilor cu egală indiferenţă.

În 1907 se mărită cu Iordan Hortokoridou. Soţul, mult mai în vârstă, preocupat de afacerea sa, de drumurile pentru cumpărarea mărfii şi, în timpul liber, de dezbaterile politice ale momentului, îi încredinţează grija casei. Sprijinirea părinţilor şi socrilor, nevoile noului cămin sunt preocupările de bază. Nici zvonurile de război, nici conflictele în sine ori schimbările de la Istanbul nu îi schimbă existenţa.

1914. Devine mamă. Vizite, sfaturile celor din jur, bucuria lui Iordan par a marca schimbarea situaţia. Pentru întâia dată se află în centrul atenţiei şi , de aceea, rugăciunea devine mai fierbinte căci,” fiecare clipă de bucurie este vestire a întristării curânde”. Apoi, liniştea. Soţul, plecat în una dintre călătorii, nu mai revine iar încercările de a afla informaţii despre el eşuează. Pruncul se îmbolnăveşte. Şi moare. Ea descoperă fiecare dintre acestea ca început. Un timp, conduce afacerea familiei. Cum solicitările cotidiene îi par risipire, o vinde. Încredinţează vecinilor grija celor apropiaţi. În timpul nopţii, părăseşte casa şi satul. Paşii o poartă de-a lungul mării. Străbate sate, ajută în gospodării, primeşte hrană şi haine doar pentru a le dărui la rândul său căci “toţi suntem fraţi şi doar atunci când te încredinţezi voii lui Dumnezeu poţi gusta bucuria.”

Rătăcind prin pustiul lumii

Într-o lume aflată în schimbare, silueta ei nu poate decât să tulbure. Ignorându-şi nevoile, se roagă pentru armenii persecutaţi de otomani, pentru cei care o miluiesc şi pentru cei care o insultă şi, pentru a nu fi prilej de poticnire, se retrage pe unul dintre munţii din zonă. Coboară în sat doar atunci când i se descoperă o ameninţare la adresa locuitorilor, consecinţă a manierei în care guvernul Junilor Turci doreşte să soluţioneze, după modelul armenocidului, chestiunea elenilor din regiune. Mulţumită avertismentelor ei, nimeni nu are de suferit. În 1916 regiunea este ocupată de ruşi. Doi ani mai târziu, revine sub administrare otomană. Pentru Sofia şi una şi alta dintre stăpâniri sunt doar ‘’ valuri ale lumii; se sparg înainte de a atinge ţărmul.’’

1919. Sfârşitul războiului este urmat de conflictul greco-turc. Consecinţa – gama exceselor otomane faţă de creştini devine mai largă. Printre cei care părăsesc zona Pontului se află şi Sofia. Aflată la bordul navei ‘’Sfântul Ierarh Nicolae’’, retrasă în ungher, adâncită în liniştea rugăciunii, fără bagaje, departe de agitaţia refugiaţilor, se îndreaptă spre Grecia. Înaintea intrării în Bosfor – o furtună teribilă. Panica. Valurile uriaşe. Frica. Cerul pământiu. Deodată – stingerea ameninţării. Pentru comandant este evident că nu poate fi vorba decât de o minune. ‘’Un drept s-a rugat pentru noi şi mulţumită lui suntem acum în viaţă.’’ Într-un colţ – Sofia. În rugăciune. Ca şi înaintea iscării furtunii.

Ajunşi în port, refugiaţii sunt înghiţiţi de grijile noii vieţi. Pentru mulţi, păşirea pe tărâm grec echivalează cu depăşirea ameninţărilor şi ajungerea Acasă. Pentru Sofia este doar ascultare. Vreme de opt ani continuă, ca şi în Pont, să străbată drumuri, să -şi ajute semenii, să primească mustrări şi să îşi sporească nevoinţele. Iar în 1927 , în urma chemării Maicii Domnului, Doamna, cum cu smerenie o numeşte, de a se stabili în casa Ei, se îndreaptă către mănăstirea cu hramul Naşterii Maicii Domnului din Kleisoura Kastoriei. Asemenea ei, în 1813 un monah din obştea mănăstirii Iviron a Sfântului Munte fusese la rândul său chemat aici, în Macedonia, pentru a reface un locaş înălţat, cu cinci veacuri în urmă de Cuviosul Neofit din Kleisoura. În timp, pe fondul luptelor din nord-vestul Greciei, mănăstirea constituie refugiul locuitorilor din împrejurimi. Iar instalarea păcii, în deceniul al treilea al secolului trecut, echivalează cu renunţarea la viaţa de obşte la care se revine abia în 1993. De aceea, “vecinii” Sofiei sunt , mai ales, animalele pe care le îngrijea. Smerenia sa, dorinţa de a învăţa şi de a sluji stârnesc preţuirea pelerinilor. Ca şi darurile primite, de la înainte vedere la cel al tămăduirii. Retrasă în trapeză, lângă sobă, nepurtându-şi de grijă, mâncând puţin – postul îi este dintre cele aspre – dormind două ore, închinând timpul rugăciunii, întâmpinând frigul şi umiditatea cu indiferenţă, este recunoscătoare fiecăruia dintre cei care trec pragul “chiliei”. Prezenţa sa devine, ca odinioară în Pont, pavăză locuitorilor în timpul ofensivei italiane din martie 1941 , a ocupaţiei germane, apoi, în vremea războiul civil când Kleisoura devine parte a Republicii Koniţa, controlată de comunişti.

Comentariile asupra “excentricităţii” traiului său sunt învelite în “acoperă căderile celui de lângă tine şi Dumnezeu va acoperi şi neputinţele tale”. Cât despre suferinţe, “dacă sunt de folos, de ce le-aş lepăda? Iar dacă se cuvin vindecate, oare Maica Domnului nu se va îngriji de aceasta?” Bucuria o află în mângâierea celor care îi cer sfatul. “Eu nu pot decât să şterg praful adunat pe lucrurile pe care deja le ştiţi. Postul, rugăciunea şi ajutorarea celuilalt să fie cele dintâi preocupări. Şi atunci şi grijile se vor fărâma. Căci pentru noi, Maica Domnului necontenit înalţă glas şi toată alergarea noastră firesc este să aibă ca ţel nemâhnirea lui Dumnezeu. Altfel, ceea ce câştigăm, pierdem, ceea ce ni se pare a fi linişte rămâne sămânţă tulburării.”

6 mai 1974. Praznicul Dreptului Iov. Şi ziua mutării Sofiei la cele veşnice. De atunci, numeroşi pelerini s-au oprit înaintea mormântului ei. Iar din 4 octombrie 2011, când Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a aprobat proslăvirea sa, dar mai cu seamă de la 1 iulie 2012, când a avut loc proclamarea canonizării ei, numărul lor a sporit. Pentru că, dincolo de minunile nădăjduite sau de odihna sufletului, asemenea atâtor nebuni pentru Hristos, şi ea este doar îndemn spre a deveni cei care se cuvine să fim.

Vincenţiu Dascălu

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *