LOADING

Type to search

Interviu cu maestrul mozaicar Daniel Codrescu – Mozaicul, ca har

Ortodoxie si traire

Interviu cu maestrul mozaicar Daniel Codrescu – Mozaicul, ca har

Share
maestrul mozaicar al Catedralei Naționale Daniel Codrescu

L-am căutat și l-am iscodit cu admirație și emoție pe maestrul iconar Daniel Codrescu (cu studii specializate la Florența și cu o deja bogată experiență acumulată în România), coordonatorul „picturii în mozaic” a Catedralei Naționale (deocamdată, iconostasul), ce a avut bunăvoința să ne introducă în arta mozaicului sacru dintr-o dublă perspectivă: a tradiției și a actualității.

 

Între tradiție și actualitate

Mozaicul este o artă multimilenară, Bizanțul a adus-o la strălucirea supremă. Care mai e situația mozaicului ca artă, astăzi?

Ca orice artă, se străduiește cumva, de când a apărut televiziunea, să-și creeze o nouă identitate, să lupte cu abundența de imagini în care trăim. Arta mozaicului se înscrie în această tendință, de a se face prezentă în viața noastră. Chiar mă gândeam, televiziunea se înrudește cumva cu arta mozaicului, pentru că așa cum la TV avem acei pixeli pe care nu îi vedem cu ochiul liber, pentru că sunt foarte mici, la fel se întâmplă și cu mozaicul. Deci, într-un fel, am putea spune că mozaicul ar fi strămoșul televiziunii…

Adică este vorba pe undeva și despre un efect optic, nu?

Este și un efect optic. Așa cum de la distanță nu putem percepe pietricelele de mozaic, atunci când ne uităm la un ecran TV sau la un monitor de calculator nu percepem modalitatea în care este formată imaginea.

Însă numai un mozaic de calitate generează acest efect de care spuneți și care e căutat. Când mozaicul nu e de calitate, se anulează efectul.

Este într-adevăr foarte greu de făcut, e un efort fantastic de a ajunge la final și a avea o imagine completă, realizată în această tehnică, însă partea ei cea mai puternică și valoroasă este că străbate foarte bine timpul, ajunge să fie o mărturie a epocii noastre, într-o perioadă de timp foarte îndelungată. Știm bine, imaginea digitală, virtuală, se stochează pe un CD , într-un hard disk, dar nu se știe exact cât va dura. Se pare că viața ei nu e foarte lungă, după ultimele studii, fiindcă la un moment dat imaginea, informația se degradează și dispare. De aceea spun că mozaicul și piatra în general oferă posibilitatea de a transmite un mesaj mult mai departe în timp.

Maeștri și discipoli

De altfel, mozaicurile antice sunt o dovadă. Cele de la Pompei bunăoară, conservate în Muzeul de Arheologie de la Napoli, au dăinuit după catastrofa epocală care a distrus așezarea în anul 70. Domnule Codrescu, vorbiți-ne despre formarea unui artist mozaicar contemporan.

Nu se poate învăța „după ureche”. Cel mai bine se învață într-o relație de tip maestru – discipol. După care te poți desăvârși, studiind în continuare. În arta murală, în artele aplicate în general, cel mai bine funcționează învățarea într-un contact unu-la-unu. Când intri într-un atelier și te apropii de un maestru, nu-ți însușești numai lucruri legate de arta propriu-zisă, ci înveți în primul rând un stil de viață. Vezi ce fel de atitudine are față de lucrurile care îl înconjoară. Adică e un tot, care te ajută cumva să te formezi ca om. Ca bază a tuturor dezvoltărilor ulterioare, profesionale.

Este însă important să faci asta într-un mediu cu tradiție. Știu că ați învățat și în Italia și în sudul Franței…

La Facultate (UNARTE), eu m-am specializat ca restaurator de opere de artă. În acest cadru am avut discuții și despre restaurarea mozaicului și am avut-o îndrumător pe doamna Maria Dumbrăviceanu, care ne-a povestit mult din experiența directă a dânsei pe șantierul de restaurare a Bisericii Sfânta Sofia de la Istanbul. Ne-a deschis cumva această ușă. Eu eram deja foarte interesat de subiect și pentru că tatăl meu a participat la decorarea în tehnica mozaic a Bisericii Cașin, împreună cu Vasi Iosif. Mai târziu, când am ajuns la studii de specializare în Florența, am avut prilejul să văd pe viu cum arată un ansamblu în mozaic, să urc pe schelă, să intru în contact cu materia respectivă de aproape.

Cât ați stat acolo?

Un an. Iar apoi, în sudul Franței, am participat la câteva șantiere de restaurare, unde am înțeles mai bine tema decorării unui spațiu eclezial.

La noi, în spațiul ortodox, mozaicul își face loc mai ales în noile lăcașuri de cult. În Occident care e situația?

Deși există celebrul proiect de la Sagrada Familia, din Barcelona (care în continuare prezintă elemente de mozaic în vârful cupolelor), în Occident există un interes crescând pentru redescoperirea mozaicului ca tehnică în arta contemporană. Sunt mulți artiști care exploatează această formă de expresie plastică și o actualizează, în medii cu totul neașteptate. În America, în schimb, se recurge destul de mult la mozaic în spațiul sacru. De exemplu, acum e în desfășurare un mare proiect la Washington: Catedrala Națională din Washington, care se decorează cu o pictură monumentală, de câteva mii de metri pătrați, în mozaic. Cu artiști din Italia.

O artă în continuă primenire

Foarte interesant! Mai spuneți-mi ceva: de-a lungul acestor milenii, de când e atestat mozaicul, tehnica a evoluat foarte mult?

Da, a evoluat. Primele mozaicuri se făceau din piatră naturală de diferite nuanțe. Avem exemple din Mesopotamia, de acum 3500 de ani și, dacă înaintăm către epoca noastră, observăm că totul se bazează cumva pe această materie primă din care se fac teserele de mozaic. Pietricelele, așa cum le numim noi, erau în Antichitate din piatră naturală, iar spre epoca noastră apar aceste tesere de sticlă colorată în masă, care compensează lipsa anumitor culori din natură. Sunt câteva momente-cheie. Unul dintre ele este secolul 1, când apar primele tesere cu foiță de aur, folosite de pildă la Domus Aurea, celebrul palat al lui Nero de la Roma. Apoi bizantinii au preluat metoda, au dezvoltat-o foarte frumos și au dus-o practic pe culmile cele mai spectaculoase, prin dezvoltarea acestor câmpuri de mozaic, acestui background al sfinților din aur, care ajută cel mai bine la crearea unui „efect transcendent”. E copleșitor, pentru că în momentul în care te deplasezi în spațiul respectiv, datorită cupolelor, arcelor, arcadelor, lumina cumva se mișcă, se schimbă și creează un fel de joc, care te transpune în altă lume.

Personajele reprezentate sau scenele biblice au într-adevăr „viață”. Adică există un aspect „non-static” în mozaic. E foarte important.

Spațiul se schimbă de la un moment al zilei la altul. Dacă lumina intră dimineața, se vede într-un fel, după-amiaza în altfel. Lucrurile sunt într-o dinamică. Adică e un spațiu familiar, dar e un spațiu pe care parcă nu l-ai mai văzut vreodată la fel…

Cei care au vizitat diferite lăcașuri de cult știu foarte bine care a diferența între fresca pictată și mozaic. Ce s-a mai schimbat în timp?

Iarăși un moment important este în jurul anului 1500, când artiștii Renașterii aveau nevoie de nuanțe mult mai multe. În acel context, s-a lărgit foarte mult paleta de nuanțe care să redea carnația (le carnagioni – cum spun italienii). De exemplu, ocrul de diferite nuanțe: spre violet, spre galben, spre verde etc. În momentul când s-au descoperit aceste noi nuanțe, s-a lărgit spectaculos gama de posibilități. Adică de la o paletă pe care înainte se aflau 300-400 de nuanțe, s-a ajuns dintr-o dată la o paletă de aproximativ 2500, 3000, chiar 3500 de nuanțe de culori de mozaic. Pe de altă parte, acum, în modernitate, s-a pus problema restaurării vechilor mozaicuri. Fiindcă între timp s-a revalorizat moștenirea bizantină – spre sfârșitul secolului 19 și începutul secolului 20. Atunci s-a pus problema renovării Bisericii San Marco din Veneția, de pildă, sau a spectaculoaselor ansambluri de la Ravenna sau Palermo. Pentru completările de rigoare, s-a pus și problema refacerii acestor materiale. Iar astfel s-au reconstituit vechile tehnici, vechile formule, în mozaic. Au redevenit actuale și necesare uneori.

Din ceea ce spuneți, înțelegem că arta mozaicului nu e nicidecum pe cale de dispariție. Dimpotrivă, își diversifică utilizările. Atât în Răsărit, cât și în Apus. Cu niște diferențe, firește.

Iarăși un proiect interesant este pictarea în mozaic a Catedralei din Belgrad. Mii de metri pătrați. Au realizat cupola anul trecut și continuă. În Occident, s-a mutat interesul dinspre spațiul eclezial spre cel cultural. E o altă abordare.

Constat că vorbiți despre pictură în mozaic.

Da , este o tehnică de pictură. Se învață la secția de artă monumentală. E mai greu de încadrat, dar este pictură pentru că întrebuințezi culoarea. Doar că nu o așterni cu pensula și nu o combini pe paletă, ci se fac asocieri de culori deja pregătite.

Ce dimensiuni au teserele?

Depinde, de la câțiva milimetri la câțiva centimetri. Se lucrează atent, cu penseta.

Din câte știu, un criteriu de apreciere a unui mozaic este chiar finețea pietricelelor: cu cât ele sunt mai mici, valoarea ansamblului e mai mare,
căci e mai greu de obținut.

Nu înseamnă neapărat că dacă ai folosit o piatră foarte fină, succesul e garantat. Depinde și de spațiul vizat. Important e să se vadă că este mozaic, și nu pictură. Ideea de a imita pictura, venită din Renaștere („o pictură pentru eternitate”), de fapt e înșelătoare. Frumusețea mozaicului este să observi că e mozaic, să se creeze vibrația tonurilor, acea frământare… Materialitatea specifică tehnicii trebuie să se vadă și să fie exploatată.

Harul unei familii

După aceste stagii în străinătate, v-ați întors în țară și ați alcătuit o microîntreprindere de familie…

Lucrez cu tatăl și soția mea. Și încet-încet s-au strâns în jurul nostru mai mulți oameni care au învățat meseria de la noi. Am format un colectiv serios și bine închegat. Pentru că este o artă colectivă. Nu poți lucra de unul singur la un ansamblu
foarte mare.

Apropo, arta mozaicului (în tradiția medievală, poate) este o artă a anonimatului. Dacă ne gândim la catapeteasma de la Catedrala Națională recent sfințită, ne dăm seama ce efort conjugat este acolo. Necesitând o bună doză de smerenie… auctorială.

Da, „anonimatul” e asumat. Ba chiar ajută foarte mult în procesul creației. Faptul că nu ești bâzâit de freamătul popularității îți dă cumva o anumită liniște, o pace care te lasă să lucrezi. Noi am mai apărut în ultima vreme în media în ideea de a aduce o lumină mai bună asupra Bisericii și asupra eforturilor care se fac pentru edificarea acestui monument, astfel încât oamenii să conștientizeze că lucrurile acolo sunt de bună calitate. Dar nu e o dorință de popularitate sau de a demonstra ceva cuiva…

… asta și pentru că, probabil, în acest tip de lucrare Îl aveți pe Dumnezeu prezent. Care cu siguranță vă inspiră. Sunteți într-o sinergie cu Duhul Sfânt.

Noi am început ca pictori de biserici. Frescă și icoane. Ar trebui să fim conștienți că în fața unei icoane ne aflăm de fapt înaintea sfântului respectiv, datorită harului pe care icoana, prezența aceea, o are. Acela e momentul în care te situezi corect. Așa cum spunea Brâncuși, nu e greu să faci un lucru, important e să te pui în starea de a-l face. Toate astea se fac cu un anumit tip de mentalitate. Trăind în interiorul Bisericii.

Proba Catedralei

Revenind la catapeteasma Catedralei – un proiect controversat, trebuie să recunoaștem, dar nu vom avea în atenție acest aspect acum. Cert este că momentul sfințirii, când lumea a putut vedea interiorul Catedralei, a fost marcat de întâlnirea cu această minunată realizare. Cu iconostasul. Cât ați lucrat la el?

Zece luni , pentru execuție. Acum vreo trei ani am auzit prima oară despre acest proiect…

Acest mozaic al Catedralei Naționale e un proiect extraordinar. E probabil cel mai important pe care l-ați avut până acum în spațiul sacru. Cam ce suprafață ați avut de acoperit?

Sunt în jur de 400 de metri pătrați. A fost un proiect care a necesitat foarte multă implicare.

Concepția vă aparține?

Da , concepția îmi aparține, dar „tema” a fost dată de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. El a avut o anumită idee, luminată cumva de Sfântul Duh, și cred că de aceea a ieșit așa bine. Noi ne gândeam să facem ancadramente de marmură pentru fiecare icoană, așa cum se obișnuiește în spațiul ortodox. Dânsul a venit cu ideea extraordinară de a avea o singură imagine, neseparată de elemente volumetrice. O imagine completă. În care să se descrie această iconografie a catapetesmei. Preafericitul Părinte Patriarh o vedea ca pe un… ecran. Chiar aceasta e expresia pe care a folosit-o: un ecran al Împărăției cerurilor. Expresia îi aparține, iar imaginea e foarte puternică. Și foarte modernă în același timp. Structura catapetesmei se încadrează în tradiția Bisericii, nu este nimic revoluționar, dar în același timp forma de expresie este foarte actuală într-un fel.

Dați-ne câteva elemente concrete despre ceea ce include catapeteasma Catedralei Naționale.

13 scene cu praznicele împărătești, icoana mare de hram a Înălțării Domnului (cu foarte multe detalii), 24 de sfinți (Apostoli și prooroci), icoanele împărătești… Toate acestea sunt realizate din aproximativ cinci milioane de „pietricele”. Ceea ce e colosal. Nu e puțin pentru ziua de azi, pentru epoca grabei. Sigur, noi ne-am gândit că e un obiectiv extraordinar, o ocazie unică, și că orice efort și sacrificiu va fi răsplătit cumva de Dumnezeu. Și n-am făcut nici un rabat, din nici un punct de vedere. Așa cum mi-a spus un părinte înduhovnicit: „Daniel, să știi că lumea chiar dacă nu va înțelege întotdeauna sau aprecia la justa valoare ce faci, la Judecata de Apoi Hristos nu te va întreba asta, te va întreba dacă ai făcut lucrul acela cu toată dragostea”…

Acest „Judecător-Spectator”, care e deasupra noastră, a tuturor, vă ajută să nu vă gândiți la alte tipuri de interacțiuni cu un public sau altul. Există „Un Public” al acestui ecran al Împărăției care știe ce valoare are sau nu…

Cea mai mare mulțumire este că suntem împăcați în conștiința noastră și să avem bucuria lucrului bine împlinit. Și că am lucrat cu dragoste.

Numai credința îți oferă un astfel de raționament. Din ce am înțeles, e destul de greu să faceți raportul între ce aveți pe masa de lucru în atelier, când asamblați migălos teserele, și ceea ce se va afla pe perete când se finalizează lucrarea. Este un fel de permanentă anticipare?

Totul se bazează pe o experiență dobândită în timp. Pe de altă parte, e clar că nu poți controla absolut tot, e imposibil. Și aici, iarăși, e momentul când intervine Duhul Sfânt. Chiar și anumite „greșeli”, dacă intenția e bună, Dumnezeu le transformă în ceva pozitiv. E fantastic. Eu am observat concret aceste lucruri, dar nu vreau să vorbesc prea mult despre ele pentru că m-ar lua lumea de nebun… Mi s-a întâmplat, de exemplu, să ajungă la mine niște dimensiuni „greșite”, iar în momentul când am amplasat lucrarea să-mi dau seama că dacă dimensiunile după care aș fi lucrat ar fi fost cele „corecte” ar fi ieșit prost… Iar faptul că a ieșit altfel a fost cumva lucrarea lui Dumnezeu. Noi, oamenii, suntem nemulțumiți deseori când se întâmplă unele lucruri negative, dar nu avem în față ansamblul, ca să înțelegem rolul fiecărei întâmplări. Există o Pronie care ține în mână toate lucrurile. Dacă gândești așa, ai o anumită libertate și o forță pe care ți-o dă această libertate de a merge înainte…

Înțeleg perfect ce spuneți… Nu trebuie să ne temem să mărturisim asemenea intervenții divine în viața noastră concretă. Ce mai urmează acum la Catedrală? Tot dumneavoastră continuați pictura în mozaic? Am înțeles că pereții vor fi integral decorați astfel.

Noi sperăm să continuăm. De aceea ne bucurăm că iconostasul Catedralei Naționale a fost bine primit. Proiectul pentru rest nu e încă făcut, deoarece n-am avut acces în interior din pricina schelelor. Ca să poți realiza un proiect iconografic coerent trebuie să intri, să simți, să vezi, să cunoști bine spațiul respectiv. Cât de curând, anul viitor, se vor dezmembra și aceste eșafodaje, iar atunci vom avea o imagine plenară a spațiului de acolo,
pentru a gândi un proiect coerent.

A consemnat
Marina DUMITRESCU

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *