Ioan Ianolide „Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă”

Editura Christiana, Bucureşti, 2006, 534 pagini.

Avem în faţa noastră o carte cutremurătoare, folositoare şi mărturisitoare, apărută în colecţia „Predanie a Mărturisitorilor Români din Închisori”, îngrijită fiind de obştea Mănăstirii Diaconeşti – Judeţul Bacău şi având Prefaţa (ultima) semnată de către pururea pomenitul şi regretatul Părinte Gheoarghe Calciu – Dumitreasa, iar Postfaţa fiind elaborată de către scriitorul şi publicistul creştin Răzvan Codrescu.

Memoriile foarte mişcătoare scrise de cel care mucenicit în puşcăriile comuniste ale gulagului românesc timp de 23 de ani, alături de Valeriu Gafencu – „Sfântul închisorilor”, Părinţii Gheorghe Calciu, Marcu Dumitru, Gherasim Iscu, Constantin Voicescu, Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu, Daniil Sandu Tudor ori Mircea Vulcănescu, Marcel Petrişor, Radu Gyr, Constantin Oprişan, Nichifor Crainic şi Gheorghe Jimboiu împreună cu mulţi alţii, constituie „o adevărată odisee a spiritului, o introspecţie abisală făcută cu multă umilinţă şi fineţe, pe care numai un om trecut prin chinurile iadului şi ieşit curat pe malul înalt al sfinţirii le-a putut primi de la îngerul care l-a vegheat pe toată calea încercărilor”, căci aceşti martiri contemporani au supravieţuit în arena „leilor comunişti” datorită credinţei lor nestrămutate în Dumnezeu – Cel Care „toate le poate celui ce crede”, dându-le celor smeriţi Harul ce sfinţeşte, stăpâneşte şi ocârmuieşte toată făptura!…

Manuscrisele, cu multe alte hârtii, au fost aduse de cineva, după moartea autorului, puse într-un sac, fără nici o ordine, fără numerotare, încât maicile de la Diaconeşti în frunte cu monahia Antuza Diaconu, au avut foarte mult de lucru până ce le-au ordonat şi încropit în lucrarea de faţă, fiind nevoite să se orienteze după titluri, urmărind evenimentele descrise în concordanţă cu istoria închisorilor prin care autorul şi alţi eroi ai memoriilor au trecut. Din toate relatările despre închisori, din toată investigaţia psihologică a atâtor autori, toţi înzestraţi cu duhul mărturisitor, cartea aceasta este una dintre cele mai duhovniceşti, una dintre cele mai pătrunzătoare, „cea mai în măsură să înţeleagă împreună cu toţi sfinţii ce este lăţimea şi lungimea, adâncimea şi înălţimea, să cunoască iubirea lui Hristos cea mai presus de cunoştere şi să se umple de toată plinătatea lui Dumnezeu (cf. 3, 18 – 19).” Părintele Gheorghe Calciu în „Cuvântul său introductiv” mărturiseşte că „dacă ai îndoieli asupra mântuirii, asupra jertfei sau asupra biruirii vrăşmaşului văzut şi nevăzut prin puterea credinţei şi a rugăciunii, dacă te îndoieşti de iubirea lui Hristos şi de eficienţa pocăinţei, această carte, acest document duhovnicesc, te va convinge” şi are multă dreptate căci eroii lucrării acesteia şi a închisorilor comuniste şi politice în general, au căutat în primul rând, să-şi pună în ordine propriile vieţi, să înţeleagă şi să trăiască experienţa comunitară din Biserica primară, să-şi şlefuiască încet dar sigur, caracterul pentru iubire, jertfă, bunătate şi trăirea dragostei comunitare” şi asta pentru că toţi aceşti mucenici contemporani ai veacului al XX – lea „locuind în aceeaşi celulă, au încercat să facă din spaţiul ei o biserică a lui Iisus Hristos, dincolo de toate ispitele, piedicile şi poticnelile inerente convieţuirii multora la un loc, într-un spaţiu impropriu, mizer şi insalubru!… Şi până la urmă, lucrarea cu pricina dezvăluie cititorilor „treptele descoperite de Duhul lui Dumnezeu acestor tineri neştiutori (la început), dar dorind arzător după Dumnezeu: mai întâi, ei constată că omul este mereu atacat de duhurile rele, dar că omul are puterea să le primească ori să le respingă dintru început sau mai târziu, fiindcă aceste duhuri rele îl războiesc pe om, dar cineva care are trezvie poete cunoaşte stadiile atacurilor şi poate lupta împotriva lor, chiar dacă lupta este coplexă şi de durată, însă nu imposibilă. Dacă cineva nu este determinat să oprească gândul rău de la început, acesta pătrunde în mintea lui şi-i argumentează că nu este chiar atât de rău. Dacă omul acceptă şi acest stadiu, gândul devine poftă şi-i hrăneşte mintea, imaginaţia şi simţurile. Până aici fiind războiul nevăzut” – iată şcoala Filocaliei şi a Spiritualităţii Răsăritene autentice, pe care aceşti cultivatori ai Duhului şi stăruitori într-ale Rugăciunii şi Ascezei au învăţat-o acolo unde te aşteptai probabil cel mai puţin, adică în temniţele „cruciadei roşii”!… Cu alte cuvinte, deprinderea persoanei în lupta duhovnicească, parcurgând toate treptele ascezei creştine, în cadrul războiului nevăzut şi văzut în care au fost angrenaţi aceşti slujitori ai lui Iisus Hristos şi iubitori ai aproapelui, duce la o asemenea analiză ce „nu putea fi făcută de către aceşti tineri decât numai prin prezenţa Duhului Sfânt, Care i-a asistat pe toată durata vieţii lor în închisoare”.

Drept pentru care „cititorul care se apleca asupra acestei cărţi nu o va sfârşi fără a fi măcar cutremurat, dacă nu întors spre credinţă, căci viaţa lui Valeriu Gafencu şi a celorlalţi ca el este un model moral şi o scară de suire spre cele înalte, o chemare stăruitoare de a ieşi măcar pentru o vreme din mlaştina acestei vieţi şi de a urca spre Soarele Dreptăţii, spre Răsăritul cel de Sus, Care este Iisus Hristos. Oare nu este cutremurător ceea ce spune un tânăr neteolog care şi-a asumat suferinţa şi moartea ca pe o curăţire şi o înviere (căci finalitatea vieţii umane nu este moartea, ci învierea)? Şi nu vreau ca cittitorul de bună credinţă să treacă fără atenţie peste unele cuvinte rămase de la Gafencu, adevărate file de Filocalie: Despre curăţirea lăuntrică. Atunci când Valeriu Gafencu se simţea bine, vorbea frumos şi cu însufleţire, oprindu-se cu precădere la tema lui preferată, curăţirea lăuntrică” – pe care şi-a asumat-o în viaţa sa duhovnicească la modul plenar, din convingere şi din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în pofida tuturor vicisitudinilor pe care le-a traversat din cauza sistemului şi a regimului ticăloşit, antihristic!…

Lucrarea în sine nu are un cuprins deoarece ea însăşi este un tot grăitor, alcătuită dintr-un şir întreg de evenimente, fapte, momente cruciale, de-a dreptul existenţiale şi determinante pentru eroii cărţii, care, deşi s-a urmărit acest lucru, nu au fost niciodată „nişte victime” ci întotdeauna vor fi consemnaţi de către posteritatea ce trebuie să fie cât mai obiectivă, drept „eroii credinţei”, purtătorii Duhului Celui Dumnezeiesc în iadul lumii acesteia pământeşti, din a doua jumătate a secolului al XX – lea!…

Este foarte importantă remarca autorului „Postfeţei” – scriitorul şi editorialistul Răzvan Codrescu, potrivit căreia „la peste 40 de ani de la lichidarea închisorilor politice comuniste şi la peste 16 ani de la prăbuşirea vechiului regim, în România nu avem nici un martirologiu oficial şi nici un martir creştin anticomunist, cinstit după cuviinţă de Biserica neamului… drept pentru care am găsit de cuviinţă, la Editura Christiana, să ieşim în întâmpinarea ignoranţei sau indolenţei curente cu o colecţie documentară închinată martirajului ortodox din România secolului XX, intitulată „Ortodoxia luptătoare”. „Dacă volumul de faţă, atât de înrudit tematic, nu a intrat în colecţia respectivă, este numai pentru că a fost altfel structurat – precizează Răzvan Codrescu. Povestea lui este schiţată, în mare, în lămurirea editorială care precede textul regretatului Ioan Ianolide. Lucrată în cea mai mare parte, cu admirabilă şi exemplară migală, pe parcursul mai multor ani, la Mănăstirea Diaconeşti, unde a ajuns după lungi peripeţii (împlinindu-se astfel şi năzuinţa autorului dintr-o scurtă însemnare cu caracter testamentar: „Călugării vor fi cei mai îndreptăţiţi să se pronunţe asupra acestui document”), această carte este fără îndoială una dintre cele mai bune din întreaga literatură a închisorilor. Dar interesul ei nu stă atât în faptele relatate, cât în deschiderea duhovnicească (de care am pomenit şi mai sus): anecdotica se complineşte şi se transcende prin adevărate pagini de Filocalie contemporană, relevând cu prisosinţă că în temniţele comuniste, în jurul lui Valeriu Gafencu, s-a constituit, mutatis mutandis, o mişcare spirituală corespunzătoare celei promovate, dincoace de gratii, de gruparea „Rugului Aprins” de la Antim (cumplit lovită la rândul ei de teroarea ateismului oficial al epocii staliniste)”.

Nădăjduim că documentul de faţă, ce este unic în felul său la noi, unul al răscumpărării timpului mântuirii şi a vremurilor prin credinţă, în care suferinţa, asceza, viaţa duhovnicească şi cunoaşterea mistică calcă îmbinate şi împreunate pe urmele mărturisitorilor din vechime, adică din perioada apostolică, patristică şi postpatristică, reamintindu-ne cu litere însângerate că viaţa creştină şi „creştinismul s-a născut din jertfa lui Dumnezeu pentru oameni şi a dăinuit prin jertfa oamenilor pentru Dumnezeu, va beneficia şi de întreaga atenţie a Sfântului Sinod şi a Comisiei de Canonizare a Bisericii Ortodoxe Române, care înainte de a înălţa Catedrala Mântuirii Neamului în piatră, are prilejul de a o desăvârşi pe cea înălţată în Duh, adăugându-i noi turle de sfinţenie…” – mărturiseşte şi argumentează acelaşi Răzvan Codrescu.

În încheiere, vreau să subliniez că lucrarea de faţă reprezintă meritul de necontestat al autorului, al editorilor, al Părintelui Gheorghe Calciu – Dumitreasa, toţi demonstrând importanţa, rolul, locul şi valoarea „Pro Memoriei” istoriei recente, a experienţei ascetice şi mistice, petrecută în locurile cele mai insuportabile şi mai inumane, pentru cunoaşterea Ortodoxiei, deci a Bisericii. Volumul de faţă ne reaminteşte şi ne reliefează convingerea că fără comuniune, participare şi jertfă, creştinismul este o simplă ideologie, lipsită de „Duh şi de adevăr”. Aşadar, Biserica – care este o Instituţie divino-umană vie şi dinamică, nu reprezintă un muzeu de antichităţi, de piese istorice şi artistice de valoare, ci constituie Muntele Schimbării noastre la faţă şi al naşterii atâtor generaţii de oameni „din apă, Duh Sfânt şi foc”, mulţi dintre ei iată, fiind chemaţi la a îmbrăţişa „cununa muceniciei şi deci, a sfinţeniei”. Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim – cel bisericesc şi ceresc ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinţă în domeniul istoriei şi a spiritualităţii autentice, care ar trebui să se afle la îndemâna tuturor celor ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”!…

Drd. Stelian Gomboş