LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

Există o singură iubire

Share

Oamenii care vor să se mântuiască trebuie să își găsească identitatea. Însă cel mai evident lucru pe care îl putem constata este panica oamenilor, în special legată de plasarea capitalului. Credința nu ne oferă o variantă ocazională, ci o salvare de durată, o perspectivă de încredere, o investiție în veșnicie.

Copilul piere de foame duhovnicească din cauza părinților, spune sf. Ioan Hrisostom. Nici un părinte responsabil nu și-ar lăsa copilul să piară de foame. Copiii nehrăniți cu învățătură dumnezeiască pier. Omul prea sătul de plăceri nu mai simte foamea sufletului, zice sf. Ioan de Kronstadt. Cufundat în necredință, omul contemporan nu mai înfometează după Hristos. Înseamnă că e mort duhovnicește. Cauza decesului: subnutrirea. Cel ce flămânzește colindă încolo și încoace, căutând hrană, zice sf. Grigore Palama. Dar cel ce refuză invitația la Masă rămâne înfometat, chiar dacă nu recunoaște. Mai ales că Dumnezeu nu ne oferă o pâine second-hand, mucegăită, ci Se oferă pe Sine ca Pâine nouă.

Oamenii își lasă mintea să flămânzească vreme îndelungată, încât pierd chiar dorința de a se hrăni. Nici nu își dau seama ce păgubire suferă. Fiul risipitor din Evanghelie era înfometat, dar s-a întors acasă și Tatăl l-a așezat la masă (Luca, cap. 15). Adesea, lumea pare un azil, în care singura preocupare este hrana trupească. Singura abilitate pare a fi rămas cea de a supraviețui. După atât de multe secole de foamete duhovnicească, este momentul ca omenirea să se pregătească de Ospăț.
Omul se hrănește exagerat de mult cu gânduri otrăvite. Iar dieta duhovnicească înseamnă o purificare completă. Aceste gânduri periculoase trebuie ejectate din memorie, printr-o Pocăință sinceră. După spălare, omul se hrănește cu cuvântul lui Dumnezeu.

În fiecare om zace o inocență incorigibilă, care se luptă toată viața cu viclenia diabolică devoratoare. Oamenii înfometează prea puțin după Viață, față de cât de mult vor să înghită experiențe ale unei vieți trăite de alții. La Ospăț, bucuria arde durerea, în toate ingredientele sub care se ascunde. Identitatea reală a fiecăruia este deconspirată la fiecare Liturghie. Aici trăim deja A Doua Venire.

În Hristos recunoaștem sfințenia desăvârșită și izbăvirea de rău. A avea credință înseamnă a fi pătruns de iubirea lui Hristos. Să accepți pe Hristos înseamnă să urmezi învățătura Lui și exemplul vieții Lui. În schimbul iertării, Hristos așteaptă să nu mai păcătuim. Gândurile sunt pachete suspecte care sosesc la ușă, paza minții înseamnă să fim atenți pe care să nu le deschidem. Când ne adresăm lui Hristos, nu mai vrem să îi impresionăm pe oameni. Hristos ne-a eliberat din robie, efortul nostru este să nu recădem în robie.

Calea sfântă este una singură, cele nesfinte sunt multe. Hristos Domnul sfințește apele (la Iordan), sfințește pământul (prin sângele picurat de pe Cruce), sfințește văzduhul (la Înălțare). Ne sfințește și pe noi, câtă vreme suntem pe singura Cale.

Există o abundență a informațiilor care nu duc nicăieri (Ieremia 46, 17). Există o dificultate în a ne aștepta rândul și o neputință de a duce la bun sfârșit o activitate începută. Există un ADHD duhovnicesc, o grabă, o agitație. Nu este cazul. Hristos clarifică toate problemele, vindecă toate fricile și învie tot ce este mort.

Mulțumesc, Doamne al iubirii, că m-ai izbăvit în ziua necazului! Mulțumesc că mă hrănești! Și că mă scoți din noroi, ca să nu mă afund! Ajută-mă să plivesc buruienile, una câte una, ca să dea rod ceea ce Tu ai semănat în Mine!

Numai o Iubire este (restul e amăgire). Numai o Comoară este (celelalte-s minciuni). Numai o Răsplată este (restul e așteptare în zadar).

Mulțumesc, Doamne al iubirii, că m-ai izbăvit în ziua necazului! Mulțumesc că mă hrănești! Și că mă scoți din noroi, ca să nu mă afund! Ajută-mă să plivesc buruienile, una câte una, ca să dea rod ceea ce Tu ai semănat în Mine!

Spune o vorbă a indienilor duwamish din Oregon: Dacă ne murdărim sufletul, ne vom sufoca în murdăria noastră (un adevărat pateric). Azi, vorbim despre un trib global, care uită cât de mare nevoie are de narațiunea biblică, ca să se identifice cu modelele sfinților învingători. Oricât ar fi de multe, lucrurile nu sunt suficiente, nu anulează singurătatea.

Orbecăim în miezul zilei ca și noaptea (Isaia 59, 9-11). Orbirea spirituală este împotmolire în problemele materiale. Această orbire se transformă într-un refuz al poruncilor divine. Profetul îndeamnă la îndreptare, aducătoare de lumină. În lumina Lui stă ascunsă puterea Lui (Avacum 3, 3-4). Dumnezeul iubirii ne cheamă la strălucirea luminii veșnice (oglinda lucrării Lui, chipul bunătății Lui – Înțelepciunea lui Solomon 7, 26).

Făclia ne ferește de capcanele din drum. De prea multe ori, nu ne mai găsim drumul în întuneric. Psalmistul este plin de speranță: Când Tu aprinzi făclia mea, vei lumina întunericul meu (17, 31). Nu este de ajuns să aprindem făclia, trebuie să îi menținem flacăra vie. Înflăcărarea este imaginea vieții veșnice: focul ce nu se mistuie. Focul este un semnal, arată drumul. Domnul devine astfel călăuză și tovarăș de drum. Este o armă tactică: ne ferește de dușmani. Sfânta Euharistie este Focul care arde spinii patimilor si reaprinde văpaia credinței.

Deși cuvintele Domnului Hristos pot părea șocante, ele sunt pacifiste. Deși pot scandaliza, ele sunt esența împăcării. Șocul – de obicei – este ceva terifiant. Din contră, ascultarea Evangheliei înseamnă ieșirea din stare de șoc (o resuscitare a harului lucrător).

Auzind neauzitul, scazi, ca El să crească în Tine.

Este o îndrăgostire. Îl iubești pe Dumnezeu din toată ființa ta și asta te împlinește. Îți dă un scop, îți oferă mijloace, îți distinge valorile, îți definește crezul.

Nu trebuie să ne subestimăm adversarul pe plan duhovnicesc (omițând să ne înarmăm cu post și rugăciune), dar nici să îl supraestimăm (creând panică). Realismul duhovnicesc este cumpătarea (calea de mijloc, evlavia, cumpătarea, evitarea extremelor).

Deși cuvintele Domnului Hristos pot părea șocante, ele sunt pacifiste. Deși pot scandaliza, ele sunt esența împăcării. Șocul – de obicei – este ceva terifiant. Din contră, ascultarea Evangheliei înseamnă ieșirea din stare de șoc (o resuscitare a harului lucrător).

Auzind neauzitul, scazi, ca El să crească în Tine.

Este o îndrăgostire. Îl iubești pe Dumnezeu din toată ființa ta și asta te împlinește. Îți dă un scop, îți oferă mijloace, îți distinge valorile, îți definește crezul.

Nu trebuie să ne subestimăm adversarul pe plan duhovnicesc (omițând să ne înarmăm cu post și rugăciune), dar nici să îl supraestimăm (creând panică). Realismul duhovnicesc este cumpătarea (calea de mijloc, evlavia, cumpătarea, evitarea extremelor).

Sursa neliniștilor este faptul că primim tot ce vine în viața noastră ca mari nenorociri (ne doream altceva, pentru noi conta ce vrem noi), când – de fapt – ele erau cele mai mari binecuvântări (șanse de a ne trezi, de a ajunge – în sfârșit la liman / lumină).

Avem încredere în divinitate. Avem speranță în infinit. Avem credință în iubire. Avem totul, pentru că Îl avem pe Dumnezeu.

Timpul trece la fel pentru toți, dar nu toți pășesc la fel spre veșnicie. Întunericul este primejdios pentru toți, dar nu toți caută la fel lumina. Necazul produce suferință pentru toți, dar nu toți caută la fel bucuria.

Credința este o asumare a smereniei: Omul își vede propriul gunoi, îi simte mirosul și vrea o curățenie înfrumusețătoare. Credința este nobilă, ne scapă de nimicuri. Omul aleargă după sfârșituri fericite prea ieftine, prea grăbite, prea forțate, deoarece îi lipsește răbdarea.

Este inevitabil că vom trece prin Poarta Vieții, dar este impardonabil să avem atât de mult timp de pregătire și să fim nepregătiți.

Pentru sfânt, fiecare oră din zi sau din noapte este o minune extraordinară, pe care masele adesea nu o observă. Fiecare moment de exaltare a luminii este un miracol. Pentru sfânt, tot aurul este dragoste. Pentru mase, toată dragostea este aur.

Religia noastră constă în a iubi fără margini. Nimeni nu este nepotrivit pentru iubire. Această iubire nu poate fi la ultima vedere, trebuie cultivată din timp. Nici o moștenire nu aduce mai multă bogăție decât bunătatea. Mai bine să ajungem în Rai cu trei ani mai devreme, decât cu o secundă prea târziu.

Învierea înseamnă să simți că ai în tine o inimă nouă, care nu mai putrezește. Această inimă nouă este plină de harul iubirii, este plină de prezența lui Hristos înviat. Hristos din tine nu poate ajunge la final decât în Rai, cu tine.

Un creștin se bucură pentru ce un păgân se întristează.

Un creștin iasă din temniță și se bucură din plin de lumină.

Un creștin dobândește totul abia după ce renunță la tot.

Un creștin are menirea de a se ridica la contemplarea mistică a lui Dumnezeu, Rațiunea Supremă.

Un creștin care practică asceza își umple ființa cu harul, un conținut care depășește această ființă.

Un creștin nu are cum să mai rămână blazat sau indiferent, deoarece a primit harul, adică un conținut impregnat de transcedența divină.

Un creștin crede și nădăjduiește că Dumnezeu îl va înțelepți, îl va elibera, îl va îmbucura, îl va înminuna, îl va sfinți.

Un chinez proaspăt botezat a postit timp de opt ani zi de zi, deoarece nu avea calendar european și nu dorea să încalce vinerea!

Lipsa de iubire nu este o deficiență intelectuală. Lipsa de iubire este absența divinului din viața omului (absența scopului, a țintei, a mijloacelor). Lipsa iubirii este o tulburare de percepție: creația este bună foarte, doar noi ne raportăm greșit la ea, vrând să deposedăm, în loc să înmulțim. Absența binelui provoacă o instabilitate comportamentală. Deja intrăm într-un cerc vicios, din care doar Creatorul ne mai poate scoate.

Neiubirea este o dizarmonie în maturizarea spirituală. De fapt, nu există ură, ci uri. Nu există păcat, ci păcate. Nu există pedeapsă, ci pedepse. Răul atrofiază, înlătură iubirea și creează întunericuri. Dacă ne lipsește iubirea, nu avem un singur păcat, ci mai multe: lăcomia, mânia, lenea. Neiubirea este expresia unei infirmități de integrare în lucrarea mântuirii. Neiubirea este o dificultate specială de a înțelege limbajul Vieții, de a-l memoriza, de a-l integra și de a-l transmite mai departe. Neiubirea este o consecință a îndepărtării de Adevăr.

Hristos bate la ușa omului, dar nu este un spărgător de uși. Așteaptă să I se deschidă și se bucură de fiecare invitație de a pofti înăuntru, de a nu fi ținut la poartă, de a putea răspândi lumina Lui tuturor.

Dumnezeu ne-a dat harul și nu are de gând să ni-l ia.

Nu există nimic irelevant nici în Scriptură, nici în creație.

Copacul se lasă cules, fără să aștepte nici o recompensă.

Între noi și Rai se interpun păcatele noastre, asemenea unei neguri foarte dense, în care mișună scorpionii.

Patimile ne confirmă realitatea decăzută în care ne aflăm.

Fără rugăciune, inima persistă în sălbăticie și brutalitate, asemeni unei fiare.

Păcatele săvârșite din imprudență și din nemernicie nu trebuie omise la spovedanie.

Viaţa alături de Dumnezeu e nespus de frumoasă, de reală, mai ales că e veşnică şi începe de aici.

 

Pr. Marius MATEI

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *