LOADING

Type to search

Interviu cu Prof. Dr. Gheorghe Butuc despre Avva Ghelasie Gheorghe

Ortodoxie si traire

Interviu cu Prof. Dr. Gheorghe Butuc despre Avva Ghelasie Gheorghe

Share

Prof.Dr.Gheorghe Butuc este doctor în teologie al Universității București și profesor la Seminarul Teologic „Sf. Ap.Andrei” din Galați.

 

  1. Cum şi când l-aţi descoperit pe Avva Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei?

Deși nu ne-am văzut niciodată față către față, nu pot spune că nu l-am întâlnit.

Am aflat de părintele pe când eram student la Teologie la București, de la un coleg mai mare, ucenic direct al părintelui, iar povestea lui m-a cucerit pe loc. O poveste coborâtă din pateric, pe cât de simplă, pe atât de „ireală” pentru secolul 20, care, însă, m-a făcut cel puțin curios. În realitate m-a pus serios pe gânduri, m-a provocat, m-a bucurat. Tot acest coleg mi-a făcut și introducerea de bază, mai ales în scrisul părintelui.

Ceva mai târziu, print-o neîntâmplătoare ocazie, am primit, indirect, „un dar de la părintele”, din exact ziua în care a fost prohodit. O clasă de elevi de la Seminarul din Galați, aflându-se într-o excursie prin țară, ajung la Frăsinei chiar în ziua înmormântării părintelui. Participă la slujbă și primesc fiecare, în dar, câteva cărți dintr-ale părintelui. Ajunși la Galați, unul dintre ei, îmi aduce cărțile și mă întreabă dacă le vreau în dar, întrucât lui i se par de neînțeles … Am rămas fără cuvinte!

  1. În cursurile d-voastra online, despre Taina Sfintei Liturghii şi despre Sfintele Taine, citaţi frecvent din Avva Ghelasie şi scrierile sale. Ce vă determină să o faceţi?

Odată trecut testul de inițiere, direct legat de forma scrisului și vigurozitatea argumentării, am descoperit un fond teologic, deodată patristic și contemporan. L-am parcurs cu răbdare, cu nelămuriri și contradicții, cu părăsiri și reveniri, cu uimire și bucurie, lăsându-mă întâmpinat de fiecare temă a gândirii sale, incitante, inconfortabile, restructurante…exact cum trebuie să fie Teologia.

Personal, cred că temele părintelui se înscriu clar într-o continuitate a liniei teologice izvorâte din inima de Taină a lui Hristos, începute de Sfântul Ioan evanghelistul, prin Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Maxim Mărturisitorul și Sfântul Simeon Noul Teolog. Prin urmare, nu pot să nu citez din scrierile părintelui, ca o datorie de suflet și în semn de vie recunoștință pentru modul în care mi-a umplut ființa, dar și pentru a înlesni și altora șansa de a face cunoștință cu un specific de trăire a credinței, atât de propriu nouă românilor.

  1. Ce consideraţi important de studiat şi urmat din Medicina Isihastă, propusă de pustnicii din Cheile Rametului şi Avva Ghelasie Gheorghe – Chip al Iubirii Dumnezeieşti?

Cred că aspectul medicinei isihaste nu am reușit să-l asimilez îndeajuns. Însă, mi-e foarte clar că el se bazează pe respectul față de Viu, care la părintele este extins până la cele mai mici elemente ale creației, în cele mai mărunte gesturi ale noastre, toate însă de o responsabilitate uriașă, dacă vrem să ne redescoperim ființa de Taină și să ne rememorăm autentic originile dumnezeiești și de creație ale existenței.

  1. Ce carte iubiţi cel mai mult din opera Avvei Ghelasie?

Nu cred că la părintele se poate face o ierarhizare a cărților. Eu le văd pe toate ca o singură carte, care se adapă din Izvoarele Revelației și care lărgesc exegetic Canonul Biblic, Canonul Dogmatic și Canonul Liturgic al Bisericii, geniul perpetuu al teologiei patristice. Am totuși la inimă, prima carte pe care am „mestecat-o”, Moșul din Carpați. Neofit Pustnicul (colecția Isihasm, 1998), dar și Acatistele, a căror putere de cuprindere este nesecată.

  1. Cum vedeţi d-voastra practicarea Gestului Sacru de Închinare?

Este totalitate firească a ființei umane. Este semnul Prezenței vii din dumnezeire, din umanitate și din creație, în dialog. Este activul de Taină care ne învață să ne purtăm Ritualic față de noi și față de toată creația, precum Dumnezeu. Este Responsabilitatea continuă față de Taina Vieții în care am fost aduși din Iubire și care așteaptă a fi descoperită și a-i răspunde. Este modul în care redăm Vieții demnitatea ei, din noi înșine și din fiecare făptură, atunci când o privim, o cuvântăm și o declinăm dumnezeiește.

  1. Cine este Avva Ghelasie Gheorghe, în Ortodoxia românească?

O întrebare provocatoare la care răspund cu propria-mi lectură.

Nu-l văd pe părintele Ghelasie să fie în altă parte decât lângă părintele Dumitru Stăniloae și nu cred că mai poate fi asociat în vreo altă latură a teologiei românești și chiar nici a teologiei panortodoxe a secolului 20. Și, dacă părintele Stăniloae pune în verb demersul academic al teologiei la care îi adaugă „croșetări” atât de personale; părintele Ghelasie pune în Cuvânt, în Formă și în Fond, un întreg conținut de trăire ascetico-sacramentală și mistic-isihastă de nuanță carpatină, specifică în exprimare și identică în fond cu Tradiția Bisericii dintotdeauna.

Dacă vom reuși să-l receptăm fără prejudecăți, să-l decriptăm fără clișee și să-l asimilăm în onestitate, vom avea ce face tot secolul 21, dacă ne va fi fost să fim …

  1. Cum vedeţi specificul carpatin al isihasmului românesc, propus de Avva Ghelasie?

Este un tip de integralitate în care nu există aspecte principale și secundare de trăire a Vieții. Părintele subliniază adesea că, fiecare parte a lumii, are un specific al ei, în care s-a plămădit cultural și religios. Fără a cădea în ispita comparației și, deci, a ierarhizării, fiecare specific este o „matcă de Taină” pe care suntem chemați să rodim. Orice transpunere, orice imitare, orice împrumut trebuie să poarte marca darului în care primești ceva și dai ceva. Nu e admis să lași deoparte propria-ți identitate, pentru a încerca să rodești pe tulpini străine. Este o transgresare nefirească și contraproductivă. De aceea, părintele insistă pe a ne cunoaște specificitatea proprie a credinței, care ni se potrivește de minune pentru că e plămădită din Trup și Duh dumnezeiesc în trup și duh românesc.

Isihasmul carpatin nu este nici cel al ascetismului serafic, de tip slav, nici cel al contemplațiilor mentale de tip grecesc, ambele foarte potrivite și conforme specificului lor. La noi, isihasmul este o întâlnire și o confluență, care a dat un tip iconic de a privi lumea, omul și pe Dumnezeu. Pentru noi, fiecare făptură este o icoană și lumea toată e ca o icoană: Fecioara Maică cu pruncul în brațe. A iconiza creația, gândurile, cuvintele, gesturile este un act de credință și de viață. E ca un catehism întrupat, o sacralitate euharistică a creației și un ascetism plin de bucurie.

  1. Cum să înţelegem mai uşor învăţătura Medicinii Isihaste Carpatine, lăsată de Avva Ghelasie Gheorghe, de la Frăsinei?

Părintele propune, o revenire la un tip de hrănire integral: suflet și trup.

Totul pleacă de la căderea omului din Rai, care atrage după sine un deficit de energie, din pricina unei dihotomii ființiale dintre suflet și trup, vizibil intrate în contrarietate. Pierderea de energie, după părintele Ghelasie, omul încearcă să o compenseze prin Hrănirea din energiile mediului, din alimente. Înainte de cădere, mâncarea era plină de energie, fără reziduri. De aceea, alimentele, nu pot umple golul de viu creat de cădere.

Este o compatibilitate între viul din făpturi, viul din om și Viul din Dumnezeu. De aceea, părintele ne invită să descoperim filonul comun al viului din toți și din toate, pentru o descătușare a energiilor de viață blocate în stereotipii facile. După părintele Ghelasie Corpul nostru este produsul mișcărilor sufletului nostru. Dacă sufletul nostru nu se mai mișcă normal, atunci și energiile corpului nostru vor fi anormale și bolnave. De aici, medicina isihastă, ca și corespondență dintre Suflet și Corp, o boală de suflet generând o boală de Corp, în influență reciprocă. Așadar, boala, este tocmai semnul unui abuz pe marginea viului, un semnal de alarmă că traseul urmat are devieri grave ce conduc către o înfundătură sigură, consecințe ale unei răsturnări axiologice a valorilor. Dacă, însă, omul își va putea înscrie Corpul/Trupul și Sufletul/Duhul în sacralitatea de Taină, atunci va descoperi că Sănătatea este direct legată de modul în care știm să liturghisim Viața.

Așadar, medicina isihastă este o propunere de remediu la boala lumii, cu o componentă de „laborator farmaceutic nonalopat”, dar cu siguranță „biospiritualizant”, ca o sacralitate a existenței care se dezvăluie doar celui care preoțește printre făpturi în chipul Preoției Fiului întrupat….

  1. Cele 4 poveţe: “Nu te alarma. Nu te contrazice. Nu-ţi arăta nevoinţele. Nu blama răul.”

Cum putem să le înţelegem şi să le aplicăm, în cheia Avvei Ghelasie şi a Sfinţilor Părinţi?

Sunt, într-un fel, rezumatul teologiei părintelui Ghelasie și indicatoare de restaurare antropologice esențiale, exprimate în limbaj accesibil, celor care sunt onești în căutare.

În creația lui Dumnezeu și în conștiința Prezenței Lui, omul nu se poate alarma, pentru că nu-i nevoie, de vreme ce totul este proniat.

Dar, aceasta ar înseamna ca omul să se lase pătruns de Această Prezență, o Prezență Ipostatică, Integrală, Unitară, Coerentă și foarte Limpede, care niciodată nu se/ne contrazice. Ea nu-i făcută din citate și definiții „despre” – toate contradictorii în ființialitate –, ci este o corespondență directă între Gând, Cuvânt, Gest, ca dintr-o singură Sursă, cu două ipostazieri: dumnezeiesc-omenească și omenesc-dumnezeiască.

Calea dizarmoniei lăuntrice, limpede se arată în omul care nu știe să-și ascundă taina în Taină. Nevoința este arta prin care învățăm să ne păzim modul foarte particular de Întâlnire și Dialog dintre om și Dumnezeu. Cine și-o demască, trădează Taina și se expune destructurării de Sine.

Înțeleg că blamarea răului seamănă foarte mult cu ceea ce spun părinții la Pateric, că cea mai mare cursă a demonului este să nu crezi că există demon. A blama răul este o naivitate duhovnicească ce denotă o neclară cunoaștere de sine și a Realității lumii în care ai fost adus. În același timp, este o superficială implicare în a asuma.

  1. Este Dietoterapia propusă de Avva Ghelasie, o cale potrivită de urmat în postul mare?

Chiar dacă nu oricine poate face transpunerea post-dietoterapie, este evident că părintele, de fapt, și aici, are o aplicare specifică și o lărgire a postirii într-o „hrănire sacralizantă”.

Mai exact, postul, este o operație necesară pe linia unei hrăniri obsesive, care, inevitabil duce la accelerarea morții. Pe această traiectorie, intervenția postirii: alimentare, de ajunare sau chiar post negru –  cu știință și discernământ –, creează o breșă, necesară unei relaxări biologice, în scopul reașezării în normalitate a Reperelor de Viață. De aceea, postul începe încă înainte de cădere. El este limita în care omul face experiența treptată a Viului, dar fiind și păzit de experiența morții dureroase. În acest sens, părintele Ghelasie spune că cine este capabil de postire, poate orice, după cum cine nu poate posti, eșuează în toate.

Dietoterapia pleacă de la o propunere de întoarcerea la „Arhemodelul Hranei”, la hrana vegetativă Vie a Raiului, bază de plecare spre o reactivare a sensului deplin al hrănirii și mai ales pentru declanșarea în Suflet a Memoriei de Foame de Dumnezeu, estompată de „dulcegăriile materiei”. Dacă vom urmări recomandările Triodului, foaia de parcurs a Postului Mare, vom vedea că toată Tradiția patristică avea exact același scop fixat pentru postire.

  1. Cu ce ar trebui să înceapă cineva care doreşte să studieze învăţătura Avvei Ghelasie?

Cu parcurgerea interviurilor filmate sau cu o convorbire directă cu un ucenic al părintelui. Apoi, să ia cunoștință cu acatistele – „psaltirea creștinului”, așa cum le numește părintele –, ca să intre în contact cu duhul părintelui din Duhul lui Dumnezeu, un pas important de cunoaștere și de dialog în Duh.

Ar urma o lectură generală, de familiarizare, plecând de la parabole. Apoi, o lectură dirijată/asistată, dinspre indicațiile părintelui privitoare la grafică și la disticțiile de fond, absolut necesare (pentru o primenire logosică și o structurare a vocabularului), deodată cu audierea conferințelor și a mărturiilor directe despre părintele, un fel de „moșire” care să înlesnească accesul.

Abia, într-o ultimă etapă, se trece la scrisul părintelui, pas cu pas, temă cu temă, cu răbdare, atenție, interes, insistență, meditație, reluări…până se va fi putut urca în iconicul de Taină, regăsit în întreg conținutul: în formă și fond.

  1. De ce credeţi că aveau pustnicii Neofiţi, asemenea evlavie la Maica Domnului, încât purtau Icoana Ei, cu pruncul în braţe, pe piept? Cum să ne apropiem noi mirenii de astăzi mai mult de Maica Domnului?

Se vede încă, în matca credinței noastre, o evlavie deosebită pentru Maica Domnului. O încredere apriorică într-o iubire neconcurată de nimeni și de nimic din creație și căreia nici chiar Dumnezeu nu-i poate rezista. Am zice că românul crede instinctiv că dintr-o așa iubire, iese o milă și o compasiune pe măsură.

Pustnicii neofiți, verbalizează teologic acest fond, cu rădăcini până în Raiul primordial, acolo unde Maternitatea-Fecioară este cauza zidirii întregii lumi. Așadar, privind la Frumusețea Maicii Domnului, Dumnezeu prinde a face „loc” unei vieți create. Pentru pustnicii Neofiți, Maica Domnului cu pruncul în brațe este suprema Icoană din cer și de pe pământ: Dumnezeu privit cu ochii creației și creația privită cu Ochii dumnezeiești.

Icoana Maicii Domnului și Ritualul închinării este Ușa de intrare în Altarul Tainei Vieții. Aceasta înseamnă deprinderea de a vedea lumea prin Ochii Icoanei, de unde iconizarea de taină a fiecărei făpturi, adică să privești lumea în Frumusețea ei de Taină, originară, dumnezeiască, așa cum numai Dumnezeu și Maica Domnului o pot vedea. Este o „punte” de purificare ipostatică și o trecere de la chipul căzut la chipul înnoit a lumii.

„A căpăta o Vedere de Icoană a Lumii, a transforma lumea în Icoana întrupării lui Hristos” este dezideratul vieții isihaste a neofiților, foarte prezent și în viața țăranului român, pentru care, Grădina Raiului era însăși gospodăria sa. El reface Raiul pierdut, plecând de la grădina, țarcul, ogorul pe care-l lucrează Ritualic, cu conștiința că el se înveșnicește cu toate ale sale. Ucenicii pustnicului Neofit se numeau „cocoșații”, pentru că permanent erau puțin aplecați, a închinăciune de Taină; semnalmente vizibile direct și la țăranul român, din aceeași reverență de Taină față de tot viul Vieții.

Deși evident suntem depărtați de acest ethos mariologic și hristologic, aplicat firesc antropologic și cosmologic, avem încă plămada strămoșilor în noi, care prin Rememorarea de Taină a Originilor, ne va înlesni conectarea la naturala evlavie către Maica Domnului, chiar și în posmodernitatea noastră. De altfel, singura soluție a regăsirii de sine, de noi, de toți și de toate.

  1. Cum să înţelegem mai adânc Omul, ca Taină? Aşa cum spune Avva Ghelasie: “Omul, Hotarul de Taină dintre Cer şi Pământ.”

Omul este piscul creației lui Dumnezeu. Este măsura desăvârșită a ceea ce Dumnezeu a gândit despre creație și, dacă ar fi vrut să gândească ceva mai înalt, acela tot Om s-ar fi chemat. Omul este „replica” Sa creată și, un alt dumnezeu creat nu mai poate fi, după cum nici în cer nu există un alt Dumnezeu necreat.

De aceea „Omul este Hotarul de Taină”, pentru că dincolo de el și mai presus de el este doar Dumnezeu. Este hotarul de trecere dintre creat și necreat și singurul care poate face Trecerea de Taină dintre creat și necreat, astfel încât, Dumnezeu se poate înnomeni fără să se reducă, iar omul se poate îndumnezei, fără să se distrugă.

Hristos – Dumnezeu și Om Adevărat – revelează că Omul este Taina ce poate uni Creația și pe Creator în aceeași Viață, fără amestecare și fără schimbare, neîmpărțit și nedespărțit, o Singură Viață în două Ființe, total diferite și total unite.

  1. Ce recomandaţi să practicăm şi să aprofundăm mai mult, acum în postul mare?

Postul Mare este cel mai minunat dar al Ortodoxiei. Este arena în care Dumnezeu și omul doresc să refacă Familia de Taină a Omului cu Dumnezeu, în răspărul condiției căzute a creației.

De aceea, cel mai potrivit îndemn ar fi să ne facem condiție postitoare, nu doar actori postitori. Este de maximă urgență să revenim la Reperele Tradiției de Postire, pentru a scăpa de improvizații, obiceiuri și particularisme postitoare și să ne putem încadra în eclesialitatea mistică a desăvârșirii, deodată ascetică și sacramentală. Este nedrept să ne lamentăm în diete vegetariene cu iz religios și să ignorăm Tradiția de postire mistică, de un realism debordant, de o revigorare spirituală incontestabilă și o uimitoare cale de coborâre în adâncul nostru de Taină.

  1. Cum să trăim cu adevărat Bucuria şi Lumina Învierii Domnului nostru Iisus Hristos?

Fără Cruce, nimeni dintre noi nu poate gusta Învierea. De aceea, Triodul, nu este doar foaia de parcurs a Postului Mare, ci și a întregii perioade Pascale. De altfel, la bază, Triodul era unul singur, împărțit în două acte complementare: Triodul întristării (Postul mare) și Triodul Bucuriei (cele șapte săptămâni luminate ale Învierii).

Atât Pocăința cât și Învierea se Învață făcând, fiind, devenind. Crucea și Învierea sunt două fețe ale aceleiași Realități, iar condiția trăirii lor este Participarea. A fi lângă Hristos în pătimirea lui, a fi lângă Hristos în Învierea lui.

Practic, suntem lângă Hristos și trăim Învierea, dacă suntem în Biserica Lui, zi de zi, după recomandările Triodului/Pentricostarului, petrecând…în citirea Scripturilor și în îndestulare de Sfintele Taine” (canonul 66 Trulan); ca Învierea să nu rămână o emoție, un sentiment, o așteptare, ci carnea și sângele nostru.

Învierea se vede, iar vizibilitatea ei suntem noi, creștinii. Creștinul autentic nu este altceva decât „martorul Învierii”…în ciuda morții care ne bântuie.

 

Contact Prof.Dr.Gheorghe Butuc si materiale: https://butuc.info/

 

Interviu realizat de Psiholog Anca Revnic, pentru Lumea Credintei

Previous Article

1 Comment

  1. Daniela 21 aprilie 2021

    Felicitări, domnule Profesor!

    Răspunde

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *