LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

ÎNTREBARE LA SFÂRŞIT DE AN: MAI AVEM NEVOIE DE POEZIE?

Share

Stiu că nu mai credeţi în unele cuvinte. Poate nici chiar în cuvintele mele. Interesul pentru poezia mea bolnavă îl simt la rândul său bolnav. Cu cât scriu mai mult sunt condamnat la uitare. Iar ultima carte a venit ca un vifor, ca un suspin pentru care nu eram nici unul pregătiţi.

Vă rog frumos să nu mă umiliţi prin contrazicere. Orice mi-aţi spune nu am să cred. Nu pot fi consolat decât în ziua în care poezia mea o să devină viaţa voastră, „evanghelia” voastră, suspinul vostru firesc. Când veţi citi în rânduri şi nu printre rânduri. Când vă veţi trezi cu versurile recitate pe buzele voastre. Până atunci însă, nu-i aşa, totul e căutare…

Îmi moare puţin poezia. Puţin câte puţin. Ca un fluture a cărui aripă a fost ruptă de un copil răsfăţat. Căci răsfăţul se sfârşeşte în condamnare. Iubeşti, răsfeţi şi apoi eşti vinovat că ai abuzat de iubire. Şi mi-e greu să constat că ea, poezia mea, nu mai spune nimic, nu mai fascinează, nu mai entuziasmează, nu mai nelinişteşte, nu mai naşte insomnii, privegheri şi suspin. Toţi cer dovezi, toţi vor să le demonstrez că ceea ce am scris e autentic, că nu am minţit, că nu am plagiat, că nu sunt un proscris, un cuvântător de texte şi de vorbe în vânt.

Anul acesta visam să scot o colecţie de poezii. Cele mai frumoase pe care le-am scris. Nu a fost să fie. Şi poeziile au început să se stingă. Citite în treacăt, rămase pe tarabe, credibile până la un moment, ele par îngheţate de propria iarnă. Şi mă întreb de unde vine îngheţul? Din mine sau din inimile care au uita iubirea?

 

Oricum eu voi mai scrie… Altfel nu se poate…

 

 

 

Catalin DUMITREAN 

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *