LOADING

Type to search

Între clipă și veșnicie

Ortodoxie si traire

Între clipă și veșnicie

Share

Am coborât de la schitul Gabud unde am petrecut câteva zile pentru a ma reculege in Saptamana Canonului Mare, înapoi în lumea civilizată a orașului, a betonului, a I-phone-urilor. Bineînțeles îmi scăpasem telefonul pe jos, ecranul, și așa spart pe când pozam un curcubeu, s-a spart mai rău. Cum era să trăiesc deconectată de “lume”, lumea virtuală în care trăim, a relațiilor super-flu, în spațiul virtual? Limbajul s-a trivializat, frazele s-au scurtat, dar am ajuns la un asemenea grad de dependență încât dacă nu îl avem, ne simțim inexistenți, lumea toată s-a prăbușit… nu mai știu ce face Franța, America etc.

Am fost la mai multe service-uri și am dat o gramadă de bani numai ca să salvez datele din el. Evident e chiar mai important decât mâncarea ! E beton de beton de spart, pentru că trăim într-o civilizație a superficialului și a vitezei în care un aparat nu trebuie să țină mai mult de un an. Oricum între timp se inventează un model mai nou, mai performant și cel vechi devine desuet. Așa că nu are rost să mai investim suflet în ceea ce facem și nici măcar atenție, e de ajuns să facem ceva de mântuială care se strică rapid, cu durată de viață scurtă. Și a noastră s-a scurtat. Am început să facem scurtcircuit ca și aparatele, accidentele cardiovasculare, cancerele sunt la ordinea zilei. Ni s-a scurtat durata de viață. De ce ? De la viteza vieții noastre pe care o numim stres, dar de fapt e goana noastră pentru aici și acum, pentru a avea și nu pentru a fi… mă definește ceea ce am și nu ce sunt. Și atunci când mă definește ceea ce sunt înseamnă statututul social și nu calitatea de om și deci goana pentru a câștiga aprecierea celorlalți, cât mai multe like-uri la postari.

 Așa sunt și relațiile între noi super fluide, rapide, virtuale, lipsite de emoție și conținut. Reci și calculate, trăite în grabă, într-o clipă, pentru că ne e frica să trăim mai mult, ne ascundem în spatele unui ecran. Trăim în același timp foarte mult și foarte puțin. Trăim mult în sensul că avem foarte multe relații în același timp pe tot globul, dar relațiile acestea sunt mult mai superficiale și lipsite de profunzime.

Până și copiii sunt crescuți pe Internet astăzi, online de la distanță, de către părinții plecați pentru un trai mai bun, mai multe bunuri materiale. Copiii aceștia primesc de la părinți bunuri materiale, telefoane de ultimă generație etc., dar nu și dragoste. Au bunuri materiale, dar sunt lipsiți de dragoste. Și neprimind dragoste mă întreb cum vor putea să o ofere mai târziu… Chiar dacă ea există undeva în sufletul lor, nu vor ști cum să o scoată la suprafață, cum să o facă lucrătoare în viața lor. Și familiile au devenit super fluide, a crescut rata divorțurilor. Oamenii fug de responsabilități pentru un trai mai ușor, pentru confort. Trăim așa inr-o cultură a confortului, a eului gâdilat, băgat bine în păturică și învelit convenabil la căldurică. Și culmea că în ciuda confortului, ni se reduce durata de viață. Tocmai din cauza alergăturii pentru a dobândi confortul. Sau intrăm în depresie, pentru că odată ce am îndepărtat toate responsabilitățile pe plan personal din viața noastră și am dobândit confortul după care alergăm, ne dăm  în fine seama că este gol de conținut și intrăm într-o criza existențială.

În curând o să ne putem spovedi online, la catolici serviciul e deja disponibil. Pot să îmi construiesc personalitatea, identitiatea online așa cum vreau eu…nici măcar nu trebuie să spun adevărul despre mine, ci ceea ce vreau eu ca celălalt să știe.

Și în mânăstiri a pătruns online-ul. Trebuie să ne adaptăm timpurilor, societății, alftel nu îi putem ajuta pe credincioși. Trăim într-un mediu online. Aici se cască un hău între pustnici și mânăstirile deschise către lume și misiune. În acestea din urmă nu poți evita online-ul dacă vrei să îi ajuți pe ceilalți.

Următorul popas : la Kaufland, bineînțeles, este post dar să nu uităm de pântece că acela e important. Acum există așa o diversitate de mâncăruri de toate tipurile că am putea desființa și postul aproape.Să îi dăm pântecelui ce i se cuvine și apoi resturile lui Dumnezeu, sufletul e auxiliar…de aceea îl și hrănim cu o hrană duhovnicească de cea mai proastă calitate. Sufletul românesc a fost amputat și în loc s-au implantat valori străine, dar care nu vorbesc sufletului, implantul nu e asimilat, de aceea e și fals : filme străine despre homosexualitate, limbaj străin, concepții străine, melodii străine, străine sufletului meu și totuși ne creștem copiii cu ele. Copilul nu mai știe să se bucure de o frunză, de un copac, o floare, o mâță, o rază de soare, pentru că distracția principală a devenit plimbarea la malluri în spațiile de joacă special amenajate, în timp ce părinții obosiți de la serviciu pot discuta lejer cu un prieten la o masă sau o cafenea. Satele se depopulează, copiii noștri cresc între pereți și betoane, PVC-uri. Ne relaxăm în mall, nu în parc, nu în muzeu, nu la o expoziție. Acolo ne cheltuim banii și timpul pe mărfuri străine, cu distacții surogat și postăm pe internet o imagine cool cu prietenii sau doar un selfie, deh, să știe toată lumea unde am fost că nu se poate învârti globul dacă nu știu toți că eu port tricouri străine și mânânc pizza și alte chestii cool…

Trăim într-o lume a amabalajului, o criză a esenței… Totul se petrece la nivel exterior. Accentul este pus pe aparențele exterioare, pe bunurile materiale, dar dincolo de acestea nu vedem nimic, nu căutăm nimic mai mult, nici sufletul, nici sacrul, nici adevărata valoare a lucrului. Trăim trupește, o viață în afară inimii, căci dacă am trăi în inimă acolo am afla și veșnicia și esența și pe Dumnezeu. Trăim fără inimă… Ne punem o mască, și nu trăim viața noastră, căutăm cu disperare aprecierea, dragostea, statutul social într-o societate fără statut și fără coloană. Coloana vertrebrală a unei societăți sunt valorile morale și identitare. Ori noi suntem in criză din acest punct de vedere. Confundăm viciul cu valoarea si numim homosexualitatea valoare europeană. Ne temem să pronunțăm numele lui Hristos pentru că nu o să mai fim la fel de cool și ne  îngrijorăm ce vor gândi despre noi colegii de serviciu sau prietenii.

Ne mulțumim cu relațiile superificiale, de o noapte sau poate doar ceva mai mult, cu iubirea surogat, cu lucruri care nu au valoare în veșnicie. Ni s-a spus acum mulți ani și ni s-a impus acel motto Trăiește clipa, dar clipa noastră e veșnicia și tot ce facem aici pe pământ e să pierdem veșnicia îngropându-o în lucruri trecătoare, banale, triviale, supeficiale. Ne pierdem viața și veșnicia alergând după lucruri pe care le avem un moment, pentru că vrem să le posedăm, să le avem pentru că ele ne definesc. Nici măcar eu nu mai sunt o persoană, ci un obiect. Nu îl iubesc pe celălalt, iubesc ceea ce are celălalt pentru că și acesta e un accesoriu pentru mine. Are frumusețe, siluetă, ținută, are mașină, casă, bani… eu nu îl iubesc pe celălalt, ci prelungirea personalității mele în el. Dacă l-aș iubi l-aș accepta așa cum este, m-aș jertfi. Iată unde ne duce exacerbarea eului. Ne amăgim prin faptul că suntem conectați, că suntem importanți, că am făcut ceva în viață. Sună un telefon, bâzâie tableta de mesaje de pe rețelele de socializare, îmi cere șeful sa fac nu știu ce. Ma plâng câte am pe cap, dar de fapt toată atenția asta îmi place pentru că încep să mă cred Dumnezeu… Și atunci Dumnezeu, care e smerit se dă la o parte din viața mea, nu mai are loc de MINE și mă lasă cu tehnologiile care îmi conduc viața, cu iubirile surogat, cu copiii crescuți pe internet, cu o noapte de plăcere, cu bunurile mele materiale pentru care îmi irosesc toată viața ca să le achiziționez și ele durează o zi după care se sparg. Bunuri de o zi, iubiri de o zi, fericiri de o clipă: iată ce înseamnă pentru noi existența… Suntem bombardați de informații pline de nonsens. News și fake news. Existența se oprește aici și acum, se trăiește aici și acum. Și asta pentru că cineva ne-a mințit, ne-a închis într-o clipă. Și am rămas prizonieri clipei.

Dragostea adevărată înseamnă jertfă pentru celălalt și numai aceasta are valoare în veșnicie. O faptă de milostenie față de aproapele, chiar și făcută într-un gest de superioritate are valoare în veșnicie ca ceapa aruncată de zgârcit după un sărac, pusă de îngerul său în talerul balanței la Judecată. Hristos ne-a spus : Ce îi faceți unuia dintre aceștia mici, Mie îmi faceți, chiar și un gând de milă, de durere pentru aproapele are valoare în veșnicie și poate mântui un suflet. Eu gândesc că îl ajut pe celălalt și nici că s-ar putea să mă înșel mai tare: pe mine mă ajut. Noi nu ne-am născut pentru o clipă, ne-am născut pentru veșnicie, veșnicie pe care o pierdem pentru o clipă.

Raluca Prelipceanu

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *